Tom Degețel e un adevărat bazin de fairy tale imagination, care străbate continentul și epocile, din Franța lui Charles Perrault și Paul J. Stahl (Pierre-Jules Hetzel) până în Anglia lui James Reeves (John Morris Reeves) și, de ce nu, la noi, Barbu Ștefănescu Delavrancea. Neghiniță este varianta românească a lui Tom Degețel, dacă mai era nevoie. Probabil o tradiție medievală.

Ceea ce au în comun toate aceste versiuni, evident, este că Tom este atât de mic încât poate încăpea într-o ureche. Iar aparițiile sau intrarea pe scena oamenilor are de-a face cu miracolul, în trei dintre cele patru versiuni, dacă adăugăm și versiunea lui Delavrancea: Degețel sau Neghiniță e răspunsul spiritelor la singurătatea și tristețea inconsolabilă a unor bătrâni. Sărăcia lucie în care trăiesc ca bătrâni sau că pădurari nu îi mai doare, așa cum îi doare singurătatea.

Degețel și/ sau Neghiniță sunt la limita dintre spirit și o ființă umană (doar la Perrault el pare o ființă umană în carne și oase, deși e ireal de mic), e protejatul spiritelor, iar mărimea lui nu are de-a face cu nanismul, ci mai degrabă cu tradiția elfilor și poate a piticilor căutători de aur (gnomi, nibelungi etc). La Reeves, de pildă, Degețel ajunge chiar în inima visteriei regale, punând umărul la golirea ei. Acești micuți sunt născuți pentru a alunga singurătatea unor bătrâni, dar sfârșesc prin a deveni o problemă pentru corupția la nivel înalt și status quo.

Citește și: Păcală: între mit și realitate

Acești degeței au în comun insignifianța fizică și istețimea specială. Ecoul biblic e indiscutabil. E suficient dacă ne gândim că cei care au cucerit lumea nu au fost întotdeauna uriași, conducători de oști sau personalități respectate, de pildă ucenicii lui Iisus Hristos care au fost doar niște  pescari săraci obscuri, adică o parte a Palestinei profunde.

Dar e suficient dacă dau citire unui pasaj: “Căci, priviţi chemarea voastră, fraţilor, că nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de bun neam; Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari; Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt. Ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.” (1Corinteni 1, 26-29).

Acești degeței, una peste alta, sunt ecoul unei asemenea înțelepciuni milenare. Iar la rândul lor, vor contribui la revoluția de emanciparea sau descătușare a individului din chingile medievale ale societății, o revoluție care s-a întins pe 800-1000 de ani, începând cu cearta universaliilor și inovația nominalistă.

Citește și: Când cocoșul nu îți dă pace

Luați doar o povestire ca Motanul încălțat sau ca Cenușăreasa, adică dacă un motan poate poza într-un distins cavaler, ascultat și apreciat la palat, iar stăpânul lui, într-un marchiz frumos și bogat, deși mai prost decât propriul motan, ajungând rapid ginerele regelui, ca să nu mai discutăm de slujnica surorilor ei vitrege, care se transformă hocus-pocus într-o veritabilă prințesă, lăsându-l pe primul și unicul moștenitor al regatului cu inima frântă, ca și cum în orice servitoare ar zăcea o strălucitoare regină (îi va inspira mai târziului lui Bernard Shaw, Pigmalion, versiunea ei realistă, se înțelege), e suficient ca să vedeți cât de fragil și artificial se vedea status quo-ul feudal în zorii modernității și ce încercau ei de fapt să elibereze.

Degețeii se înscriu în această tradiție a lucrurilor improbabile, generatoare de surprize în ordinea stabilită, dereglată de minciună, lăcomie, corupție și injustiție, care va trezi până târziu interesul celor mici.

Minusculi și isteți, apăruți de nicăieri pentru a răspunde unor bătrâneți neconsolate, într-o lume de căpcăuni, regi obtuzi, de sărăcie și suferință, ei devin salvatori ai fraților sau ai părinților, ei sunt cei care deschid drum adevărului spre inima afacerilor umane generând răsturnări, ei, scot din sărăcie familiile pentru totdeauna și aduc îndreptare, ei deci, care sunt obiect de uimire și amuzament.

Charles Perrault pune pe masa copiilor un Tom Degețel oarecum mai realist. Degețel e ultimul dintre frați și evident cel mai mic sau cel mai greu observabil. Nu apare ca un rezultat al tânguielilor unor bătrâni neconsolați, întrucât e cel mai mic dintre copiii pădurarului. Familia pădurarului e atât de săracă încât doar încercând să scape de copii, ea poate spera să mai trăiască. Nu intrăm în detaliile povești, Degețel e el cel mic din orice punct de vedere, dar e și cel mai isteț. Iar ceea ce inițial părea o dramă —adică faptul de a-ți arunca copiii în pădure fiindcă nu ai cu ce să îi hrănești—, la final devine, prin mijlocirea acestui micuț de mărimea unui deget, un prilej de reîntregire nesperată, îndestulare și sărbătoare. Degețel rezolvă situația acestei familii de pădurari săraci nu printr-o idee antreprenorială de succes, ci printr-o acțiune de salvare a lui și a fraților lui din mâinile unui căpcăun la care ajung rătăcind toți prin pădure. Căpcăunul e un spirit rău, probabil un troll, dar ceea ce e esențial e că prin evadarea din locuința acestui spirit rău și eliminarea lui, punând mâna în același timp și pe bogăția lui, situația pădurarului, practic un alt locuitor și beneficiar al pădurii dar muritor de foame, e rezolvată într-un mod miraculos. Iar pădurea, se înțelege, va fi curățată de un spirit rău și urmașii lui.

Pădurea, să spunem doar atât, e mai peste tot locul acestor întâlniri capitale din basmele noastre. Pădurea estompează privirea care scrutează orizontul și alungă misterul, ea e locul oamenilor care încearcă să trăiască de pe urma ei, e locul hoților care se ascund, dar mai ales e locul sau lumea animalelor, a spiritelor bune și rele. E interesant că dacă la un capăt al ei o familie cinstită de pădurari moare de foame, la celălalt, o familie de căpcăuni dispune de bogății enorme.

În pădure dacă te poți rătăci și sfârși pe masa unui căpcăun, în același timp poți găsi răspunsul la cele mai dureroase probleme și îndreptări. Pădurea e imaginea acelei lumi pline de mister, care într-un fel a fost eliminată din lumea oamenilor. Or doar într-un spațiu al spiritelor și doar prin intermediul lor, omul își poate găsi răspunsurile. Acesta trebuie să fie motivul pentru care pădurea e atât de prezentă în basmele noastre.

În varianta lui James Reeves (John Morris Reeves), Tom Degețel e răspunsul la tânguielile unei familii de pădurari săraci. Apariția lui se va dovedi reparatorie și salvatoare în final. Părinții adoptivi ai lui Degețel ajung să fie acuzați de a fi jefuit visteria, dar prin acțiunea istețului Degețel adevărul e clarificat, părinții eliberați, iar hoții reali, prinși și pedepsiți.

Reeves nu ne oferă un material liberal, orientat împotriva corupției establishment-ului, să ne întelegem, el pare mai curând un monarhist, dar până și aici prezența lui Degețel se dovedește crucială pentru restabilirea adevărului și dreptății.

Chiar dacă, în versiunea lui Perrault, Degețel e unul dintre fiii pădurarului, care doar se întâmplă să fie foarte mic, originea lui fiind perfect umană, el seamănă în foarte multe privințe cu ceilalți Degeței.

Curajul și istețimea lor fenomenale, combinate cu nevinovația unui copil (sau înger) și simțul adevărului și dreptății, sunt caracteristica acestor micuți, indiferent dacă sunt din afara lumii și protejații unor spirite sau doar unul dintre frați. Acești eroi ai mângâierii, ai curajului, adevărului și îndreptărilor sau ai justiției, sunt tot ceea ce oamenii ar fi trebuit să fie și nu sunt. Mici, minusculi, însă acest lucru e irelevant. Ceea ce fac sau aduc ei se obține cu alte mijloace. Mărimea și forța sau detenta cavalerească, strălucirea și avantajele derivate, de pildă, dintr-o poziție de prinț sau simpla bogăție sunt apreciate pe o altă scară și/ sau aparțin unei alte ordini, care este cea a omului sau chiar a spiritelor rele. Linia dintre unii și ceilalți este vagă, în acest punct.

Bogăția, strălucirea și puterea (“veți fi ca Dumnezeu”, răsună și astăzi în urechile oamenilor ispita șarpelui) sunt căutate și de unii, și de ceilalți, oameni și duhuri rele. Dimpotrivă, Degețel e eroul care le-a spus copiilor, generații după generații, că adevărata putere e de alt ordin, ea se află nu în mușchi sau în visteria cu aur. Dar le-a spus-o arătând că lumea lui Degețel e de ordin spiritual și/ sau moral la bază, fiindcă atunci când aceste reguli sunt încălcate, prin corupția umană sau simpla acțiune a unor spirite rele, lucrurile încep să arate rău.

Între domeniul misticului și domeniul realității, între natură și grație, orizontal și vertical șamd lucrurile nu sunt niciodată delimitate. Degețeii apar în cele mai multe cazuri ca un rezultat al contactului dintre oameni și spirite, material și spiritual, orizontal și vertical. Comunicarea dintre cele două lumi sau domenii se face adesea în interesul unor dereglări majore sau probleme, precum singurătatea și bătrânețea, nedreptatea sau injustiția și ipocrizia, care se repercutează asupra celor mulți.

Tom Degețel de Paul J. Stahl (Pierre-Jules Hetzel) e un material extras din atmosfera Franței liberale de secol XIX. Ilustrația (Stahl este el însuși un ilustrator celebru în epocă pentru ilustrațiile la diverse ediții de mare succes, ca vol lui Jules Verne) și caricatura, amintind de un Honore Daumier, sunt armele lui Degețel. Să spunem că Tom Degețel se naște în casa unor oameni săraci și singuri din Anglia medievală, prin intervenția unui mare vrăjitor, Merlin, și a unei zâne (nașa lui), pentru a se remarca la curtea regelui Arthur ca desenator și caricaturist incomod. Dar cum prin caricaturi el dezvăluie adevărata față a acestor slujbași din jurul regelui, Degețel sfârșește prin a cădea în dizgrație și riscă să își piardă capul. Evident, e salvat oportun de zâna lui protectoare și pus la adăpost împreună cu părinții lui adoptivi. Delavrancea va prefera un alt final, mult mai sumbru, pentru acest micuț erou a cărui menire este de pune oglinda adevărului în fața oamenilor.

La Stahl, să spunem doar atât, dacă vrăjitorul Merlin și echipa, cu care începe și se încheie povestea, par o simplă convenție, însuși Degețel fiind o convenție acceptată (convenții încărcate de glorie, ca să spun așa), în schimb sunt puse în relief celelalte calități și teme din tradiția Degețeilor, adevărul, dreptatea etc.

Neghiniță al lui Barbu Ștefănescu Delavrancea (1909) e Degețel al basmului românesc, care intră în scenă, așa cum era de așteptat, ca un răspuns la tânguielile a doi bătrâni săraci și singuri.

Delavrancea mi se pare apropiat mai de grabă de versiunea lui Paul J. Stahl decât de restul. Ca și în cazul lui Degețel al lui Stahl, Neghiniță va intra pe scenă printr-un miracol și va sluji adevărul la cel mai înalt nivel, adică exact acolo de unde fusese alungat. Misiunea lui nu e de a salva pe cineva de altcineva, așa cum se întâmplă la Perrault sau Reeves, ci mai degrabă de a curăți establishment-ul politic de minciună, ipocrizie și îmbuibare și de a elibera oamenii, de ce nu, de o elită coruptă care îi asuprește necontenit. Metoda lui Neghiniță, întrucât este ireal de mic, ceva la limita dintre o ființă umană și un spirit, era de a pătrunde în urechile slujbașilor și de a asculta gândurile lor cele mai intime.

Țâșnind miraculos pe scena oamenilor direct din singurătatea tânguitoare a unor sărmani bătrâni obscuri, Neghiniță va ajunge în inima împărăției, unde va provoca o criză politică care se va solda cu o lovitură de palat și alungarea împăratului de pe tron.

Cu Neghiniță, adevărul își făcuse loc la curte. Ecoul biblic și ancora tradiției sunt la ele acasă aici.

Mi se pare că Delavrancea a reușit performanța de a capta și tendința liberală anti-establishment sau revoluționară a povestirilor mai târzii cu Degețel, și caracterul metaistoric, specific basmului, fără a-l altera prin realism și contextualizare, așa cum se întâmplă, de pildă, la Paul J. Stahl.

Neghiniță e în mod clar un factor destabilizant pentru establishment-ul politic, dar în egală măsură el păstrează caracteristicile unui erou din tradiția Degețeilor, născut prin intervenția unui vrăjitor sau zâne, minuscul și isteț fără egal, ceva la limita dintre om și spirit, un soi de spirit al pădurii de felul unui Ariel shakespearian, dar în carne și oase, cu misiunea principală de a aduce alinare unor bătrâneți.

Delavrancea, oarecum ca și Stahl înaintea lui, nu închide povestea lui Neghiniță într-un happy end. Neghiniță triumfă asupra vechiului establishment corupt, dar numai temporar. După ce revin din pribegie, întrucât lovitura de stat îi obligase să fugă, el și împăratul își vor relua locurile la palat, vechea elită e înlocuită, pe scurt semnele unei noi dimineți se arată la ferestrele tuturor. În plus, împăratul dădea semne de a fi învățat ceva din perioada în care a bătut împărăția în lung și în lat și a văzut suferința supușilor lui.

Triumful deci este scurt, fiindcă împăratul își dă seama că nu vrea să riște o altă criză politică păstrându-l pe Neghiniță. Și ia decizia să scape de el.

Neghiniță însă și-a atins obiectivul. Lumea putea fi îndreptată. Nu e clar cât și cum, s-ar putea să fie nevoie din nou și din nou de un alt Degețel sau Neghiniță, dar el a reușit. A reușit dovedind că nu armatele, forța sau mărimea pot s-o facă, ci mai degrabă adevărul. Nu puterea omului triumfă în asemenea situații și eroi, ci puterea lui Dumnezeu.

Suntem noi în stare să îi introducem pe micuții noștri în semniicațiile acestor povești, să lăsăm aceste basme să le modeleze imaginația morală? Am sentimentul că ne aflăm în cel mai prost moment al carierei noastre ca adulți și părinți.