Lumea Justitiei prezinta punctul de vedere pe care Procurorul General Alex Florenta (foto) l-a exprimat in recursul in interesul legii admis luni, 29 septembrie 2025, de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie privind arestarile.

Vorbim despre decizia nr. 17/2025, prin care ICCJ a stabilit ca in cazul admiterii contestatiei fata de masura arestului preventiv, arestul la domiciliu va fi dispus pe durata ramasa pana la momentul la care ar fi urmat sa expire arestul preventiv. Cu alte cuvinte: in cazul in care instanta admite contestatia inculpatului si inlocuieste masura arestului preventiv cu cea a arestului la domiciliu, aceasta din urma masura nu va fi dispusa pe o durata de 30 de zile, ci pe perioada ramasa pana la termenul la care urma sa expire arestarea preventiva(click aici pentru a citi).

Florenta a zis fix pe dos

Ei bine, dupa cum veti vedea, Alex Florenta a opinat in sens invers – si anume: ca, in caz de inlocuire a arestului preventiv cu cel la domiciliu, instantele sa dispuna arest la domiciliu pe 30 de zile, iar nu pe perioada ramasa pana la termenul la care urma sa expire arestarea preventiva.

Seful PICCJ invoca in sprijinul opiniei sale interpretarea data de CCR, in jurisprudenta, termenului de durata maxima a masurilor preventive privative de libertate, prin raportare exclusiv la limita generala de maximum 180 de zile, iar nu la durata de cel mult 30 de zile pentru care fiecare dintre cele doua masuri poate fi luata in cursul urmaririi penale fata de inculpat.

In acest context, Florenta este de parere ca deducerea sau nededucerea duratei unei masuri preventive din durata unei alte masuri preventive constituie. Iar cand legiuitorul a considerat necesar sa prevada aceasta operatiune juridica, a reglementat-o explicit in legislatie.

Redam punctul de vedere al Procurorului General Alex Florenta:

„Situatia-premisa:

Problema de drept supusa examinarii a aparut in cauzele in care completul de judecatori de drepturi si libertati de la instanta de control judiciar a admis contestatiile formulate impotriva incheierilor prin care judecatorul de drepturi si libertati de la prima instanta a dispus luarea masurii arestarii preventive si, in rejudecare, a desfiintat incheierea atacata, a respins propunerea de luare a masurii arestarii preventive si a dispus luarea masurii preventive a arestului la domiciliu fata de inculpati.

Examenul jurisprudentei actuale in materie a evidentiat ca nu exista un punct de vedere unitar cu privire la durata masurii arestului la domiciliu luate in urma admiterii contestatiei formulate impotriva incheierii judecatorului de drepturi si libertati de la prima instanta de luare a masurii arestarii preventive, existand doua orientari.

1. Intr-o prima orientare jurisprudentiala, majoritara, judecatorii de drepturi si libertati de la instantele de control judiciar au dispus luarea masurii arestului la domiciliu fata de inculpat pentru durata de timp ramasa pana la implinirea termenului de 30 de zile calculat de la momentul luarii masurii arestarii preventive de catre judecatorul de drepturi si libertati de la prima instanta.

In urma analizei incheierilor pronuntate de judecatorii de drepturi si libertati de la instantele de control judiciar s-a constatat, raportat la data de la care s-a dispus luarea masurii arestarii preventive, precum si la data admiterii contestatiei si luarii masurii arestului la domiciliu, ca durata pentru care s-a dispus masura preventiva reprezinta restul ramas pana la implinirea duratei maxime de 30 de zile pentru care arestul la domiciliu poate fi luat in cursul urmaririi penale.

Au fost identificate hotarari in care judecatorii de drepturi si libertati de la instantele de control judiciar au motivat limitarea duratei masurii preventive a arestului la domiciliu la o anumita perioada, reprezentand restul ramas pana la implinirea duratei maxime de 30 de zile calculat de la momentul luarii masurii arestarii preventive de catre judecatorul de drepturi si libertati de la prima instanta, fiind retinute in acest sens, printre argumente, similitudinea celor doua masuri preventive prin raportare la Deciziile nr.740/2015 si nr.361/2015 ale Curtii Constitutionale, precum si perioada executata in stare de arest preventiv. (…)

2. In cea de-a doua orientare jurisprudentiala, minoritara, s-a apreciat ca masura preventiva a arestului la domiciliu poate fi luata pentru o durata de cel mult 30 de zile de la momentul pronuntarii incheierii prin care s-a admis contestatia impotriva incheierii judecatorului de drepturi si libertati de la prima instanta prin care s-a dispus luarea masurii arestarii preventive fata de inculpat. (…)

II. Analiza juridica pe fondul problemei de drept

Prin prezentul recurs in interesul legii, sustinem cea de-a doua orientare jurisprudentiala, conform careia durata masurii arestului la domiciliu luate in urma admiterii contestatiei formulate impotriva incheierii judecatorului de drepturi si libertati de la prima instanta de luare a masurii arestarii preventive, este de maxim 30 de zile, conform art. 222 alin. 1 din Codul de procedura penala, fara ca din durata acesteia sa se scada perioada in care persoana vizata a fost arestata preventiv.

Potrivit dispozitiilor art. 202 alin. 3 din Codul de procedura penala, ‘masura preventiva trebuie sa fie proportionala cu gravitatea acuzatiei aduse persoanei fata de care este luata si necesara pentru realizarea scopului urmarit prin dispunerea acesteia’.

Totodata, art.202 alin.4 din actul normativ mentionat, avand denumirea marginala ‘scopul, conditiile generale de aplicare si categoriile masurilor preventive, prevede ca masurile preventive sunt: a) retinerea; b) controlul judiciar; c) controlul judiciar pe cautiune; d) arestul la domiciliu; e) arestarea preventiva’.

Astfel, din interpretarea dispozitiilor legale mai sus enuntate, rezulta ca masurile preventive sunt prezentate in Codul de procedura penala, in ordinea severitatii lor, iar aplicarea acestora se realizeaza gradual, organul judiciar care dispune cu privire la luarea unei masuri preventive fiind obligat sa efectueze o analiza atenta asupra acestora, cu consecinta alegerii celei mai usoare masuri, care, insa, trebuie sa fie suficienta pentru atingerea scopului prevazut de art. 202 din Codul de procedura penala.

In ceea ce priveste pozitionarea masurii arestului la domiciliu printre dispozitiile Codului de procedura penala, se constata ca acesta este plasat intre controlul judiciar pe cautiune si arestarea preventiva, ceea ce presupune ca cea dintai masura preventiva aduce libertatii si drepturilor persoanei vizate de aceasta o atingere mai grava decat cea care deriva din luarea masurii controlului judiciar pe cautiune, dar mai blanda decat cea care decurge din masura arestului preventiv.

In acelasi sens s-a pronuntat si Curtea Constitutionala prin Decizia nr. 275/2019 din data de 23 aprilie 2019, instanta de contencios constitutional retinand, in considerentele deciziei citate, ca reglementarea acestei masuri preventive (s.n. masura arestului la domiciliu) intr-o sectiune distincta in cadrul capitolului destinat masurilor preventive, sectiune asezata intre masura preventiva a arestului preventiv si masura preventiva a controlului judiciar pe cautiune, poate determina o analiza din perspectiva gravitatii pe care fiecare masura preventiva o presupune, putandu-se ajunge la concluzia ca arestul la domiciliu este o masura preventiva mai usoara decat arestul preventiv (paragraful 35).

Totodata, natura mai putin severa a masurii arestului la domiciliu fata de masura arestarii preventive rezulta inclusiv din Expunerea de motive a Legii nr. 135/2020 privind Codul de procedura penala, prin care s-a retinut ca, in privinta arestarii preventive, este prevazut, la nivel de principiu, caracterul sau exceptional si, totodata, caracterul subsidiar al acesteia in raport cu celelalte masuri preventive neprivative de libertate, arestarea preventiva putand fi dispusa numai daca luarea unei alte masuri preventive nu este suficienta pentru realizarea scopului legitim urmarit.

Mai mult, legiuitorul roman a subliniat existenta unui caracter gradual al masurilor arestului la domiciliu si arestarii preventive, acesta stabilind, prin dispozitiile art. 218 alin. 1 din Codul de procedura penala, printre criteriile care trebuie indeplinite pentru a se putea dispune luarea celei dintai masuri preventive, pe langa indeplinirea conditiilor prevazute de art. 223 si standardul suficientei acestei masuri pentru realizarea unuia dintre scopurile prevazute la art. 202 alin. 1 din acelasi act normativ.

Relevante sub aspectul naturii mai blande a masurii arestului la domiciliu fata de masura arestului preventiv sunt si dispozitiile art. 204 alin. 12 din Codul de procedura penala, potrivit carora ‘in cazul admiterii contestatiei formulate de inculpat impotriva incheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea masurii arestarii preventive, se poate dispune, in conditiile prevazute de lege, respingerea propunerii de luare sau de prelungire a masurii preventive ori, dupa caz, inlocuirea acesteia cu o alta masura preventiva mai usoara si, dupa caz, punerea de indata in libertate a inculpatului, daca nu este arestat in alta cauza’.

Referitor la natura masurii preventive a arestului la domiciliu, retinem ca, potrivit unei jurisprudente constante a Curtii Constitutionale si a Curtii Europene a Drepturilor Omului, masura mentionata constituie o masura preventiva privativa de libertate. In acelasi sens s-a pronuntat si Inalta Curte de Casatie si Justitie, printr-o decizie pronuntata intr-un recurs in interesul legii (n.r. RIL nr. 22 din 12 octombrie 2009).

De altfel, aceeasi concluzie se desprinde si din continutul dispozitiilor art. 222 alin. 10 din Codul de procedura penala, care se raporteaza la masura preventiva mentionata ca fiind o masura privativa de libertate.

In continuare, din examinarea jurisprudentei obligatorii a Curtii Constitutionale a rezultat ca masura arestului la domiciliu constituie o masura preventiva similara masurii arestarii preventive, sub aspectul includerii celor doua in categoria masurilor preventive, din punctul de vedere al naturii lor privative de libertate, dar si din perspectiva identitatii cauzelor si conditiilor in care cele doua masuri pot fi dispuse, al modului asemanator de dispunere si prelungire a lor.

Raportat la dispozitiile legale anterior enuntate si la jurisprudenta Curtii Constitutionale, rezulta ca, desi exista similitudini intre masura preventiva a arestului la domiciliu si masura arestarii preventive sub aspectul naturii privative de libertate, identitatii cauzelor si conditiilor in care cele doua masuri pot fi dispuse, modului de dispunere si prelungire a lor, cele doua masuri nu sunt identice. Masura arestarii preventive este o masura preventiva privativa de libertate avand un caracter exceptional si subsidiar fata de celelalte masuri preventive, inclusiv masura arestului la domiciliu. Totodata, arestarea preventiva implica plasarea persoanei intr-un spatiu de detentie, cu restrictii severe asupra libertatii acesteia, in timp ce arestul la domiciliu instituie obligatia de a nu parasi imobilul unde locuieste, cu eventuale restrictii suplimentare, dar cu posibilitatea pentru inculpat de a i se permite de catre judecatorul de drepturi si libertati sa se prezinte la locul de munca, la cursul de invatamant, la alte activitati similare sau pentru procurarea mijloacelor esentiale de existenta, precum si in alte situatii temeinic justificate, pentru o perioada determinata de timp, daca acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului.

Astfel, masura arestului la domiciliu este o masura preventiva privativa de libertate autonoma, care are o reglementare proprie in dispozitiile procesual-penale, conditii de luare si executare specifice, durata reglementata in mod expres si un grad de severitate diferit fata de cel al masurii arestarii preventive.

Pe cale de consecinta, in pofida asemanarilor existente intre cele doua masuri preventive privative de libertate, consacrate inclusiv prin jurisprudenta obligatorie a instantei de contencios constitutional, apreciem ca dispunerea masurii arestului la domiciliu trebuie sa se subsumeze conditiilor proprii prevazute de lege pentru luarea acesteia, cu respectarea tuturor componentelor sale, inclusiv cea a duratei pentru care masura in discutie poate fi luata fata de inculpat in cursul procesului penal.

In ceea ce priveste durata masurii arestului la domiciliu in cursul urmaririi penale, se retine ca, potrivit art. 222 alin. (1) din Codul de procedura penala, masura preventiva mentionata poate fi luata pe o durata de cel mult 30 de zile si poate fi prelungita, potrivit art. 222 alin. (2), fiecare prelungire neputand sa depaseasca 30 de zile. Prelungirea acestei masuri poate fi dispusa numai in caz de necesitate, daca se mentin temeiurile care au determinat luarea masurii sau au aparut temeiuri noi. De asemenea, conform art. 222 alin. 9 din Codul de procedura penala, durata maxima a masurii arestului la domiciliu, in cursul urmaririi penale, este de 180 de zile. Totodata, potrivit dispozitiilor art. 222 alin. 10 din Codul de procedura penala, durata privarii de libertate dispuse prin masura arestului la domiciliu se ia in considerare pentru calculul duratei maxime a masurii arestarii preventive in cursul urmaririi penale.

Raportat la aceste dispozitii legale, rezulta ca, spre deosebire de termenul maxim general de 180 de zile prevazut art. 222 alin. 10 cu referire la alin. 9 al aceluiasi articol din Codul de procedura penala (care include atat arestul preventiv, cat si arestul la domiciliu), o astfel de dispozitie, a luarii in considerare a duratei arestarii preventive pentru calculul termenului maxim special de pana la 30 de zile prevazut la alin. 1 al aceluiasi articol, nu a fost prevazuta de legiuitor, neexistand astfel niciun temei legal pentru a se aprecia ca se impune aplicarea prin analogie a dispozitiei prevazute de alin. 10, inclusiv in ceea ce priveste durata acestui termen special.

In continuare, trebuie facuta precizarea ca extinderea aplicabilitatii alin. 10 al art. 222 din Codul de procedura penala si prin raportare la termenul prevazut la alin. 1 al articolului mentionat, a aparut ca urmare a interpretarii jurisprudentei obligatorii a Curtii Constitutionale care a statuat asupra similitudinii existente intre cele doua masuri preventive si caracterului lor comun de masuri preventive privative de libertate.

Cu toate acestea, in considerentele Deciziei nr. 740/2015 din data de 03 noiembrie 2015, instanta de contencios constitutional a retinut ca art. 23 alin. (5) din Constitutie trebuie interpretat, in sens larg, ca limitand, pe parcursul urmaririi penale, durata maxima a celor doua masuri preventive, arestarea preventiva sau arestul la domiciliu, la limita de 180 de zile, referindu-se in mod exclusiv la durata totala a masurii preventive privative de libertate.

Totodata, ulterior pronuntarii acestei decizii obligatorii, Curtea Constitutionala a analizat in considerentele a trei decizii problema includerii, in durata termenului initial de pana la 30 de zile pentru care cele doua masuri privative de libertate pot fi luate in cursul urmaririi penale, a perioadei de timp cat o persoana s-a aflat sub imperiul uneia din cele doua masuri, explicand modul in care trebuie interpretata Decizia nr.740/2015, in sensul limitarii cumularii duratei celor doua masuri la limita maxima de 180 de zile, iar nu la termenul special de cel mult 30 de zile.

In acest sens, se va avea in vedere Decizia nr. 877/2020 a Curtii Constitutionale, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 310 din 26 martie 2021, pronuntata intr-o cauza in care a fost respinsa exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art.204 alin. 12 din Codul de procedura penala cu referire la art. 222 alin. 1 din acelasi act normativ, ridicata intr-un dosar penal care viza aceeasi problema precum cea care face obiectul prezentului recurs in interesul legii, respectiv lipsa unei prevederi legale care sa permita judecatorului de drepturi si libertati scaderea din durata maxima de pana la 30 de zile prevazuta de dispozitiile art. 222 alin. (1) din Codul de procedura penala a perioadei in care inculpatul s-a aflat in stare de arest preventiv.

In considerentele deciziei mentionate, Curtea Constitutionala a facut referire la Decizia nr.213 din 2 iunie 2020, in considerentele careia a retinut ca zilele executate in arest la domiciliu de catre inculpat vor fi luate in considerare pentru calculul duratei maxime a masurii arestarii preventive a acestuia in cursul urmaririi penale, in acord cu prevederile constitutionale ale art. 23 alin. (5), astfel cum au fost interpretate de instanta de control constitutional prin Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, precitata (paragraful 16).

De altfel, instanta de contencios constitutional a adus argumente suplimentare celor evidentiate in decizia precitata, aratand ca, indiferent de natura masurii preventive (privativa sau neprivativa de libertate) dispuse in cursul urmaririi penale, ca urmare a respingerii propunerii de luare sau de prelungire a masurii preventive ori, dupa caz, de inlocuire a acesteia cu o alta masura preventiva mai usoara, durata maxima a acestor masuri preventive nu poate depasi durata stabilita prin Legea fundamentala, respectiv prin Codul de procedura penala (paragraful 18).

Relevanta din aceasta perspectiva, in sensul limitarii cumulului masurilor preventive privative de libertate in cursul urmaririi penale exclusiv la durata maxima de 180 de zile, fara a se avea in vedere perioada de timp in care persoana s-a aflat sub imperiul unei alte masuri preventive privative de libertate, este si Decizia Curtii Constitutionale nr. 213/2020, in considerentele careia instanta de contencios constitutional a retinut, in esenta, ca zilele executate in arest la domiciliu de catre persoana vizata vor fi luate in considerare pentru calculul duratei maxime a masurii arestarii preventive a acestuia in cursul urmaririi penale.

In acelasi sens s-a pronuntat Curtea Constitutionala si prin Decizia nr. 584 din 31 octombrie 2023, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 162 din 27 februarie 2024, referitoare la respingerea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 204 alin. (12) din Codul de procedura penala.

Fata de argumentele Curtii Constitutionale expuse in deciziile de mai sus, nu pot fi primite nici opiniile doctrinare potrivit carora, in considerarea rationamentului privind similitudinea celor doua masuri preventive expus de instanta de contencios constitutional in Decizia nr. 740/2015, consecutiv admiterii contestatiei formulate impotriva incheierii prin care s-a dispus luarea masurii arestarii preventive, masura arestului la domiciliu nu se poate lua decat pentru cel mult durata de timp pana la 30 de zile ramasa in urma scaderii duratei arestarii preventive deja executate.

Cu toate ca prin cele trei decizii anterior mentionate, respectiv Decizia nr.877 din 15 decembrie 2020, Decizia nr.213 din 2 iunie 2020 si Decizia nr.584 din 2 iunie 2023, Curtea Constitutionala a respins exceptiile de neconstitutionalitate invocate, in cuprinsul considerentelor a statuat in mod constant si explicit faptul ca cele doua masuri preventive, masura arestarii preventive si masura arestului la domiciliu, cumulate, nu pot depasi limita generala maxima de 180 de zile in cursul urmaririi penale, excluzand extinderea acestui cumul si in privinta termenului special de 30 de zile.

In continuare, se impune a se mentiona ca, in jurisprudenta sa obligatorie, Curtea Constitutionala a stabilit ca instantele judecatoresti sunt obligate sa isi insuseasca si sa aplice interpretarea unor dispozitii legale realizata de catre instanta de contencios constitutional in considerentele unei decizii de respingere a exceptiei de neconstitutionalitate, in masura in care in cuprinsul acesteia au fost indicate, reperele de interpretare constitutionala ale unei dispozitii procesual-penale.

Asadar, desi s-ar putea considera ca deciziile prin care au fost respinse exceptiile de neconstitutionalitate nu produc efecte erga omnes, ci doar inter partes, nu se poate face abstractie de valoarea argumentativa a considerentelor unor astfel de decizii.

Prin urmare, avand in vedere atat aspectele retinute de Curtea Constitutionala prin decizia mai sus mentionata, cat si aspectele statuate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, in sensul ca notiunea de drept prevazuta de art. 7 alin. 1 contine atat prevederile legale, cat si jurisprudenta, se impune a se lua in considerare interpretarea data de instanta de contencios constitutional termenului de durata maxima a masurilor preventive privative de libertate, prin raportare exclusiv la limita generala de maxim 180 de zile, iar nu la durata de cel mult 30 de zile pentru care fiecare dintre cele doua masuri poate fi luata in cursul urmaririi penale fata de inculpat.

Mai mult, imprejurarea ca atat masura arestarii preventive, cat si masura arestului la domiciliu reprezinta masuri preventive privative de libertate nu poate constitui, prin ea insasi, un argument suficient pentru ca, ulterior admiterii contestatiei formulate impotriva incheierii prin care judecatorul de drepturi si libertati de la prima instanta a dispus luarea masurii arestarii preventive, limita maxima pentru care se poate lua masura arestului la domiciliu trebuie sa fie reprezentata de diferenta pana la implinirea duratei de 30 de zile, in conditiile in care cele doua masuri preventive sunt reglementate ca institutii de sine statatoare, cu conditii de luare si termene reglementate in mod expres si distinct pentru fiecare masura in parte.

In sustinerea rationamentului in sensul ca natura privativa de libertate a masurilor preventive nu poate constitui unicul temei pentru ca durata cumulata a acestora sa fie avuta in vedere la stabilirea duratei de maxim de 30 zile pentru care arestul la domiciliu poate fi luat in cursul urmaririi penale, se are in vedere si imprejurarea ca masura retinerii reprezinta tot o masura preventiva privativa de libertate, a carei durata insa nu se deduce din durata arestarii preventive, legiuitorul prevazand in mod expres acest aspect.

Deducerea sau nededucerea duratei unei masuri preventive din durata unei alte masuri preventive constituie, in mod cert, optiunea legiuitorului, iar cand a considerat necesar sa prevada aceasta operatiune juridica, a reglementat-o in mod explicit in continutul dispozitiilor legale.

In acest sens, se vor avea in vedere atat dispozitiile art. 222 alin. 10 din Codul de procedura penala actual (potrivit carora durata privarii de libertate dispuse prin masura arestului la domiciliu se ia in considerare pentru calculul duratei maxime a masurii arestarii preventive a inculpatului in cursul urmaririi penale), cat si dispozitiile art. 149 alin. 11 din Codul de procedura penala anterior (potrivit carora arestarea inculpatului putea fi dispusa doar pentru zilele ramase dupa scaderea din 30 de zile a perioadei cat persoana a fost anterior retinuta sau arestata).

In lipsa unei prevederi legale care sa instituie obligativitatea deducerii duratei masurii arestarii preventive din durata arestului la domiciliu, intr-o astfel de situatie, cea a contestatiei formulate impotriva incheierii judecatorului de drepturi si libertati prin care s-a dispus luarea fata de persoana vizata a masurii arestarii preventive, tinand cont si de principiul legalitatii procesului penal, prevazut de art.2 din Codul de procedura penala, dispunerea acestei din urma masuri ar trebui sa se realizeze in raport cu propriul termen de cel mult 30 de zile, prevazut de art. 222 alin. 1 din Codul de procedura penala.

Desigur, nimic nu se opune ca judecatorii de drepturi si libertati, care solutioneaza contestatia inculpatului impotriva incheierii de luare a masurii arestarii preventive, sa dispuna luarea masurii arestului la domiciliu pe o durata inferioara celei prevazute de dispozitia legala mentionata, insa stabilirea unei durate inferioare, chiar egala cu diferenta intre durata maxima de 30 de zile si durata masurii executate, poate avea ca temei considerente care tin exclusiv de individualizarea masurii preventive, iar nu de legalitatea duratei masurii.

Nu in ultimul rand, luarea masurii arestului la domiciliu in ipoteza admiterii contestatiei formulate de inculpat impotriva incheierii prin care s-a dispus luarea masurii arestarii preventive cu consecinta luarii masurii arestului la domiciliu, pe o durata de 30 de zile, nu aduce atingere principiului ‘non reformatio in peius‘, prevazut de dispozitiile art. 425 alin.4 din Codul de procedura penala cu referire la art. 418 din Codul de procedura penala.

Asadar, desi, cel putin la nivel aparent, inculpatul va fi privat de libertate pe o durata mai mare de 30 de zile, in esenta, avand in vedere caracterul executoriu al incheierilor prin care se dispune luarea masurilor preventive, acesta nu se va afla sub imperiul unei singure masuri preventive, ci sub imperiul a doua masuri privative de libertate distincte, fiecare avand atat conditii, cat si durata proprii de executare, astfel ca termenul de cel mult 30 de zile, prevazut de legiuitor, trebuie aplicat separat, raportat la fiecare masura in parte, neavand nicio relevanta, sub acest aspect, faptul ca ambele masuri preventive sunt privative de libertate.

Totodata, trebuie tinut cont, astfel cum s-a aratat mai sus, si de imprejurarea ca atat dispozitiile legale, cat si jurisprudenta Curtii Constitutionale mentioneaza caracterul mai bland al masurii preventive a arestului la domiciliu fata de masura arestarii preventive. Mai mult, masura preventiva a arestului la domiciliu trebuie privita in ansamblul sau, inclusiv din perspectiva componentei duratei, neputandu-se considera ca dispunerea unei astfel de masuri, pe durata prevazuta de lege, in ipoteza data, este de natura sa incalce principiul mentionat, in contextul in care fata de persoana vizata s-a dispus luarea unei masuri preventive mai putin severe.

In concluzie, avand in vedere principiul legalitatii procesului penal, in absenta unui mecanism legal care sa oblige judecatorii de drepturi si libertati la deducerea duratei masurii arestarii preventive din durata de maxim 30 de zile pe care masura arestului la domiciliu o poate avea initial in cursul urmaririi penale, vazand jurisprudenta Curtii Constitutionale anterior citata si tinand cont, totodata, de unicitatea fiecarei masuri preventive, apreciem ca, in cazul admiterii contestatiei formulate impotriva incheierii judecatorului de drepturi si libertati prin care s-a dispus luarea masurii arestarii preventive, se poate dispune masura arestului la domiciliu pe o durata de cel mult 30 de zile, in conformitate cu dispozitiile art. 222 alin. 1 din Codul de procedura penala, fara ca din durata acesteia sa se scada perioada in care persoana vizata a fost arestata preventiv”.

* Cititi aici intregul recurs in interesul legii