Pentru că zilele trecute se vorbea la mine pe pagină despre morţi absurde și despre cum ar trebui să ne gândim la pedeapsa cu moartea, o să vă dau câteva exemple din ce am văzut eu în profesia mea. Fără să vă spun ce s-a decis în final.

Femeie, 34 de ani, mamă a patru copii. Soțul ei, cioban; ucigașul ei, un individ pe jumătate ucrainean. Furios că în final s-a întors la soț, a ademenit-o sub pretextul de a mai petrece o noapte împreună. Poate încă îndrăgostită, s-a dus. I-a tăiat beregata cât ai clipi. Pozele din dosar erau îngrozitoare. Dar și moarta era teribil de frumoasă. Un corp perfect, un păr negru despletit. Iar în fața mea în instanță, soțul, care o iertase, dar mă întreba năuc ce să facă el cu copiii, cum să le spună că mama nu mai este…

Alt caz. Inculpata: 21 de ani. Diagnosticată cu schizofrenie pe la vreo 17 ani, urma trei facultăți în paralel la Cluj. După divorțul de primul soț, care se pare că a avut zile și a scăpat la timp, și-a făcut un iubit de 36 de ani, divorțat și el. Toate bune și frumoase cât își lua tratamentul. Dar s-a întâmplat într-o seară de vineri să stea omul mai târziu la bere cu băieții. Timp în care ea, peste tratament, a băut o sticlă de votcă întreagă. Omul a venit acasă băut și ea a năvălit peste el cu un cuțit în pat. Știți câte lovituri avea în bust? 96! L-a ciuruit pur și simplu și nu s-a oprit decât când a obosit. Apoi, a sunat imediat la 112, să își anunțe crima. Am văzut-o în boxă, m-a speriat. Urmă de regret nu avea pe față, nu i se clintea un mușchi! Un soi de Hannibal Lecter feminin. Spunea doar mecanic că regretă, dar deja era șefa deținutelor. Probabil acum e liberă… că au trecut ani de atunci.

Doi infractori din Maramureș au avut o problemă cu șeful de post din localitate. Și au decis să îl înjunghie în sediul poliției. Aceasta nu a fost speța mea, dar a fost grea pentru colegele mele, care în final au păstrat sentința de condamnare pe viață a celor doi. Care nu au recunoscut nimic.

O altă speță a fost a fostului meu soț (n.r. judecătorul Marius Lupea de la Tribunalul Cluj). Doi muncitori se îmbată unul într-o seară și își omoară colegul, plus câinele lui, care latră întruna speriat. Apoi, a mers în localitate să caute țuică. S-a dus la o bătrânică, care l-a refuzat. A omorât-o și pe ea. Detenție pe viață. Lumea se întreba retoric ce a avut, totuși, cu câinele.

Aș putea să stau toată noaptea să vă scriu povești horror. Despre tați care și-au violat propriile fiice, despre brute care și-au violat mamele abia ieșiți din pușcărie tot pentru viol, despre cum trebuia să le acord prezumția de nevinovăție și despre cum mă întrebam noaptea ce pedeapsă merită.

Și totuși, după toate acestea, moartea lui Charlie Kirk m-a șocat. Pentru că mi se pare sfârșitul unei lumi. Omul nu a fost un terorist; și-a exprimat niște convingeri. Rele, bune – erau ale lui. Merita un glonț pentru ele? Lumea e plină de oameni care își exprimă convingerile, apartenența la un grup. Acum e liber să fii gay, să fii ateu sau liber-cugetător; e posibil, de pildă, și să te identifici că nu ești om (poți fi pisică sau câine), poți fi transgender, poți fi și, bărbat, și femeie, după cum te taie capul, iar pentru asta nu primești un glonț.

Nici nu știu cum să închei. Dar dacă a fi creștin, a fi alb, a avea încredere în familia tradițională, a milita pentru aceste lucruri te duce la moarte, atunci toată fațada asta cu drepturile omului, cu libertatea de exprimare, cu protejarea minorităților este doar o chestiune falsă și fără fundament.

Și îmi face să îmi fie silă că am asigurat drepturile fiecărui criminal pe care l-am avut în față, în loc să apelez la un glonț.

Că se pare că asta a devenit acum soluția!