Scandalul
alegerilor prezidențiale și ideea anulării candidaturii lui Călin
Georgescu ridică o întrebare esențială: ar trebui să primeze,
democrația sau asigurarea cu orice preț a securității țării,
încălcând poate anumite principii democratice? Într-un interviu pentru „Adevărul”, politologul
Alexandru Volacu, de la Universitatea București, are un răspuns la
această întrebare apăsătoare.
„Voi
lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să
nu fii de acord cu mine!“, spunea Ioan Rațiu, omul căruia România
îi datorează atât de mult, rostind ceea ce ar trebui să rămână
pentru totdeauna o adevărată definiție a democrației. Arc peste
timp, România se află în fața unor alegeri cruciale de care ar
putea să depindă viitorul țării.
Practic, pe 8 decembrie, în turul 2 al prezidențialelor, românii își vor vota nu doar președintele, ci și viitorul și vor alege dacă România va rămâne fidelă aliaților sau
va întoarce o pagină de istorie și va alege tabăra Rusiei.
În
fața unei mobilizări tot mai mari împotriva câștigătorului
primului tur de scrutin, Călin Georgescu, se pune problema dacă și
în ce măsură acesta poate fi declarat indezirabil.
Numeroase
voci cer anularea și reluarea alegerilor din turul 1, în timp
ce alții, deloc puțini, susțin că aceasta ar fi cea mai proastă decizie și ar însemna o grea lovitură
dată democrației. Pe acest fond apare o altă întrebare,
deocamdată mai mult șoptită pe la colțuri: cine și în ce mod ar
trebui să vegheze ca în România să nu ajungă la putere într-o
bună zi un Adolf Hitler, care să acționeze împotriva intereselor
țării, știut fiind că liderul nazist a fost ales cât se poate de
democratic în Germania interbelică. Iar indiferent de răspuns, și
de aici rezultă o altă întrebare, poate și mai puțin rostită:
cine ar trebui, de fapt, să fie în măsură să decidă care sunt
interesele reale ale României și cum pot fi acestea apărate, fără
a încălca principiile democrației.
Sunt
doar câteva dintre întrebările care parcă bântuie o țară
înaintea scrutinelor din 1 decembrie și 8 decembrie. „Adevărul” a căutat răspunsurile la această întrebare într-un interviu cu Alexandru Volacu, conferențiar la Universitatea
București, ale cărui teme de cercetare se concentrează pe subiecte
precum teoria politică, votul, democrația și justiția. Volacu,
care are studii și la Oxford și Barcelona, este printre experții încearcă în
paralel să contribuie la îmbunătățirea înțelegerii publice a
problemelor politice și etice din România și e autorul volumelor
„Limitele electoratului. Cine ar trebui să poată vota într-o
democrație?”, „Alegeri morale. Teme actuale de etică aplicată”
și „ Avem datoria de a vota?”
Adevărul: România se află la o răscruce de drumuri, după ce un
candidat acuzat că e pro-rus a câștigat primul tur al alegerilor
prezidențiale. În același timp, așa cum știm, candidatura Dianei
Șoșoacă, acuzată și ea că ar fi o susținătoare a Moscovei, a
fost blocată, dar se pare că nimeni nu s-a preocupat de Călin
Georgescu. Dincolo de faptul că pare că în cazul celor doi s-a
judecat cu o dublă unitate de măsură, întrebarea care se impune
este dacă nu ar trebui ca din start să existe niște criterii mai
dure pentru fiecare candidat, niște verificări suplimentare,
înainte de a primi undă verde pentru a-și depune candidatura?
Alexandru Volacu: În primul rând, probabil că în mod ideal am
putea să ne gândim la anumite politici, prin care candidați care
sunt în mod vădit împotriva democrației să nu poată să
candideze în alegeri. Pe de altă parte, în practică, e foarte
dificil să ai o astfel de politică care să fie implementată
într-o manieră care să nu fie arbitrară.
De
altfel, am văzut, chiar în cazul României de anul acesta,
motivarea Curții Constituționale cu privire la Diana Șoșoacă,
în motivare apare că înregistrarea acestei candidaturi încalcă
unele condiţii de eligibilitate. Iar acolo apare, mai departe ideea
că ar pune în pericol valorile democrației, a statului de drept,
dar și respectarea Constituţiei, toate corelate cu garanţia
politicomilitară a acestora, respectiv apartenenţa României la UE
şi NATO. Dar sigur că mulți au spus lucrul acesta încă de
atunci, că dacă faci apel la un argument de tipul ăsta, în cazul
Dianei Șoșoacă, Călin Georgescu, care sigur nu era cunoscut
publicului, dar era cunoscut pentru persoane care sunt foarte
interesate de politică. Și se știa de declarațiile lui despre
anumiți lideri legionari și despre Mareșalul Antonescu și așa
mai departe. Iar atunci e destul de bizar să o excluzi pe Diana
Șoșoacă, dar să nu faci același lucru și cu Călin Georgescu.
Din ambele cazuri însă se pune sigur problema asta, dacă nu cumva,
e de fapt o excludere arbitrară până la urmă.
Pentru
că până la urmă poate fi folosit și cred că a fost folosit în
cazul acesta, organismul care ar trebui să facă aceste excluderi.
Poate fi folosit ca o armă politică. Și atunci suntem cumva în
situația asta în care încercăm să găsim un echilibru. Poate că
ar trebui să fie excluși candidați cu perspectivă de genul
acesta, dar în același timp e foarte greu în practică să o faci. Și
atunci e posibil mai degrabă să vrem să susținem că ar trebui să
fie lăsați să candideze și ulterior, sigur în jocul democratic,
cetățenii să respingă persoane cu viziuni de tipul acesta.
În cazul Dianei Șoșoacă, judecătorii CCR au precizat că
„Dreptul de a fi ales nu are un caracter absolut, putând fi supus
unor limitări, a căror configurare rezultă din viziunea
democratică a Constituției”. Iar de acum vor există
suspiciuni privind modul în care se judecă astfel de cazuri,
aproape identice, ceea ce duce la cine ar trebui pe viitor să
ia deciziile în astfel de cazuri fără a putea fi suspectat de abuz?
Exact, e o întrebare care nu are cum să nu fie pusă, cine ar avea legitimitate să o facă. Pentru că, da, inclusiv
Curtea Constiuțională, într-o anumită măsură, pare politizată
și atunci trebuie să ne gândim, poate că există soluții, dar
trebuie să ne gândim ce fel de instituție ar putea exista care să
nu răspundă și la comenzi politice. Și atunci e dificil să vedem
dacă putem să avem un astfel de sistem. Și răspunsul nu e simplu de dat în acest moment, pe fondul acestor controverse, pentru că e greu de văzut cine ar putea fi complet neutru și echidistant după acest episod.
Ne
amintim că pe perioada pandemiei, România a activat articolul din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care
permite derogări de la aplicarea acesteia în condiţiile stării de
urgenţă. Acest lucru arată că e posibil ca democrația să fie
trecută în plan secund dacă se consideră că interesele statului
o cer, în cazul în care se pune problema securității naționale.
Întrebarea e când și în ce condiții ar trebui să fie permis acest lucru și dacă nu există riscul ca cineva să exploateze pe viitor faptul că această cutie a Pandorei a fost deja deschisă?
În
primul rând nu cred că cele două ar trebui puse în contrast.
Protejarea democrației este o problemă de siguranță națională,
dar de aici nu decurge că ar trebui să mutăm deciziile cu privire
la ce ar trebui făcut în această privință din sfera publică în
sfera unor instituții opace și, în România, lipsite de orice fel
de control politic, cum ar fi serviciile secrete. Tendința din
ultimii ani la noi a fost exact aceasta, cum se spune în lumea
academică, de „securitizare” a anumitor sectoare de activitate
(de exemplu educația, sănătatea, protecția socială), adică de
includere a lor printre interesele naționale de securitate deși nu
au ce să caute acolo, pentru a legitima pătrunderea serviciilor în
aceste sectoare.
Dincolo
de acest aspect, contrastul este periculos pentru că poate fi
folosit întocmai în scopul de a submina democrația. Starea de
urgență decretată în România a fost justificată în contextul
crizei de sănătate publică pe care o cunoaștem foarte bine, însă
ea a fost activă pe o perioadă relativ scurtă și nu a avut efecte
anti-democratice. Dacă ne uităm la situația din Ungaria însă vom
vedea un peisaj foarte diferit. Într-un regim care era oricum
într-un proces avansat de degradare democratică, pandemia COVID-19
a fost folosită ca instrument pentru decretarea unei stări de
urgență din care Ungaria nu a ieșit nici până astăzi, la
aproape 5 ani de la începerea ei. Sigur, în 2022 când pandemia nu
mai reprezenta un pretext plauzibil, motivația stării de urgență
a fost mutată la războiul din Ucraina, dar ea va continua cel puțin
până în mai 2025. Această stare de urgență permanentizată, în
care statul e condus în mod efectiv prin decrete guvernamentale, iar
legislativul are mai mult rol decorativ este o practică clasică și
distinctă a regimurilor autocrate.
Există, totuși, și excepții, cazuri extreme.
Bineînțeles
că pot fi anumite cazuri extreme, cum ar fi implicarea țării
într-un război pe propriul său teritoriu, în care anumite măsuri
temporare precum amânarea alegerilor pot fi luate în mod legitim.
Dar, în primul rând, chiar și în aceste condiții avem exemple
istorice de state care au organizat alegeri în mijlocul unor astfel
de conflicte, cum ar fi SUA în 1864 în timp ce Războiul Civil era
în plină desfășurare. Iar în al doilea rând, motivul pentru
care o amânare de alegeri ar putea fi justificată într-un astfel
de context e legată nu doar de impactul asupra deciziilor politice
care ar trebui să fie luate rapid în conflict, ci și de faptul că
principiul alegerilor „libere și corecte” care legitimează
guvernarea e probabil să nu poată fi respectat. Dar acestea sunt
cazuri extreme, nu unele cu care ne confruntăm în acest moment.
Au apărut și voci care susțin că anumite partide ar trebui scoase în afara legii. Și atunci iar ajungem la
acest conflict de idei, cine e în măsură să ia asemenea decizii și dacă astfel de idei, indiferent cine le-ar vehicula, nu contrazic ideea de democrație?
Nu știu aici dacă ar exista neapărat riscul acesta, eu aș fi în
acest caz mai degrabă optimist. În primul rând, știu că un sistem electoral proporțional, cum e
cel din România, tinde să genereze o pluralitate de partide. În
mod obișnuit, tipic, vor fi oricum mai mult de 3-4. UDMR, dacă nu
se întâmplă ceva ca dramatic, va rămâne un partid parlamentar.
Și în rest, există o ofertă electorală destul de amplă și cred
că va fi și una reprezentată în parlament.
Deci
nu cred că există aici neapărat un risc sau aș spune că nu există nu risc major. Unde
s-ar putea însă să existe cu adevărat un risc, și e pentru mine
personal cel mai îngrijorător în momentul actual, este ce se va
întâmpla în urma alegerilor parlamentare. Aici va fi o miză
imensă, aici se vor decide foarte multe.
Și
aici ajungem la riscul de a avea poate nu o majoritate a așa-numitei
extreme-dreapta, cât un procentaj foarte mare, poate peste 30-35%…
Care ar fi riscurile, dacă acest lucru se va întâmpla?
Este
posibil dacă partidele de extremă-dreapta, care nu se înțeleg
neapărat în totalitate, dar dacă ar lua undeva spre 40% pe zona
asta, atunci, chiar dacă ar câștiga Elena Lasconi președinția,
va fi nevoie de un fel de coaliție extrem de largă, care să
includă toate partidele pro-europene, pro-democratice.
Și
atunci o guvernare care are ca opoziție doar partide de
extremă-dreapta, sau mă rog, în apropierea extremei drepte, s-ar
putea să fie foarte problematică. Pentru că atunci frustrările pe
care cetățenii inevitabil le vor avea vis-a-vis de guvernare,
pentru că întotdeauna se întâmplă lucrul ăsta, chiar dacă e
guvernare bună, chiar dacă e proastă, se vor canaliza către
această opoziție. Și atunci e posibil că, dacă aceste partide,
din nou, iau un procent foarte mare, 35-40%, alegerile următoare să
fie mult mai dificile. Pentru că, din nou, s-ar putea să fie văzute
ca singura alternativă la guvernare, iar la următoarele alegeri să
obțină o majoritate zdrobitoare.
Ce
ar mai putea face românii în cazul în care totuși s-ar ajunge ca
o alianță AUR-POT-SOS să obțină o cotă importantă?
Aici
m-aș gândi la întărirea presei, întărirea independenței
presei, întărirea societății civile. Și trebuie să ne gândim
cum poate fi construită o justiție cât mai independentă, dacă se
poate să contracareze abuzurile, în măsura și în cazul în care
vor fi… Și, sigur, susținerea partidelor, susținerea în alegeri
și în afara perioadei de alegeri, a partidelor parlamentare care ar
urma să facă opoziție într-un astfel de caz.
Pentru
că avem alegeri parlamentare pe 1 decembrie, despre care se discută
puțin spre deloc, dacă e să luăm în calcul scenariul în care
AUR, POT și SOS ajung la guvernare, în ce măsură i-ar putea opri
Constituția României să schimbe orientarea țării și să trecem
cu arme și bagaje în tabăra Rusiei?
În
mare măsură nu ar putea, pentru că ar trebui să schimbe
Constituția. Iar șansele să obțină o supramajoritate sunt nule,
cred, sau aproape nule. Dar să zicem că nimic nu e imposibil, da?
În acel moment, ne-ar rămâne câteva arme. O presă vigilentă, o
societate civilă, proteste față de diversele acțiuni.care ar
dăuna intereselor naționale care, din nou, cel mai probabil, pentru
că asta e teama majoră pe care mulți au cu privire nu doar la
Călin Georgescu, dar și a Aur, și, cu siguranță, și a Partii 2,
Diana și Șoacă, nu neapărat că vor guverna și că vor lua, de
exemplu, anumite măsuri economice și așa mai departe.
Și
atunci, alternativa e să, sigur că nu e o lege pe care putem să o
dăm, adică nu e o soluție simplă aici. E mai degrabă o chestiune
de mobilizare, de atenție permanentă, de mobilizare. Și sigur că
un astfel de guvern, în mod normal, dacă reușim să, în ipoteza
în care, improbabil, dar să zicem că ar ajunge ca ei să
guverneze, soluția ar fi să ținem aceste instituții în viață,
instituții din societate civilă și presă și așa mai departe. În
timp, inevitabil guvernarea lor, presupunând că va fi, se va eroda.
Și ce ar urma din acel moment?
Partidele,
la un moment dat, ar intra în conflicte, știind și cine sunt
membrii lor. Dar mai mult decât atât, cel mai probabil, pe fondul nemulțumirii
față de guvernarea lor s-ar ajunge la o respingere fie și
parțială, adică și-ar pierde mult din susținerea de care se
bucură azi. Pentru că în cazul partidelor astea de
extremă-dreapta, foarte mult din atractivitatea lor se datorează
faptului că sunt în opoziție constant. Iar atunci când intră la
guvernare, de multe ori tind să se erodeze. Un exemplu foarte bun e
Liga Nord, partid din Italia, care a intrat la guvernare ca un partid
junior și s-a prăbușit la aproape jumătate din procentele
inițiale. Pentru că, din nou, e inevitabil. Oamenii percep
guvernul, percep clasa politică, mai degrabă negativ. Și atunci
există o eroziune când intri la guvernare.
Așadar, nu vorbim de un risc atât de mare de a deraia de la calea pe care a ales-o România după Revoluție?
Vedem
că, în cazul AUR, nici nu se vorbește deloc despre RoExit. Ei nu
au un discurs explicit anti-Uniunea Europeană, ci mai degrabă
anti-Bruxelles, Comisia Europeană și așa mai departe. Deci e un pic
mai nuanțat, nu au zis niciodată că vor să ieșim din UE și din
NATO. Și mai e ceva: românii sunt în general printre cei mai
pro-europeni. Și atunci nu există o presiune socială, cum a fost
în cazul Marei Britanii, pentru ieșirea României din Uniunea
Europeană. Cred că inclusiv unii din votanții lui Călin
Georgescu, mulți dintre ei nu ar agrea ieșirea României din
Uniunea Europeană, doar că nu știu, nu au auzit ideile lui
Georgescu. Așa că, dacă mă întrebați, nu cred că este
plauzibil ca România să iasă din Uniunea Europeană sau din NATO.
Dar asta nu înseamnă că nu pot să apară alte probleme, vedem și
cum vor vota românii și ce vor alege ei.
Ajungem aici la titlul uneia dintre cărțile scrise de
dumneavoastră, despre limitele electoratului. Cine ar trebui să
poată vota într-o democrație?
În cartea mea adopt o poziție, dar sigur că e discutabilă, există
o întreagă literatură academică. Dar, da, în carte, cel puțin
susțin o poziție destul de specifică cu privire la cine ar trebui
să poată vota. Titlul e cumva așa ușor înșelător. De regulă,
după alegeri, sunt exprimate unele opinii cu privire la cine ar
trebui să poată vota și, de multe ori, sunt mai degrabă
nefavorabile. Adică, cumva, merg mai degrabă în direcția
excluderii mai multor categorii de cetățeni.
Dar,
pledoaria, dacă vreți, într-un sens, e mai degrabă pentru un
electorat și mai incluziv, un electorat care se includă, așa cum e
în alte state, în unele state, să includă, spre exemplu,
rezidenți permanenți, chiar dacă nu au cetățenie, după o
anumită perioadă de reședință în România, pentru că și lor
li se aplică aceleași legi. Dar și altor categorii, spre exemplu,
persoanelor care sunt, au condamnări penale, cumva în ciuda unor
discuții din spațiul public din ultimii ani, nu atât de mult din
ultimii 2-3 ani, mai degrabă înainte de pandemie, campania „Fără
penali” și așa mai departe. Dar și, spre exemplu, nu mă pronunț
până la urmă total împotrivă, sau cumva nu susțin că e clar că
ar trebui să facem lucrul ăsta, dar ar trebui cel puțin să luăm
în considerare, să avem în vedere poate și scăderea vârstei de
vot la 16 ani, similar cu cazul a Austriei. Asta e o tendință care
există la nivel, inclusiv la nivel european, de scăderea vârstei
de vot.
Dar,
în cele din urmă, aici cred că sunt multe lucruri de lat în
considerare și ar trebui, cel puțin merită discutat în dezbaterea
publică, pentru că nu se face acum acest lucru.
În ce state europene s-au luat decizii de acest gen?
În
Uniunea Europeană există practica acesta, există singură
legislație europeană care obligă toate statele să dea drept de
vot la alegerile locale și europarlamentare pentru rezidenți care
nu sunt cetățenii statului respectiv, dar o cetățenie europeană.
Deci, din punctul ăsta de vedere, avem inclusiv în cazul nostru,
da, există o anumită limită acest drept de vot, nu și la alegere
naționale, însă nu la parlamentare și la alegerile prezidențiale.
În alte state, însă, există practica asta.
O
discuție mai amplă despre politici cu privire la vârsta minimă de
vot în diferite state (pp. 27-28 din carte) și despre politicile de
includere electorala a imigranților (pp. 139-141 din carte). Acolo
discut și cazul Irlandei ca cel mai „deschi”, caz din Europa,
dar daca vreți un exemplu și mai bun în acest sens e Noua
Zeelandă, care acordă drept de vot și în alegerile naționale
(vedeți aici:
https://vote.nz/enrolling/get-ready-to-enrol/are-you-eligible-to-enrol-and-vote/).
Mai
sunt și unele state care au acorduri bilaterale cu alte state, de
exemplu Brazilia și Portugalia, în care cetățenii din una dintre
ele, care sunt rezidenți în altă parte, pot vota acolo. Deci
există și chestiuni de genul ăsta.
Avem însă și exemple de țări unde au fost interziși anumiți
lideri, eu mă gândesc poate la liderii catalani din Spania, dar cu
siguranță mai sunt și alte cazuri. Aveți exemple în acest sens?
Vorbim de interdicția unor competitori politici, aici aș menționa Golden
Dawn din Grecia. De asemenea, în Germania avem discuții frecvente
despre interzicea AfD.
Pornind de la discuția mai largă despre o posibilă victorie a lui
Călin Georgescu în turul 2, dar mergând și mai departe, România
are, prin Constituție, principiul împărțirii puterii în stat. E
suficient pentru a preveni pe viitor posibile derapaje, astfel încât
să nu avem peste 20-30, poate 50 de ani o dictatură?
E
o întrebare deschisă aici. Până să fim confruntați cu așa
ceva, și să sperăm că nu vom fi confruntați, nu cred că știm
neapărat cu adevărat cât de rezistente sunt mecanismele acestea.
În primul rând avem o parte pozitivă, cred, care e legată de
faptul că avem o Constituție destul de robustă și dificil de
schimbat. Fără, sigur, o super majoritate plus acordul cetățenilor.
Lucrul ăsta va fi dificil de făcut. Există și o Curte
Constituțională care, sigur că, poate fi înțesată de
simpatizanți politici ai unor partide, dar lucrul ăsta poate fi
făcut doar în timp, nu instantaneu. Și atunci e posibil să
exercite anumite pârghii de checks and balances, cel puțin în
prima perioadă a unei astfel de regim. După aceea, sigur că ar
conta foarte mult ce se întâmplă în timp, pentru că în perioada
contemporană vedem aproape peste tot fenomenul acesta de erodarea
democrației, cel puțin îl vedem în diferite state.
Diverse
organizații au remarcat deterioarea democrației aproape
pretitutindeni, din SUA și până în Europa. Care ar fi cel mai
potrivit exemplu de stat democratic cu probleme, de la care poate
ne-am putea contamina?
Poate
cel mai clar exemplu e Ungaria, unde se pleacă de o democrație
funcțională, destul de apreciată și destul de bine cotată în
clasamente internaționale cu privire la democrație. Iar în prezent
ajunge într-o situație, spre exemplu, în ultimul raport de la
Institutul V-DEM, care e poate cel mai cunoscut în literatura de
specialitate, dar poate și în spațiu public, într-o anumită
măsură, Ungaria apare în ultimul raport în categoria
autocrațiilor electorale. E vorba de o categorie care mai are
printre altele Rusia, Belarus și Turcia și state de genul ăsta. E
singurul stat din Uniunea Europeană care e înclus în această
categorie.
Și care ar fi mecanismul prin care, fără o lovitură de stat sau
alte acțiuni fățișe, se poate ajunge la o asemenea erodare a
democrației, într-un stat democrat?
Aș
spune că se pleacă de la un sistem democratic funcțional, un
anumit partid, anumiți actori politici ajung la putere și nu e o
lovitură de stat, cum ne imaginăm, da, în sensul clasic, care
transformă regimul într-un autocratic. E vorba de o erodare de
lungă durată și destul de subtilă a democrației, care acționează
prin anumite mecanisme. Alegeri există în continuare, cum există
și în Ungaria, mai mult există clar și un pluralism politic –
vedem clar că există în Ungaria, iar partidele de opoziție nu
sunt interzise. În același timp, însă, atacul vine, se
concentrează împotriva instituțiilor și împotriva mediilor care
ar putea să îi tragă la răspundere pe guvernanți. Presa liberă
e printre primele atacate, apoi universitățile, societatea civilă
și independența justiției. Cam astea sunt principalele ținte.
Sigur
că în România nu avem, cel puțin deocamdată, un Viktor Orban,
dar putem trasa o paralelă între liderul maghiar și Călin
Georgescu, sau poate între modul de operare al celor doi?
Ideea
e destul de simplă și, de fapt, poate într-un sens paralel cu ce
s-a întâmplat în campania de aici, cum am ratat toți problema cu
Călin Georgescu, în anumite măsuri, nu în totalitate, să nu
explic în totalitate situația. Într-o anumită măsură, sigur că
urmăritorii lui de pe TikTok, de pe WhatsApp și așa mai departe,
care intrau pe linkuri erau expuși doar la un anumit tip de
informație. Informația aia din clipurile de 10-15 secunde, 20 de
secunde cu Călin Georgescu pe cal, Călin Georgescu în lac, Călin
Georgescu susținând interesul național și așa mai departe, și
atunci ei nu sunt deloc expuși la informația alternativă, care
de-abia acum apare, inclusiv la televizor, pentru că până acum
Georgescu nu a fost un actor politic major. Și acum apare și partea
negativă, să spunem, iar ceea ce caută să facă guvernele de
tipul Orbán și de tipul celor care vor să erodeze democrația, și
ne putem imagina, cred destul de rezonabil, că asta s-ar întâmpla
într-o guvernare de extremă dreaptă și în România, este să
înlăture acești factori, aceste elemente, societatea civilă,
presă și așa mai departe, care ar scoate la suprafață diverse
probleme, declarații, acțiuni, corupție și așa mai departe,
făcute de actorii respectivi, astfel încât atunci când se apropie
alegerile, tu ai doar o imagine cu privire la aspectele pozitive ale
candidatului în cauză.
Și
atunci asta e marea îngrijorare. Și aici nu putem să știm ce se
va întâmpla, pentru că nu știm în ce măsură aceste atacuri ar
funcționa, în măsura în care ar fi încercate.
Pe
de altă parte, pentru o discuție echilibrată, avem și vocile
simpatizanților lui Georgescu, deloc puțini, care susțin că
acesta e ținta unor atacuri nefondate și aduc în discuție
inclusiv demonstrațiile din orașe precum București, Cluj sau Iași.
Iar unii dintre ei consideră că e o formă de presiune și că,
aceste proteste ar fi nefondate și împotriva spiritului democratic,
în condițiile în care ar contesta milioanele de voturi obținute
democratic de Georgescu. Au cumva dreptate acești oameni, fie și
parțial?
E
și acesta cumva un subiect destul de dificil, unde se poate discuta
mult pro și contra. Personal, sigur că nici nu am fost în stradă
și nu cred că e într-un sens justificat să ieși, să protestezi
față de… Mai ales că momentan nici măcar nu e ales candidatul.
Ar fi mult mai plauzibil să faci anumite proteste în cazul în care
ar câștiga alegerile, chiar și înainte de să vină președinte
ca un fel de, mă rog, prevenție, ceva de general, ca un fel de
atenționare. Dar în momentul actual, fiind abia turul întâi,
nefiind practic ales, sigur că protestele nu au foarte clar o
justificare. Asta nu înseamnă că, până la urmă, nu sunt
legitime. Ei sunt tineri, dar ați văzut că probabil sunt studenți
care sunt speriați, probabil se tem de o posibilă victorie a lui
Georgescu și ce-ar însemna lucrul acesta. Practic o rupere a
parcursului european, democratic și așa mai departe, o apropiere de
Rusia, care, sigur, ar avea consecințe devastatoare din multe puncte
de vedere, inclusiv economic și așa mai departe. Și atunci, sigur
că ei reacționează din această teamă și, până la urmă, nu
cred că e nimic în neregulă cu a face și proteste de genul ăsta.
După cum s-a văzut, nici nu sunt pe o scară foarte largă. Sunt
câteva mii de protestantari. Personal nu cred că aș avea ceva
negativ de spus.
În
ce măsură s-ar schimba lucrurile dacă, în cazul în care
Georgescu va câștiga alegerile, am avea proteste față de acest
succes?
Depinde
de natura protestului. Sigur, un protest pașnic, care vrea să
atenționeze cu privire la posibilele atacuri împotriva democrației
care ar putea să fie, cred că ar fi un protest legitim. Nu însă
și un protest violent sau care să răstoarne rezultatele alegerilor
democratice. Dar nu cred că s-ar pune problema. Până la urmă,
nici demonstrațiile din 2017 împotriva Ordonanței 13 n-au fost în
mod fundamental împotriva alegerilor și a rezultatelor, nici măcar
împotriva guvernului a coaliției parlamentare formate atunci.
Protestele erau pur și simplu față de acest subiect, Ordonanța 13
și, sigur, împotriva guvernului în măsura în care guvernul
susținea Ordonanța. Dar nu împotriva unei voințe electorale
exprimate anterior.
Source URL: https://adevarul.ro/alegeri-prezidentiale-2024/ce-ar-insemna-pentru-democratie-eliminarea-lui-2405482.html