Sorin Pâslaru, redactor-şef ZF: Suntem pe o barcă în furtună. Ceea ce avem de făcut este să strângem rândurile şi să avem încredere unii în alţii. Vom găsi soluţii de a merge mai departe, ca mereu în istoria noastră zbuciumată

Nici un cutremur nu vine din senin. Este necesară o acumulare de tensiune în plăcile Terrei. Această tensiune nu se observă decât cu aparate speciale. Iar cand are loc cutremurul, îl observă toţi.

Exact la fel este cu acest cutremur geopolitic pe care îl traversăm. Tensiunile sunt de mult acumulate, dar nu au fost observate decât de specialişti, de oameni cu foarte multă experienţă şi cunoaştere a relaţiilor geo-politice internaţionale.

În general, în relaţiile economice şi politice internaţionale lucrurile decurg unele din altele, iar când pui o întrebare „de ce” s-ar putea ca din 4-5 răspunsuri să ajungi la lucruri întâmplate acum zeci sau sute de ani.

Nu poate cineva să presupună că Donald Trump face ceea ce face fără binecuvântarea complexului militar industrial şi de business care conduce SUA. SUA are 27% din PIB-ul lumii, iar armata americană este cea mai performantă organizaţie din lume, cu cel mai mare număr de angajaţi din lume, 3 milioane, adică o „ţară” mai mare decât Letonia sau Estonia. Pentagonul, cea mai mare clădire din lume, este un oraş. Americanii nu fac nimic fără planificare strategică, în mod clar.

În anii 50 ştiau tot ce e în lume, iar acum cu Microsoft, Google, Apple, Facebook şi miile de sateliţi ştiu totul la virgulă. Nu mai vorbim de National Security Agency, celebra NSA, şi restul agenţiilor de securitate.

Repoziţionarea strategică de acum e o necesitate probabil, nu o toană. Este un vas mare, mult prea mare, imens de mare ca să-l opreşti dintr-o dată. Nici să-l cârmeşti nu poţi fără 100 de şedinţe de planificare. Cu cât ai de a face cu sisteme mai mari, cu atât forţa, dar şi inerţia mişcării sunt infinit mai mari.

Probabil că ceea ce era valabil în 1990, nu mai e valabil astăzi. Şi trebuie ţinut cont că nimic nu stă în loc. 35-40 de ani e enorm la scara istoriei, mai ales acum când viteza a orice este mult mai mare faţă de 100-200 de ani în urmă. Nimeni nu se gândea după al doilea război mondial, după înfiinţarea instituţiilor de la Bretton Woods, FMI şi Banca Mondială, că SUA vor renunţa la standardul aur în 1971, când au rupt legătura dintre dolar şi aur. Dar nu au avut încotro.

Nimeni nu se gândea că va cădea comunismul în 1989, dar americanii au pregătit momentul îndelung, mai ales prin pivotul polonez.

America este marea putere a zilelor noastre, dar în urmă cu 150 de ani altele erau marile puteri. Tabloul acesta al unor mari puteri care negociază peste capul celor mici şi medii nu este nou. De asta e bine ca istoria şi geografia să fie studiate la liceu, deşi pare că nu au aşa de mare importanţă. Pentru a şti din timp că ţările mici, precum România, tot timpul au trebuit să se uite în jur şi să-şi găsească aliaţi pentru supravieţuire. Mai departe sau mai aproape.

Unirea Principatelor s-a făcut printr-o muncă imensă de convingere a marilor puteri, până când au fost puse în faţa faptului împlinit. Transilvania a fost câştigată prin luptă. Chiar şi pentru cei mici există momente astrale.

Şi dacă JD Vance, vicepreşedintele SUA, crede că nu trebuia anulat turul 2, liderii României, cu Constituţia în mână, nu au de făcut decât să îl convingă că nu a fost respectată Constituţia. Ca mereu în istorie, România are cartea sa şi trebuie să o joace. Suntem într-o zonă de mare interes pentru toate puterile lumii.

În Balcani a izbucnit primul război mondial, în Polonia al doilea, iar acum Rusia a pornit război în Ucraina. Balcanii, Europa Centrală şi de Est, mereu au fost teatru de confruntare între marile puteri. De ce?

„Poate pentru că marile puteri preferă să se înfrunte departe de casă?”, spunea, imediat după începerea războiului de la Est, o jurnalistă cu 30 de ani de experienţă de la The Economist, care cunoştea bine România.

Statele Unite s-au bătut mereu departe de casă.  Doar în 2001 au fost înfruntate pe teritoriul lor şi atunci a fost şi fereastra istorică a României pentru intrarea în NATO. Oricât ar fi de puternice, au şi SUA teama lor. În pofida a ceea ce se spune acum, este foarte, foarte puţin probabil să se retragă de aici, să mute scutul de la Deveselu de pildă. Maximum probabil că vor accepta să fie verificat de o comisie internaţională care să certifice destinaţia sa defensivă.

Geostrategic, România rămâne o prezenţă cheie la Marea Neagră, ca şi Polonia între Rusia şi Germania. Ţările acestea dintre cele două mări, Marea Baltică şi Marea Neagră, sunt esenţiale pentru oricine vrea să controleze Europa, iar cine controlează Europa controlează continentul euroasiatic, cea mai mare „insulă” a lumii.

Americanii au apărat Europa de Vest între 1945 şi până în 1990 pentru că şi-au permis  – au câştigat mult economic de pe urma producţiei pentru război – şi pentru că decis să ia locul Marii Britanii în lume ca super-putere maritimă. Şi a mai fost un motiv: ca Europa de Vest să nu ia calea comunistă, au permis ţărilor din Vest să cheltuie pentru protecţie socială şi bunăstarea populaţiei şi să nu se reînarmeze.

Estul în schimb a trebuit să se înarmeze şi populaţia a suferit.Banii s-au dus în rachete în loc de maşini de spălat. România avea o armată de 300.000 de oameni, faţă de 70.000 cât are astăzi spre exemplu Marea Britanie.

După 1990, europenii din vest, crezând că prin căderea URSS pericolul de la est s-a dus, nu au reluat cheltuielile de înarmare. Ar fi fost nevoie de 2.000 de miliarde de euro, conform estimărilor lui Gerard Baker, fost redactor şef la Wall Street Journal, făcute la Gala ZF din toamna anului trecut.

Cele 2.000 de miliarde le-a cheltuit America în continuare după 1990 şi acum vine nota de plată. Cam acesta ar fi tabloul. La această oră. Lucrurile sunt în desfăşurare. Aşa cum am spus la Gala ZF, nouă nu ne rămâne decât să strângem rândurile şi să vedem ce facem noi cu ai noştri. La noi e misiunea de a (re)construi încrederea în România.