Adrian Vasilescu, BNR: Şi-a pierdut Draghi încrederea în economia de piaţă?…

Vocile din lumea mare, care clamează că istoria nu se mai repetă… nici măcar în spirală, sunt neobosite în strădania de a-şi impune „adevărul lor”. Acela că vremurile în general, care azi au o altă curgere, ca şi evenimentele în special, care nu mai seamănă deloc cu cele de altădată, nu mai au cum să fie repere pentru strategiile, deciziile, judecăţile de valoare din zilele noastre. Şi că, în consecinţă, istoria „nu mai e bună de nimic”… şi ar trebui scoasă până şi din şcoli. Cu atât mai mult – cum ni se tot reaminteşte cu insistenţă – nici analiza riscurilor geo-politice şi geo-economice nu mai are de ce să caute punţi de sprijin cercetând experienţele din trecutul apropiat sau îndepărtat… pentru că nu va găsi.

Dacă aceste voci ar avea de partea lor adevărul şi, prin urmare, ori de câte ori trebuie să căutăm „nordul” ar fi inutil să luăm ca reper unde şi cum l-am găsit în alte vremuri – pentru că lecţiile istoriei nu ne mai sunt utile – lumea ar fi în pericolul unei dezorientări generalizate. Din fericire însă inutilitatea istoriei e doar o ipoteză. Atât! O ipoteză pe care timpul n-a probat-o. Mai mult, sunt nenumărate probele timpului ce atestă că sancţiunea de care au parte cei ce nu-şi însuşesc şi nu iau în seamă lecţiile istoriei este obligaţia de a le repeta!

Opiniile analiştilor despre raportul lui Mario Draghi bunăoară – circulate şi recirculate în spaţiul public european şi global – converg în a susţine că sunt imbatabile capitolele în care punctează dificultăţile întâmpinate de Uniunea Europeană în cursa pentru competitivitate cu SUA şi cu China. Or înseşi aceste dificultăţi au o componentă istorică. Iar soluţiile propuse de Draghi pentru depăşirea  dificultăţilor din prezent, ce exprimă atitudinea autorului raportului, pleacă de la căutarea „nordului” acolo unde Uniunea Europeană l-a căutat şi l-a găsit în alte împrejurări istorice.

O nedumerire pluteşte totuşi în spaţiul public. Unele analize – care nu sunt dominante – presupun că Draghi nu se bazează pe rolul pieţei libere  în susţinerile lui privind creşterea competitivităţii în Uniunea Europeană. Să-şi fi motivat atitudinea pe faptul că istoria însăşi şi-a pierdut cam de multişor încrederea   în piaţa liberă? Categoric nu! Relevante  fiind itinerariile pe care – nu chiar de multişor – Uniunea Europeană le-a străbătut căutând „nordul”!

Bunăstarea explozivă a Occidentului – care i-a urmat timp de trei decenii celei de-a doua conflagraţii mondiale – a dat substanţă şi vizibilitate libertăţii economice. Economişti de top au readus atunci  în dezbateri deviza născută din lecţiile crizei  interbelice, potrivit căreia „nimeni nu poate fi mai deştept decât piaţa liberă”. Un punct important marcat în favoarea libertăţii economice.

Începând din 1973 însă – sub impactul celor două mari crize ale petrolului, când preţul barilului a urcat vertiginos de la doi dolari la 12-14 dolari – avantajul din portofoliul pieţei libere a fost pierdut. Pentru că a urmat stagflaţia, lovită de Fed cu o dobândă de peste 20 la sută, ce o provocat o depresiune economică globală, pe care am resimţit-o şi noi în România. Încrederea în libertatea economică  a primit atunci o lovitură puternică.

Evenimentele epocale din 1989 au schimbat însă din nou lumea. Piaţa liberă, în contextul globalizării accelerate, a devenit dominantă în cea mai mare parte a planetei. Se născuse chiar speranţa, promovată de mulţi dintre corifeii gândirii economice din anii 2004-2006, că vremea ciclurilor economice  de tipul trecerilor succesive de la avânt la contracţii si de la contracţii la avânt ar fi apus. Si că lumea se pregăteşte pentru un lung timp fără crize.

Iluzia a fost de scurtă durată. În cei 17 ani care au curs din 2007 şi până în prezent, lumea a fost nevoită să îndure  crize după crize. Şi chiar crize… peste crize. Însăşi piaţa liberă – ce  nu mai era de multă vreme un simplu spaţiu de comerţ, ci un spaţiu cultural, o agora, un suflu în stare  să pună economia globală în mişcare – începuse să piardă fascinaţia „mâinii invizibile” şi puterea ei de seducţie. Au urmat stimulentele fiscale, „banii din elicopter”, angajarea băncilor centrale în achiziţionarea obligaţiunilor guvernamentale şi a celor ale marilor companii, dobânzile de politică monetară coborâte până la zero. Globalizarea şi pieţele libere începuseră să fie atacate. Încetul cu încetul, fragmentarea globalizării nu mai era  doar un subiect năpădit de riscuri şi de temeri, un pericol, ci o realitate. Ca şi închiderea multora dintre conturile pieţei libere. O practică  încurajată de numeroasele intervenţii ale statelor pentru a contracara efectele crizelor de tot felul şi a evita prăbuşiri de răsunet. În  contrasens cu regulile pieţei libere.

Zona euro, după ce a ieşit din criza ce izbucnise în toamna 2008, intrase într-o încurcătură  şi mai complicată. Moneda unică europeană era ameninţată cu o cădere catastrofală. Ziarele scriau că „o furtună financiară s-a abătut deasupra Europei”. Atunci a urcat pe scenă Mario Draghi, preşedintele  BCE, care a anunţat un plan de salvare a zonei euro în care banii ieftini au jucat un rol fundamental. Iar când a spus că  va face „tot ce este posibil ca să apăr moneda euro” a oferit mai mult decât bani. A oferit încredere! Presa din zona euro a fost de partea lui când Draghi a folosit „magia cuvintelor” pentru a face să scadă preţurile, ca să grăbească revenirea economică şi  să sprijine gospodăriile populaţiei.

Dobânzile aduse la zero au împins însă preţurile… în deflaţie! Draghi a explicat că,  în împrejurările concrete din zona euro de după 2012, „deflaţia acţionează ca un medicament”. Şi că nu este  o „deflaţie clasică”, ci mai degrabă un proces ce semăna cu o dezinflaţie… care însă, depărtându-se  de regulile pieţei libere, nu poate avea decât o durată limitată.

Mesajul lui Draghi – acela că desprinderea de regulile pieţei libere, pentru a salva euro şi economia Uniunii Europene, nu poate avea decât o durată limitată –  a  fost uitat. Deflaţia a fost prelungită în 2020 şi nu i-a făcut bine zonei euro.

Draghi însă nu a uitat! Mai cu seamă, nu a uitat că banii ieftini, obţinuţi cu dobânzi de politică monetară spre zero sau zero, vin însoţiţi de riscuri legate de stabilitatea financiară. Scop pentru a cărui atingere sunt necesare mari investiţii. Deviza lui de azi, reflectată în raport, are în vedere adevărul că de la Keynes încoace, toţi marii economişti ai lumii au scris că investiţia este plata de astăzi pentru veniturile viitorului. Soluţia – pentru problemele lumii şi, în speţă, pentru problemele Uniunii Europene – nici nu poate  fi alta decât investiţiile făcute azi ca să rodească mâine… Dar cu fonduri de câteva ori mai mari decât acelea care au alimentat boomul de după Al Doilea Război Mondial!