În după-amiezile călduroase, acedia, starea de apatie spirituală, dar și fizică, pare să capete și mai multă forță. Am adormit-o pe fiica mea de doi ani și parcă nu îmi doresc decât să mă odihnesc și eu puțin alături, deși astăzi m-am trezit târziu, nu am lucrat prea mult, iar cafeaua băută ar trebui și ea să îmi asigure energie.

Pe scurt, nu am niciun motiv să lâncezesc. În minte mi s-a cristalizat ideea articolului de față, o idee care m-a încântat și cu prilejul unor lecturi mai vechi – ar fi vorba de educația celor șapte copii ai lui Ion C. Brătianu.

Această educație merită readusă în prim-plan, ca probă de înțelepciune, demnitate, patriotism, credință și moralitate. Și mi-am amintit de toate acestea citind recent memoriile Sabinei Cantacuzino, fiică a marelui om politic: „Din viața familiei Ion C. Brătianu”  https://humanitas.ro/assets/pdf/Sabina-Cantacuzino_Din-viata-familiei-IC-Bratianu.pdf

Ca atare, trebuie să mă ridic și să profit de acest timp pe care mi-l lasă somnul copilului, încercând să mai aflu câte ceva de la sursă, de la conacul Florica, reședință a familiei, aflată în județul Argeș, la Ștefănești. În minte stăruie verbul „trebuie”, pentru că altfel nu am nicio tragere de inimă. Afară este foarte cald, dar din fericire telefonul mă anunță că de aici (casa părinților mei) până la moșia Brătienilor sunt doar 14 minute. Intru în mașina încinsă ca într-un cuptor și mă felicit că nu am luat pe nimeni altcineva cu mine „la plimbare”, ca să îl chinui inutil. Căci, în momentul în care pornesc, nu mai am nicio rămășiță din sentimentul că merg la plimbare, ci vreau numai să fac o datorie de conștiință.

Doar că îndată ce am ajuns și am intrat în biserica Brătienilor (astăzi, schitul Florica), aflată în același parc al moșiei de la Ștefănești, totul s-a schimbat: de la răcoarea asigurată nu de aer condiționat, ci de grosimea zidurilor, până la starea de spirit. Acedia s-a risipit.

Sentimentul de datorie, și el. Sunt aici și mă bucur că sunt aici, fără să adaug acel imperativ „trebuie”. Nu degeaba spunea un sfânt că cine umblă (lucrează) cu parfumuri și miresme, acela miroase mai întâi el frumos. Era cumva o imagine care explica faptul că atunci când ne rugăm pentru binele celuilalt, mai întâi de toate ne folosim noi înșine, chiar dacă nu cerem efectiv ajutor pentru noi.

Asemenea și eu, am venit aici ca să scriu un articol, cunoscând deja locul (am venit și cu elevii în excursii) și considerând că mie însemi nu mai are să îmi ofere nimic. Și totuși!

Există aici ceva așa de întremător, de mângâietor, încât mă întreb de ce nu am ajuns mai des și îmi spun că voi reveni chiar duminica următoare, la slujbă. Multă vreme sunt singură în biserica împodobită simplu, cu o catapeteasmă originală, pictată de fratele lui Andre Lecomte de Nouy. De altfel, arhitectul francez este menționat de Sabina Cantacuzino, ca un prieten al familiei, oaspete frecvent la moșie, unde simțea un strop de bucurie și de căldură familială, de care el nu avusese parte.

Soția sa nu îi înțelesese pasiunea și importanța datoriei și familia se destrămase: ea refuzase să îi urmeze viața și misiunea în România, rămânând în Franța. Nu este singurul exemplu de sacrificare a unei împliniri personale prin dragoste. Ion C Brătianu însuși fusese în tinerețe logodit cu o frumoasă fiică din familia Kestner, cunoscută cu prilejul studiilor sale în străinătate. Iată ce scrie Sabina Cantacuzino:

„Tot atunci, tata a devenit prietenul familiei Kestner și s-a logodit cu Mathilda, fiica cea mai mare și sora viitoarei doamne Floquet. Curând însă el și-a dat seama că viața ce era menit să ducă nu era compatibilă cu o nevastă străină, necunoscătoare a țării unde o muta și, prin urmare, puțin pregătită să facă sacrificiile ce era să-i ceară.

Pe de altă parte, constatând exigențele d-nei Kestner, care pretindea ca ginerele ei să adauge la numele lui pe cel de Kestner și să-i promită să locuiască regulat câteva luni pe an în Franța, s-a decis să rupă această căsătorie, cu toate că iubea pe fată și era iubit de dânsa. Biata Mathilda nu a uitat niciodată pe primul ei logodnic, deși a luat, mulți ani în urmă, pe Charras, una din căpeteniile republicane în 1852, mort în exil, devenit mai târziu general (…).

Sora d-nei Charras, d-na Hortensa Floquet, ne spunea, 60 de ani în urmă, că niciodată Mathilda nu a mai pronunțat numele tatei și că, la plecarea lui, durerea ei a fost așa de mare, că era să moară. Amândouă, făcând cunoștința mea și a surorilor mele la Paris, ne-au arătat o afecțiune atingătoare și ne-au scris până la moartea lor, în timpul războiului din 1914-1918.”

Ion C. Brătianu nu va fi la fel de afectat de această despărțire, lucru pe care am fi tentați să îl punem pe seama unei răceli și a unui pragmatism masculin. Dar sunt situații când poți continua să iubești pe cineva (te rogi pentru acea persoană, îi dorești binele), renunțând să îți legi viața de a sa, tocmai din pricina unei diferențe prea mari de vederi și de alegeri.

(Diferență care oricum duce treptat la erodarea relației.) Este ceea ce face Brătianu, iar conștiința unei datorii și a unui sens, superior propriei fericiri, îl determină să caute o soție în țară. Un pas pragmatic, dar care îi va asigura și o căsătorie fericită.

Criteriile de alegere rămân aceleași: în primul rând, o femeie care să fie capabilă a-i înțelege sacrificiul pentru țară, absențele din căminul conjugal cerute de politică, momentele de grijă, suferință și chiar de strâmtorare financiară (a și vândut din moșiile sale pentru finanțarea unor proiecte ale partidului liberal).

La toate acestea, se adaugă dorința ca fata să fie bună, blândă, modestă, demnă, dintr-o familie onorabilă. O va cunoaște, surprinzător, nu într-un salon boieresc, nu la o serată dansantă, ci dintr-o conversație întâmplătoare cu sora lui, călugăriță la mănăstirea Văleni.

Consemnează tot Sabina: „În 1858, ducându-se odată la maica Maximilia, sora lui călugăriță, a găsit-o foarte tristă de moartea unui bun prieten al ei, Luca Pleșoianu. Îi arătă și testamentul acestuia, care impresionă pe tata prin donațiunile ce face țăranilor după moșiile lui. La întrebările fratelui său, îi mai povesti că a lăsat o fiică de 16 ani, crescută de mamă-sa mare, cucoana Sultănica Capelleanu, căci Luca Pleșoianu era văduv de mulți ani. (…) Onorabilitatea Capellenilor, simțămintele nobile oglindite în testamentul lui Luca Pleșoianu erau premisele indispensabile; restul veni prin farmecul fetei și prin răspunsul ei hotărât la condițiunile ce i-a pus tata de a duce o viață de jertfă când interesele țării o vor cere, de a trăi la țară, de a renunța la lume, de a se aștepta să își vadă bărbatul în închisoare, în exil, de a-și sacrifica la nevoie starea, în fine de a deveni soția unui om al cărui țel era țara.”

Din fericire, viața lor nu a fost atât de cernită cum o imagina, curajos, Brătianu. Dimpotrivă, el va cunoaște gloria, va fi prim-ministru, va avea bucuria de a se simți părtaș la construirea României moderne, va fi un apropiat al Casei regale (el îl aduce pe rege în țară), va fi respectat, iubit chiar, va cultiva numeroase relații, va avea opt copii (supraviețuiesc șapte). Pe scurt, va duce o viață plină de încercări, de muncă și încordare a voinței, dar va culege și roadele acesteia. Tabloul imaginat de el și prezentat atunci viitoarei sale soții pare însă a se fi împlinit întocmai câteva decenii mai târziu, la urmașii lui confruntați cu instaurarea comunismului.

După spusele monahiei ghid de la schitul Florica (fostă profesoară la colegiul Zinca Golescu din Pitești), doi dintre nepoții lui I. C. Brătianu au sfârșit în închisorile comuniste. Cel mai cunoscut, istoricul și politicianul Gheorghe Brătianu, a murit în anul 1953 (la 55 de ani) la Sighetu Marmației. Deși s-ar fi putut autoexila, decide să rămână, din patriotism. Își va pune la adăpost doar cei trei copii, trimițându-i în străinătate încă din 1944. Descendenți ai acestora trăiesc și astăzi (urmașii Brătieni din țară sunt puțin numeroși, de pildă Monica Pillat).

Maica își amintește de o nepoată a lui Gheorghe Brătianu, pictoriță, care a sosit din Franța înainte de pandemie, însoțită de câțiva prieteni. Acești erau uimiți de originea prietenei lor, de anvergura familiei, de conacul Florica, dovadă că, în modestia ei, această descendentă nu se lăudase exagerat cu rădăcinile sale. Nu ținuse să îi impresioneze prin vorbe, dar ei se regăseau totuși impresionați, până la urmă, de realitatea istorică de la moșia Florica.

Dar pentru că am pomenit la început de educația copiilor, să vedem câteva pasaje din aceeași carte de memorii a Sabinei Cantacuzino:

„Mama ne dăduse până aici toate lecțiile noastre, ne învățase să scriem, să citim, geografie, socotelile și citirea limbii franceze. Acum însă găsi că nici timpul, nici rolul ei nu îi mai permiteau să se consacre cu totul lecțiunilor noastre. Sosi dar din Elveția d-ra Marie Bornand, prima institutoare.

Tata, care avea direcțiunea generală a instrucției, nu voia o catolică, de al cărei prozelitism se temea, nici o franceză, care nu ar fi putut să ne învețe limba germană. Șvițerii sunt oameni cinstiți și cumsecade, aceste două calități sunt singurele pe care am dreptul să le reclam de la copiii mei. D-ra Marie ne dădea deci lecții de cele două limbi, franceză și germană, piano, desen și istorie sfântă.

La această materie ținea mult, ca bună calvinistă. Am redactat după istorisirea ei tot Testamentul Vechi, iar din cel nou am învățat pe dinafară Evanghelia după Marcu și a lui Ioan și am citit cu comentarii pe Matei și Luca. La opt eram în clasă (sală în conac, pentru că educația se făcea acasă, cu profesori privați), cu dânsa în capul mesei celei lungi. Cei mari începeau, cei mici soseau și se așezau fiecare cu caietele și cărțile lui. (…)

Multă disciplină domnea în clasa noastră și bunul obicei de a ne izola în noi înșine pentru a putea lucra simultan cu toții, cot la cot, la aceeași masă unde se făceau dicteele, se recitau lecții și se explicau reguli care nu priveau decât pe fiecare din elevi. Prețioasă gimnastică pentru restul vieții. (…) La 6 și jumătate, prânzeam (cinam) cu toții; după masă, jucam jocuri la care participau părinții și nenea Ghiță; la 8 se duceau cei mai mici la culcare și adesea d-ra Marie la piano, d. Atanasiu din vioară făceau puțină muzică. La 9 trăgea la scară trăsura lui nenea Ghiță, cu doi cai frumoși, unul alb, celălalt roib, din herghelia de la Tigveni a lui nenea Tudorache.

Casa reintra în liniștea somnului, căci dimineața începea devreme. Tata se deștepta la ora 4, iarna și vara. De cu seara, i se așeza tava de ceai cu mașina de spirt – avea pasiunea ceaiului și era dificil pentru calitatea lui. Îl bea cu două bucăți de zahăr, puțin lapte și două felii de franzelă cu unt.” (Sabina Cantacuzino, op.cit)

Revin din trecutul Brătienilor, în prezentul ctitoriei lor. Aflu de la măicuța ghid că în timpul comunismului biserica de la Florica devenise una de mir, deservind comunitatea din Ștefănești. Însă în anul 2009, prin tenacitatea, diplomația și nădejdea neclintită a maicii starețe, aici se înființează o obște monahală ce numără astăzi șapte viețuitoare.

Sfânta liturghie se săvârșește zilnic. Vecernia se face într-un mic paraclis, de obicei intern, fără preot, doar cu ajutorul monahiilor. Vinerea, de la ora 18, se ține sfântul maslu. Sâmbăta – liturghia și parastasul, pentru care maica ghid are și ascultarea de a face coliva. Și așa trec zilele, între pravila de la chilie, slujbe, rugăciunea inimii și sfatul cu credincioșii.

Căci măicuța îmi spune că ea nu resimte tulburare pentru faptul că schitul este așa de aproape de lume. Apropierea de oameni vine firesc și maicii îi place să le vorbească. Da, văd asta și cu mine, deși nu se întinde la vorbă și la un moment dat se ridică încet, dar ferm, ca să mă poftească să sărut icoanele.

Conversația despre Brătieni și moștenirea lor s-a terminat, dar mă privește în continuare ca pe un om care a venit aici cu un suflet, nu doar cu o treabă. Îmi arată icoanele, îmi spune istoricul lor, apoi sfintele moaște. Observ la ea un lucru pe care l-am tot văzut la monahi, dar pe care îl uit periodic, fiind necesar să îi reîntâlnesc, ca să îl redescopăr: liniștea lor.

Deplina liniște, netulburare, amestecată cu dragoste și nădejde. Pare că pentru ei nu există exclamații sau interjecții. Pentru ei, toate se așază doar în cadrul acestei mari iubiri divine, și atunci toate capătă sens și pot fi duse, oricât ar fi de grele. Măicuța îmi vorbise și de necazuri: boli ale unor credincioși care vin la maslu, încercările lor cu întreținerea clădirilor (frigul din biserică, iarna; necesitatea restaurării), rătăciri și reconvertiri minunate ale unor credincioși…

Și totuși nimic din toate acestea nu fuseseră comunicate cu apăsare sau nici măcar cu îngrijorare, astfel încât am simțit că plec cu inima ușoară și liniștită de acolo. Bun, asta după un rond de fotografii și o plasă grea de cumpărături de la magazinul din curte: miere, dulceață de nuci, ulei presat la rece, brânză, kefir, prăjituri.

Ajunsă acasă, aveam să constat că mi-a rămas gândul și la zacusca de ghebe, și la iuțarii în saramură, sau la pricomigdale, cornulețe, dulceața de dovlecei cu scorțișoară… Multă muncă incapsulată în borcănașe și cutiuțe. Dar, mai presus de toate, multă binecuvântare și sentimentul acela că e bine să revii, să îți cauți puterea și matca în ceea ce are mai frumos de oferit, poate, țara aceasta: câte o vatră de spiritualitate și de istorie.