Păcală e un personaj dual, ca mai toate personajele din basmele românești. Face figură de prost care e capabil să își vândă vaca unui copac sau să nu înțeleagă o expresie simplă ca “trage ușa după tine”, dar sfârșește prin a fi mai inteligent decât toți, reușind acolo unde toată lumea eșuează și îndreptând lucruri de neîndreptat pentru nimeni.

Numele ar sugera un hâtru care se îndeletnicește cu snoavele și biciuirea moravurilor rele. Dar acest lucru trădează o influență târzie modernistă, probabil din dorința de a-I conferi personajului mai mult realism și a-l apropia de un altul, precum Nastratin și Povestea vorbei. Ceea ce evident este o greșeală. Fiindcă indiferent dacă a existat sau nu, Păcală e o creație populară, un mit, mult mai veche decât este eroul lui Anton Pann și oricum dintr-un alt mediu decât mahalele de început de secol XIX ale unui Nastratin.

Înseamnă pur și simplu a-l desfigura și a-l lipsi de forța pe care i-o dă mitul, basmul, convingerea că lumea este misterioasă, iar legile ei, mai mult sau mai puțin legile conștiinței, ale binelui și răului. Ordinea lumii este morală și spirituală mai degrabă decât naturală, redusă la câteva cauzalități naturale sau sociale.

În orice caz, aceasta este convingerea de fond a acestei lumi care l-a născut pe Păcală. Personal nu sunt sigur că acesta e numele real al lui Păcală sau că cel puțin aceasta ar fi fost semnificația inițială.

Când cocoșul nu îți dă pace

Pe scurt, Păcală e un personaj din categoria unui Dănilă Prepeleac. Ca și Dănilă, Păcală e un marginal, un fel de prost al satului și, se înțelege, o pacoste. Dacă Dănilă e o belea pentru frate-său, Păcală e alta pentru frații lui. A trăi cu unul ca el e îngrozitor. Numai nefăcute!

Păcală e nevinovat ca un copil, lipsit de griji și senin ca cerul în plină vară, lipsit de orice urmă de invidie, de ranchiună și zgârcenie sau lăcomie, care trăiește ca un eremit la marginea lumii și cântă din fluier ca un cioban, cutreierând pădurile și poienile, fluierul fiind singura lui avere. Nu vrea nimic pentru sine, cu atât mai puțin din ceea ce nu i se cuvine.

Chiar și în Păcală în satul lui (Ioan Slavici), o istorie din registrul realist și moralist al poveștilor cu caracter de snoavă, totul suferă o întorsătură care ține de același registru al eroului mitic care se bucură de protecția spiritelor, mai degrabă decât de înzestrarea lui naturală, care ar fi istețimea.

Biciuiești prostia, lăcomia, invidia sau setea de răzbunare și ieși din orice situație în care ajungi, oricât de imposibilă, dar singură istețimea lui Păcală e prea puțin. Doar în registrul mitic al basmului rezolvarea din povestirea lui Slavici devine credibilă și nu basculează în moralism, care e un rezultat al modernismului.

Pe scurt, Păcală e un ideal. Păcală ajunge la Dumnezeu pentru a se bucura de darul (un fluier) și protecția lui, Păcală coboară în iad sau cel puțin îi întâlnește pe draci, precum un Ivan Turbincă, Dănilă Prepeleac, Stan Pățitul etc.

Isprăvile lui țin de registrul mitului. Acesta este mediul din care se nutrește un personaj ca Păcală, aici sunt standardele. După isprava cu ușa și hoții din pădure, Păcală se alege cu un sac de tămâie și se rupe de frații lui. Startul este elocvent. Păcală va rătăci prin codri, hrănindu-se cu fructe și cunoscând animalele exact ca un pustnic și sfârșind, punctul culminant al acestei aventuri, prin a-l întâlni pe Dumnezeu: după ce arde tămâia la marginea unei păduri, Păcală este dus de un înger la Dumnezeu (Isprăvile lui Păcală)*.

Una peste alta, toată această istorie are un aspect inițiatic, care va marca întreaga carieră a lui Păcală de aici înainte. Deși pus într-un registru comic, se înțelege, pentru un public format din copii, tiparul religios al nașterii unui personaj ca Păcală este indiscutabil.

Mulți s-ar putea împiedica de conflictul pe care Păcală îl are, de la coborârea lui în sat, taman cu un popă (Isprăvile lui Păcală). Ne aflăm după periplul lui pustnicesc, să ne înțelegem, Păcală încercând să intervină în suferințele oamenilor și într-un fel să restabilească ordinea lumii pe vechile coordonate morale ale justiției și adevărului. Doar acest lucru, și e suficient ca Păcală să fie înțeles ca un erou de basm mai degrabă decât ca ecoul vreunui hâtru, cum trebuie să fi existat, e adevărat, atâția prin satele românești.

Conflictul cu acel popă lacom și hain la care Păcală se angajează argat pentru a-l pedepsi pentru înșelătoriile și mutilările la care recurge, în loc să își plătească argații care îi munceau, ar putea fi un indiciu al epocii în care s-a născut un asemenea personaj, datând, dacă mă întrebați pe mine, din perioada în care Țările Românești au fost supuse unui intensiv proces de grecizare, deși nu constant (epoca fanariotă).

Nu doar leadershipul politic și administrativ este resetat atunci, prin îndepărtarea boierilor români din conducerea țării, dar și Biserica trece printr-un același proces de grecizare, începând cu însuși Constantin Mavrocordat (responsabil de asasinarea mitropolitului Antim Ivireanul, un exponent al românismului, și primele încercări de grecizare a Bisericii), ducând la rupturi dureroase între români și elita preoțească, care au rămas în memoria românilor.

Obiceiul de a mutila, în Bizanț, era aplicat pretendenților la tron, care avea rostul de a anula orice pretenție, scoțându-i definitiv din viața publică. Dublată de o rapacitate fără egal, imaginea acestui popă nu este una liberală de secol XIX, așa cum ai fi tentat să crezi, ci străveche, întorcându-ne înapoi, aș spune, nu doar până la fanarioți, ci chiar până la amintirile românilor despre greci din vremea lui Matei Basarab (Nicolae Iorga, Istoria românilor, Chișinău 1992).

În orice caz, Păcală rămâne un erou care se bucură de daruri și protecție divină și se remarcă, nu doar ca un hâtru și povestitor de snoave, ci ca un făptuitor al justiției și  restaurator, din categoria marilor eroi de basm, precum Greuceanu. Nu întâmplător cariera lui începe cu o vizită la Dumnezeu și se încheie curmând suferința oamenilor și restaurând justiția și/ sau ordinea morală ale lumii, dereglate de diverse prezențe.

Întregul folclor țesut în jurul lui Păcală are de-a face cu acest istoric al lui Păcală și/ sau amplasare metaistorică a întregii aventuri. Semnificația lui nu e moralistă, așa cum ne lasă să înțelegem o preluare modernistă, ci mitică în sensul în care basmul poetizează asemenea eroi născuți dintr-o imaginație profund religioasă, biblică.

* Petre Dulfu, Isprăvile lui Păcală, Colecția Bibioteca școlarului, Litera Internațional, București Chișinău, 2001, https://archive.org/details/PetreDulfuIspravileLuiPacala/page/n2/mode/1up

** Mit în sensul de gândire sau expresie a unui mod de înțelegere a lumii prin narațiune, ritual și simbolism, mai degrabă decât prin analiză logică sau științifică. Mit, mythos.

Basmul este e o parte a acestui mod de a gândi. Gândirea noastră, infestată de realism, ne-a redus simțitor imaginația și în general capacitatea de a vedea într-o logică, să îi spunem, a mitului. Ne-a redus de fapt accesul sau raportul cu realitatea la o abordare naturalistă și realistă, o realitate altminteri misterioasă la care nu ai acces decât prin intermediul lui, mai exact al unui mod de gândire din categoria mythos-ului.

Basmele acestea, care sunt creații colective orale până la un Creangă și Ispirescu, au devenit neprețuite astăzi. Tendințele moderniste se fac simțite și în ele astăzi, Păcală e doar un exemplu.