Ca jurist cu oareșice experiență, mă întreb azi: cum se explică faptul că judecătorii nu își schimbă roba în cea de procuror?… Fiindcă invers, jurisprudența e plină de exemple! Cu grămada, nu câteva!

Să fie, la mijloc, teama onorabililor de a se înhăma la munca grea a acuzatorilor, obligați prin fișa postului să construiască ori să ticluiască un dosar? Păi, de acolo începe orice proces penal, de la maldărul ăla de acte strânse în birourile strâmte ale Ministerului Public… Și nu-i simplu deloc, v-o spune unul care a trudit din greu pe acolo! Nopți albe, gânduri sfredelitoare, neliniște și îndoială, privațiuni cu toptanul… Bașca recursul, mereu și mereu, la luciditate, la mintea limpede… Iată de ce, când stai în scaunul sacrosanct din sala de judecată, nu ai motive să privești cu jind și invidie înspre vecinii din parchet și nici nu te bate gândul să-ți părăsești locul inamovibil! Greșesc?

                                             *

Că veni vorba despre judecători, puși la zid în ultimele luni, cu sau fără îndreptățire, mă arăt surprins de lipsa din discursul lor public a unei teme fundamentale: volumul inuman de lucru la nivelul instanțelor bucureștene (îndeosebi acestea, însă probabil că or mai fi și prin țară unități similare). Ei bine, sunt completuri care intră în ședințe cu sute de pricini – ceea ce, în timp, te aduce în pragul depresiei sau al burnout-ului. Nu mai vorbesc că nu ai răgazul de a studia fiecare cauză, filă cu filă – de unde și atmosfera apăsătoare, presărată cu ieșiri nervoase de o parte și de alta a actorilor distribuiți în piesa judiciară, suspiciunea reciprocă.

Prin scrisul meu, am susținut de-a lungul timpului că ieșirea din impas e una singură: amenajarea mai multor săli de judecată, astfel încât într-o zi să se desfășoare nu o ședință, ci șase-șapte! Se va ajunge, în aceste condiții, ca încărcătura de dosare pe complet să fie una rezonabilă. Geaba se mărește organigrama, geaba sporurile fel de fel! O listă de ședință cu maximum zece-cincisprezece litigii ar permite pretoriului să cunoască în detaliu obiectul cauzei, iar justițiabilul va fi convins că n-a participat la o cursă contracronometru sau la un simulacru. Uzura profesională a judecătorului va scădea simțitor, permițându-i să-și păstreze mințile întregi până la vârsta pensionării. Însă nu în cea din vechea lege, ci astălaltă, propusă promulgării! Da, deoarece un magistrat (e valabil și pentru avocat!) se desăvârșește, din toate punctele de vedere, abia după cincizeci de ani! Cu o asemenea experiență de viață și de scaun, el va fi și un însămânțător de înțelepciune juridico-judiciară pentru tinerii săi colegi, căutători de modele. Din păcate, numai un trăitor efectiv al canoanelor la care e silit judecătorul tocmai descris de mine e-n stare să priceapă stresul uriaș asumat de „făcătorul de dreptate”! Păcat, totuși, că dinspre ei nu răzbat vocile potrivite, în măsură să-i convingă pe decidenții politici, dar și pe contestatarii din mulțime, că totul are o limită! Că speța asupra căreia te vei pronunța te obsedează zilnic, că ședința se termină, uneori, în crucea nopții, că a fi judecător în Capitală presupune o silnicie la locul de muncă…

                                             *

Apropo: o scenă recentă nu-mi dă pace neam… Avocatul își începe pledoaria, iar spre finalul susținerilor îi întinde inamovibilului (o tinerică abia ieșită de pe băncile noilor școli de injustiție) niscaiva hotărâri judecătorești pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în chestiunea supusă dezbaterii.

– Ce e cu hârtiile astea? Vreți să mă influențati în soluție? se răstește la el „doamna președintă” și-i aruncă practica judiciară pe pardoseală, considerată… maculatură!

– Nicidecum. Am dorit să fiu și mai convingător folosindu-mă de deciziile instanței supreme, așa cum procedez de obicei! îi răspunde siderat apărătorul unei cauze pierdute…

– Bine, vi le primesc, însă, pe viitor, să nu se mai întâmple, ați înțeles? îl muștruluiește cazon, cu o voce metalică, inchizitorială, părelnicul judecător…

Episodul tocmai așezat de mine în cuvinte are menirea de a explica, o dată în plus, de ce judecătorii, îmbătați de atâta putere, nu-s tentați să treacă în banca acuzării…