(Câteva observații după un drum mai lung și o conversație, pe marginea Punguței cu doi bani, cu frumoasa și isteața Simina, 5 ani)

Avem obișnuința de a privi de sus asemenea creații populare, dar ele ne privesc încă și mai de sus, dacă mă întrebați pe mine. Pornind de la zgârcenia babei —știți bine că ea refuză să îi dea moșului niște ouă—, va avea loc o întreagă răsturnare de situație în care și bogatul boier  (imaginea unui latifundiar local sau arendaș obtuz, putred de bogat și lacom, care tolera, dacă nu chiar era beneficiarul direct al unor asemenea strâmbătăți sociale), și zgârcita de babă, care nu era capabilă să se lipsească de câteva ouă, vor fi aspru pedepsiți: boierul va sfârși prin a lua locul moșului, adică va deveni sărac lipit doar fiindcă se va lăcomi la punguța cocoșului (care nu îl părăsește pe bătrân, el este al moșneagului), iar baba va ajunge într-o situație încă și mai proastă, fiindcă rămâne fără găină și, se înțelege, fără ouă.

O lecție cât se poate de simplă și ușor de înțeles. Nu se întâmplă doar un simplu act de justiție, ci are loc o răsturnare a status quo-ului: cine avea, nu mai are, cine era bogat, devine sărac, iar cine era sărac, devine bogat. Bogăția și onorurile sunt luate de la unul și date la celălalt. La sfârșitul întregii aventuri, totul este răsturnat și îndreptat. În acest fel, suferă o corecție esențială.

Ce se întâmplă de fapt? Boierul încalcă o regulă sfântă în societățile de tradiție creștină orientală, luând de la sărac ultimii doi bănuți, în loc să îi dea (amintiți-vă de pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, Luca 16), iar baba refuză să îi dea bătrânului niște ouă.

A lua de la sau a refuza săracului e echivalent cu a lua sau a refuza să îi dai lui Dumnezeu atunci când îți cere. Săracul este protejatul special al lui Dumnezeu. Deseori Dumnezeu și Sf. Petru au fost văzuți împreună în basmele noastre sub înfățișarea unor drumeți săraci, testând bunătatea oamenilor.

În tradiția populară, săracii cu duhul, săracii și în genere ființele neajutorate și/ sau disprețuite de ceilalți, care dovedesc adesea calități și virtuți superioare, precum smerenia, răbdarea, bunătatea sau ascultarea (virtuți monahale), se bucură de protecția sau sfatul unor spirite luminoase, precum zâne, animale cu puteri neobișnuite sau altceva.

Eroii sunt mezini neînsemnați și disprețuiți de toți, țărani săraci și proști fără speranță (un Dănilă Prepeleac, un Stan Pățitul, Păcală, idioți inițial, isteți fără pereche mai târziu și adevărate unelte ale unei justiții sau corecții sociale mult așteptate) etc.

Cuvântul “sărac” apare în Biblie de cca 200 de ori, iar referirile la sărac, sărăcie, de vreo 2000 ori. Săracul este beneficiarul unei protecții divine speciale, fără să mai discutăm că Hristos s-a identificat cu el (Matei 25, 35-40). Dumnezeu nu rezervă săracilor doar Împărăția Cerurilor la sfârșitul istoriei, să ne înțelegem, el poate lua hotărâri cu privire la ordinea societății aici și acum, dacă ea se dovedește injustă și/sau aduce prea multă suferință.

Fără să mai discutăm de tradiția vasiliadelor sau a carității organizate, începând din Bizanț în secolul IV, care a ajuns inclusiv în spațiul românesc medieval, sub forma bolnițelor, azilelor și spitalelor, și a funcționat până la începutul modernității, în secolul XIX.

Pe scurt, asta e regula. Înțelepciunea populară a integrat această lege, ‘naturală’ într-un sens, care face din sărac o realitate deopotrivă materială și spirituală, în cultura și pedagogia ei. Ea se întâlnește cu simțul nostru de dreptate și justiție socială, reflectând cele mai frumoase virtuți, precum virtutea bunătății sau a carității.

Lucrurile acestea sunt înțelese într-un fel de la sine, fără teorii. Nu a fost și nu este e vorba niciodată de o simplă morală, așa cum se întâmplă în poveștile contemporane. Partea meta-morală a problemei este mult mai importantă. Cocoșul, nu întâmplător, nu este unul obișnuit. Seacă o fântână, golește o vistierie, îl lasă fără vite și orătănii pe boier și nu se întoarce la moșneag până ce nu primește înapoi păguboasa punguță cu doi bănuți de la care a pornit totul.

El este în realitate un spirit protector. Realitatea spirituală a realității materiale este supremă, făcându-se simțită prin regulile și agenții ei, care funcționează sau acționează așa cum am văzut. Povestea cocoșului se nutrește din această înțelepciune și pedagogie, ușor de înțeles și, într-un fel, o parte a ADN-ului nostru cultural.

Câteva pasaje biblice sunt lămuritoare, dacă vrem să vedem izvorul acestei înțelepciuni și morale populare:

„Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi” (Luca 1, 52).

„Dumnezeu a stat în dumnezeiască adunare şi în mijlocul dumnezeilor va judeca. Până când veţi judeca cu nedreptate şi la feţele păcătoşilor veţi căuta? Judecaţi drept pe orfan şi pe sărac şi faceţi dreptate celui smerit, celui sărman. Mântuiţi pe cel sărman şi pe cel sărac; din mina păcătosului, izbăviţi-i. Dar ei n-au cunoscut, nici n-au priceput, ci în întuneric umblă; strica-se-vor toate rânduielile pământului. Eu am zis: “Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt”. Dar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din căpetenii cădeţi. Scoală-Te, Dumnezeule, judecă pământul, că toate neamurile sunt ale Tale” (Ps 81, 1-8).

„Fericiți voi, cei săraci, că a voastră este Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 6, 20).

„Şi a zis către ei: Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale” . (Luca 12, 15).