[analyse_image type=”featured” src=”https://www.activenews.ro/images/articole/209242.png”]
<p align=”center”><span style=”font-weight: bold;”>Alegătorul sub tutelă</span></p> <p style=”text-align: center;”><span style=”font-weight: bold;”>Psihologia protecției politice și libertatea formării opiniilor</span></p> <p align=”right” style=”text-align: right;”>Laurențiu Niculescu</p> <p style=”text-align: left;”>Vineri, 6 noiembrie 2026, Curtea Constituțională a României a găzduit la Palatul Parlamentului dezbaterea „Societatea informațională și democrația constituțională”, organizată în cadrul președinției pe care o deține la Asociația Curților Constituționale Francofone. Președinta Curții, Elena-Simina Tănăsescu, a deschis lucrările amintind că hotărârea de anulare a alegerilor prezidențiale din decembrie 2024, „chiar dacă nu este singulară”, a atras atenția lumii întregi asupra riscurilor tehnologiilor digitale. Nicușor Dan a vorbit despre manipulare algoritmică, publicitate politică direcționată, campanii de influență și materiale produse cu inteligența artificială, despre conturi false sau plătite care acoperă vocea cetățenilor. <span lang=”EN-US”>Președinta Curții nu s-a mulțumit să ne asigure că hotărârea românească nu este singulară, ci a venit și cu exemple, Austria și Bulgaria. Merită </span>detaliate<span lang=”EN-US”>până la capăt</span>cele două cazuri, <span lang=”EN-US”>pentru că acolo unde se oprește discursul </span>manipulator <span lang=”EN-US”>începe ridicolul</span> absolut<span lang=”EN-US”>.</span></p> <p style=”text-align: left;”><span lang=”EN-US”>La Viena, în 2016, Curtea Constituțională nu s-a sesizat singură, ci a fost sesizată de partidul candidatului care pierduse turul al doilea, după încheierea sa și centralizarea rezultatelor. </span>S-a <span lang=”EN-US”>constatat că în 14 circumscripții voturile prin corespondență fuseseră deschise prea devreme sau de persoane neautorizate, că erau în joc în jur de 77.000 de voturi, la o diferență </span>rezultată după numărătoare <span lang=”EN-US”>de 30.863 între </span>cei doi <span lang=”EN-US”>candidați, și că Ministerul de Interne trimisese rezultate parțiale presei înainte de închiderea urnelor. </span>Soluția a fost <span lang=”EN-US”>relua</span>rea<span lang=”EN-US”>turul</span>ui<span lang=”EN-US”>al doilea, cu aceiași doi candidați. Reluarea a fost amânată două luni din cauza lipiciului defect de pe plicurile pentru votul prin corespondență, iar câștigătorul a fost același, cu un avantaj mult mai mare. Acesta a fost, la Viena, nivelul dramei. Plicuri deschise prea devreme și lipici de proastă calitate.</span> Iar soluția dreaptă, necontestată de nimeni, a fost, repet, RELUAREA TURULUI AL DOILEA CU ACEIAȘI DOI CANDIDAȚI! <span lang=”EN-US”></span></p> <p><span lang=”EN-US”>La Sofia, în 2025, Curtea Constituțională a fost sesizată de deputați, a dispus o renumărare parțială și a constatat că un partid trecuse de fapt pragul electoral. </span>Cifrele sunt următoarele: pragul era de 97.390 de voturi, Velichie a ajuns la 97.497 (adică 107 voturi peste), după ce inițial rămăsese sub prag cu mai puțin de 30. Experții Curții au verificat 2.204 din circa 13.000 de secții și au găsit diferențe în aproape jumătate dintre ele. Sesizările au venit de la cinci formațiuni (PP-DB, Vazrazhdane, ITN, BSP, Velichie). <span lang=”EN-US”>Alegerea a 16 deputați a fost declarată nelegală, iar în parlament a intrat partidul Velichie, descris de presa europeană drept ultranaționalist și pro-rus. Bulgaria tocmai trecuse prin a șaptea rundă de alegeri parlamentare în mai puțin de patru ani, așa că nimeni nu o poate bănui de exces de stabilitate. </span>Dar<span lang=”EN-US”>ea nu a avut totuși nevoie să judece felul în care și-au format alegătorii opiniile. I-a ajuns o simplă renumărare.</span> Este complet ridicol să argumentezi hotărârea de anulare a alegerilor prezidențiale din decembrie 2024 din România cu declararea nelegalității a<span lang=”EN-US”>leger</span>ii<span lang=”EN-US”> a 16 deputați </span>în alegerile parlamentare din Bulgaria desfășurate în octombrie 2024, survenită câteva luni mai târziu, în martie 2025, într-o speță complet diferită.<span lang=”EN-US”></span></p> <p><span lang=”EN-US”>Puse alături, cele trei hotărâri nu au nimic în comun în afară de cuvântul „anulare”. La Viena și la Sofia, curțile au fost sesizate de cei interesați, iar la București Curtea s-a sesizat singură. La Viena și la Sofia s-au verificat plicuri, buletine și procese-verbale, iar la București s-au citit note de informare</span>, cu dovezi rămase clasificate până în ziua de azi<span lang=”EN-US”>. La Viena s-a reluat un tur cu aceiași candidați, la Sofia s-au redistribuit mandate, iar la București s-a anulat întregul proces, </span>în timpul desfășurării lui, <span lang=”EN-US”>după care câștigătorul primului tur nu a mai fost lăsat să candideze. Ironia totală vine </span>totuși<span lang=”EN-US”>din Bulgaria. Precedentul invocat în sprijinul unei anulări decise pe fondul acuzațiilor de ingerință rusă este cazul în care, după decizia curții constituționale, a intrat în parlament un partid descris drept pro-rus, pentru simplul motiv că voturile lui, renumărate, ajungeau</span> pentru depășirea pragului electoral<span lang=”EN-US”>.</span></p> <p><span lang=”EN-US”>O comparație care păstrează cuvântul „anulare” și lasă deoparte tot restul nu este drept constituțional comparat, ci manipulare prin omisiune, și funcționează doar pe un public care nu verifică. </span>Iar publicul din România este descurajat de decenii să verifice orice i se livrează. <span lang=”EN-US”>Ambele precedente au fost judecate pe numărarea și raportarea voturilor, adică exact pe criteriul pe care președintele l-a declarat insuficient în aceeași ședință din 6 noiembrie. Asemenea gogoși nu ar trece nici la un seminar </span>provincial<span lang=”EN-US”>de drept constituțional comparat, și nu văd de ce ar trebui să le înghițim </span>noi, venite <span lang=”EN-US”>de la tribuna unei curți constituționale. </span>Mai mult, Tănăsescu a invocat precedentul austriac cu austriecii în sală, printre cele zece jurisdicții reprezentate la reuniunea de lucru figura și Curtea Constituțională a Austriei. Da, luată fără discernământ, h<span lang=”EN-US”>otărârea românească nu este singulară. Este doar unică</span> în primitivismul <span lang=”EN-US”>ei.</span></p> <p>Să revenim la președintele Nicușor Dan care a adus teza zilei, pe care o redau întocmai. </p> <p>„Nu mai suntem în situația în care legitimitatea unor alegeri să se rezume la numărarea corectă a voturilor. Trebuie să ne uităm la cum se desfășoară campania și, mai ales, la modul în care cetățenii pot să-și formeze opiniile.”</p> <p>Rareori se întâmplă ca o teorie să fie expusă chiar în fața celor care au aplicat-o cu doi ani înainte. Instituția care a anulat alegerile a găzduit o dezbatere despre legitimitatea alegerilor, iar președintele ales după reluarea lor a explicat de ce legitimitatea nu se mai reduce la voturile numărate. Distribuția rolurilor a fost impecabilă.</p> <p>Pe lângă ce a vrut să spună președintele, interesant este și ce a spus efectiv. Fraza lui nu exprimă o îngrijorare, ci formulează un criteriu de legitimitate care mută verificarea de la voturi, care se pot număra și renumăra, la mintea alegătorului, unde nimeni nu poate număra nimic. Ar fi o frază hazardată doar dacă ar fi fost o scăpare. Nu cred că este. Ea pune în cuvinte, la aproape doi ani distanță, raționamentul cu care Curtea a anulat alegerile în decembrie 2024. Dacă ar fi fost o scăpare, raționamentul ar fi avut atâta amar de vreme să fie corectat. Dar nu este o scăpare, este o doctrină care se aplică.</p> <p>Fraza are două propoziții, iar în a doua stă o locuțiune care nu este deloc decorativă. „Mai ales” spune că, dintre toate lucrurile care se pot cerceta într-o campanie, cel mai important nu sunt banii, nici afișele, nici accesul la televiziuni, ci procesul prin care un om ajunge la o convingere. Adică tocmai lucrul care nu se poate verifica.</p> <p>Subiectul acțiunii merită și el atenție. „Trebuie să ne uităm” presupune un „noi” care privește și un „ei” care sunt priviți. Fraza nu spune cine este acest „noi”, dar sala o spunea în locul ei, căci vorbitorul se adresa curților constituționale. Cetățenii sunt ceilalți, cei care au votat. Asta înseamnă că alegătorul trece pe nesimțite din poziția de subiect al deciziei în poziția de obiect al observației.</p> <p>În același discurs, președintele a avertizat că „vocea legitimă a cetățeanului riscă să nu se mai audă”. Dacă există o voce legitimă a cetățeanului, există și una nelegitimă, iar cineva trebuie să le despartă. Președintele se gândea, desigur, la conturile false și la vocile plătite, iar distincția este corectă. Numai că un cont fals se poate dovedi, pe când o voce reală care repetă un mesaj fals rămâne o voce reală. La 20 octombrie, la Forumul privind statul de drept, același vorbitor numea principiul fundamental al democrației „o persoană, o voce, un vot”. Principiul are trei termeni și doar ultimul, votul, se poate număra. Pe 6 noiembrie s-a sucit și am aflat că nici acesta nu mai ajunge pentru niște alegeri corecte.</p> <p>Fraza capătă contur deplin lângă definiția democrației pe care președintele a dat-o la 27 mai 2026, la Palatul Cotroceni, în deschiderea unui summit european despre combaterea dezinformării. O redau după transcrierea oficială: „Foarte pe scurt, democrația înseamnă niște oameni care încearcă să se influențeze în mod legitim unii pe alții pentru ca împreună să ia deciziile cele mai bune pentru ei ca societate.” Definiția are meritul sincerității, pentru că recunoaște că democrația nu este un spațiu ferit de influențe, ci un sistem de influențe. Are însă și un cusur. Dacă democrația există pentru a lua „deciziile cele mai bune”, cineva trebuie să știe dinainte care sunt acelea, iar un rezultat care nu seamănă cu ele devine, prin definiție, semnul unui mecanism defect. Președintele a spus și în ce constă defectul. Dezinformarea, a continuat el, înseamnă „să dezechilibrezi ierarhia de argumente în mod artificial”, iar statul trebuie să se uite la „mecanismele care pervertesc o ierarhie de valori și de acțiuni legitime pe care societatea o produce pentru ea însăși”. Există, așadar, o ierarhie corectă a argumentelor și una dezechilibrată, iar deosebirea dintre ele nu o face cel care votează, ci cel care se uită după. Totul, a ținut să precizeze vorbitorul, „fără să ne atingem de posibilitatea cetățeanului de a exprima orice idee, opinie, evaluare dorește”. Asta înseamnă că cetățeanul poate spune orice. Dar ce poate crede cetățeanul se verifică. Restul textului se ocupă de acest cineva care știe care este decizia cea mai bună, care este ierarhia corectă și când a fost ea dezechilibrată artificial. Un asemenea „cineva” atotștiutor nu se mulțumește doar să constate. El face și desface.</p> <p>De fapt, legitimitatea unor alegeri nu s-a rezumat niciodată la numărarea corectă a voturilor, iar standardele europene o spun de peste două decenii. Codul bunelor practici în materie electorală, adoptat de Comisia de la Veneția în 2002, așează libertatea alegătorilor de a-și forma o opinie printre principiile votului liber, cere ca alegerile să poată fi anulate atunci când neregulile ar fi putut influența rezultatul și extinde observarea alegerilor asupra întregii campanii (Comisia de la Veneția, 2002, ghidurile I.3.1, II.3.2.b și II.3.3.e). Prima jumătate a frazei prezidențiale descrie, așadar, o lume care nu a existat. Nu am trecut dintr-o epocă în care contau doar voturile numărate într-una în care contează și campania. Campania a contat mereu. Dacă președintele ar fi vrut doar să ne reamintească standardele din 2002, lecția ar fi fost inutilă și inofensivă.</p> <p>Schimbarea reală a fost consfințită chiar în săptămâna anulării. La 6-7 decembrie 2024, Comisia de la Veneția a adoptat o declarație interpretativă privind tehnologiile digitale și inteligența artificială, potrivit căreia libertatea de a-și forma o opinie include dreptul alegătorilor de a avea acces la orice fel de informații care să le permită să fie corect informați înainte de a decide (Comisia de la Veneția, 2024, punctul 5). Curtea Constituțională a citat declarația în hotărârea de anulare, pronunțată pe 6 decembrie, ca pe un document adoptat în aceeași săptămână (Hotărârea CCR nr. 32/2024, paragrafele 10 și 17). Viteza de reacție a Curții merită toată admirația.</p> <p>Diferența dintre cele două texte nu este una de nuanță. În 2002, libertatea de a-și forma o opinie era formulată aproape în întregime ca datorie a statului de a rămâne neutru, iar singurul exemplu de încălcare din partea particularilor era cumpărarea voturilor, adică un act concret și dovedibil (Comisia de la Veneția, 2002, raportul explicativ, punctul 26). În 2024, preluând o formulare dintr-un raport comun al Comisiei din 2019, ea include și dreptul de a fi corect informat (Comisia de la Veneția, 2024, punctul 35). Neutralitatea îi cere însă statului să se abțină. </p> <p>Declarația din 2024 își conține, de altfel, propria limită. Ea spune că responsabilitatea pozitivă a statului de a preveni ingerințele în procesul electoral nu trebuie să ducă la o intervenție nejustificată a statului (Comisia de la Veneția, 2024, punctul 20). Hotărârea de anulare a CCR citează punctul 20 și reia prima lui jumătate, cea despre responsabilitatea statului. A doua jumătate, cea despre limită, nu apare (Hotărârea CCR nr. 32/2024, paragraful 10). O instanță care citează un text pentru a justifica intervenția și omite fraza care o limitează nu face o greșeală de citare. Face însă cu siguranță o alegere.</p> <p>Același document își sprijină întreaga construcție pe premisa că integritatea democrației presupune indivizi capabili să-și formeze o opinie și să acționeze după ea, în original „individuals have agency (capacity to form an opinion and act on it)” (Comisia de la Veneția, 2024, nota 8). Premisa este una psihologică. Textul care a fundamentat noua doctrină presupune un alegător capabil, și nu unul pus sub supraveghere.</p> <p>Nicușor Dan are dreptate când spune că standardele s-au schimbat și greșește când sugerează că numărarea voturilor ar fi fost vreodată singurul criteriu. Noul standard poate fi folosit ca garanție a capacității alegătorului sau ca test al legitimității votului său. Fraza din 6 noiembrie alege a doua variantă și face din excepție regulă. „Nu mai suntem în situația” înseamnă că ceea ce s-a prezentat în 2024 ca împrejurare cu totul neobișnuită este prezentat în 2026 ca stare permanentă. În psihologie și sociologie, acest proces se numește normalizarea devianței, adică felul în care o abatere acceptată o singură dată devine treptat noul standard, fără ca cineva să fi decis explicit schimbarea. Mai mult, acel „mai ales” pune în fruntea criteriilor tocmai piesa care nu se poate verifica. Banii nedeclarați se pot dovedi, iar un afiș fără marcaj se poate fotografia. Felul în care un om și-a format o opinie nu se poate nici fotografia, nici număra.</p> <p>Consecința practică este mult mai gravă decât pare. Orice campanie electorală produce afirmații false, exagerări, conținuturi virale și suspiciuni de manipulare. Dacă simpla lor existență ajunge pentru a pune sub semnul întrebării legitimitatea scrutinului, orice actor interesat poate obține pe ocolite ceea ce nu poate câștiga prin vot. Un adversar ostil nu mai are nevoie să-și impună candidatul. Îi ajunge să lase destule urme pentru ca alegerile să poată fi contestate. O regulă fără praguri de probă ajunge astfel să recompenseze exact comportamentul pe care pretinde că îl combate.</p> <p>Dacă legitimitatea unui vot depinde „mai ales” de felul în care cetățenii își pot forma opiniile, întrebarea devine una de psihologie. Răspunsul cercetării problemei nu este cel presupus de fraza lui Nicușor Dan. Primul lucru pe care îl știm este că nu există un punct zero al influenței. Nimeni nu își formează opiniile într-un spațiu steril. Familia, munca, credința, întâlnirile cu instituțiile, conversațiile de zi cu zi și conținuturile găsite online participă toate la felul în care noi înțelegem lumea. Votul apare ca o decizie socială, iar campania mai degrabă activează și întărește predispoziții existente decât convertește. O opinie formată liber nu este, așadar, o opinie formată fără influență, pentru că așa ceva nu există. Este o opinie formată într-o pluralitate de influențe, fără constrângere și fără fraudă. Democrația nu începe după eliminarea influențelor, ci odată cu recunoașterea libertății cetățeanului de a le cântări, de unul singur.</p> <p>Al doilea lucru ce trebuie spus aici este că persuasiunea de campanie are efecte mult mai mici decât se crede. Studii serioase au ajuns la concluzia că cea mai bună estimare a efectului contactului și publicității de campanie asupra alegerii candidatului este zero. Un studiu de sinteză publicat în Nature descrie o expunere redusă la conținut online fals, concentrată într-o minoritate îngustă care caută activ acest tip de conținut, și ajunge la concluzia că nu algoritmii ar fi principalul vinovat. Cu alte cuvinte, oamenii nu sunt creduli din principiu, nici măcar cei care votează altfel decât noi. Cu toții, la orice nivel de educație și de expunere, evaluăm sursele, plauzibilitatea mesajelor și interesele celor care ne vorbesc, așa încât încercările de persuasiune în masă eșuează de cele mai multe ori. Practic „fermecarea” maselor dă greș mult mai des decât reușește.</p> <p>Președintele a observat în discursul său din 6 noiembrie că, odată ce o informație falsă s-a răspândit, este foarte greu să mai convingi oamenii de contrariu. Observația este corectă, iar psihologia o confirmă. Numai că ea lucrează în ambele sensuri. Dacă opiniile se schimbă atât de greu, rămâne de explicat cum s-ar fi schimbat atât de ușor tocmai cele ale votanților din noiembrie 2024. Cercetarea electorală oferă de opt decenii o ipoteză mult mai simplă, anume că asemenea opinii nu sunt schimbate de campanie, ci sunt activate de ea. O opinie activată nu este însă o opinie falsificată. Este o opinie care exista deja și care și-a găsit, în sfârșit, un candidat.</p> <p>Într-un sondaj Global Witness, 73% dintre tinerii utilizatori de Tik-Tok de 18-35 de ani spuneau că l-au văzut pe Călin Georgescu destul de des sau foarte des în ultimele două săptămâni dinaintea turului anulat, iar conturile de test ale organizației primeau de 4,6 până la 14 ori mai multe postări favorabile lui decât contracandidatei sale. Expunerea nu este însă efect. Numărul afișărilor unui mesaj nu spune câți oameni l-au crezut, câți și-au schimbat preferința și câți au votat altfel din cauza lui. Expunerea, acceptarea și comportamentul sunt trei lucruri diferite, iar studiile pe care le-am putut consulta îl descriu doar pe primul.</p> <p>Rămâne problema de fond, care ține însă de logică, nu de date. A spune că o opinie a fost deformată înseamnă a ști cum ar fi arătat ea fără influența respectivă. Cu un singur om, în cabinetul de psihologie, putem reconstitui uneori o asemenea istorie, cu răbdare și, mai ales, cu acordul lui. Cu milioane de oameni, după exercitarea votului, nu există nicio metodă care să o facă. Buletinul de vot consemnează alegerea, nu geneza alegerii, iar votul secret împiedică, prin construcție, legarea unei opțiuni de vot de un om anume. Asta înseamnă că imaginea alegătorului condus de algoritm nu este o constatare a psihologiei, ci o ipoteză pur politică despre psihologie. Ce lipsește din cunoaștere se completează cu prezumție, ceea ce este complet greșit.</p> <p>Dacă, după cum se vede, alegătorul nu poate fi cercetat după votul său, mult mai ușor poate fi cercetat însă cel care îl judecă. Aici psihologia are rezultate mult mai solide. Nu este loc să intrăm acum în detalii, dar suspiciunea față de mintea alegătorului spune mai multe despre cel care suspectează decât despre alegător. Fraza din 6 noiembrie a lui Nicușor Dan are o formă logică pe care psihanaliza o cunoaște foarte bine. Freud a descris-o în studiul despre fetișism, sub numele de <i>Verleugnung</i>, tradus de obicei prin negare sau dezavuare. Subiectul nu refulează o realitate neplăcută, ci o recunoaște și, în același timp, păstrează o convingere care o contrazice, astfel încât cele două atitudini coexistă fără să se anuleze. Octave Mannoni a dat mecanismului formula devenită clasică „Je sais bien, mais quand même…”, adică „știu bine, dar totuși”. Fraza prezidențială urmează exact această formulă. Ea nu spune că voturile au fost numărate greșit. Recunoaște implicit că au fost numărate corect, adică faptul că oamenii au votat așa cum au votat. Și totuși refuză acestui fapt puterea de a legitima singur rezultatul. Știm bine că voturile sunt reale. Dar totuși. Ce se neagă nu este frauda, pentru că frauda nici nu este invocată. Se neagă un fapt social mult mai greu de suportat, anume că o parte importantă a electoratului a votat pentru ceea ce o elită consideră inacceptabil. Faptul acesta nu poate fi șters fără a nega votul însuși, iar negarea rezolvă dilema permițând păstrarea ambelor lucruri deodată, a respectului declarat pentru vot și a refuzului consecinței lui.</p> <p>Alternativa la negare este doliul, adică travaliul prin care psihicul acceptă o pierdere și își retrage treptat investiția din obiectul pierdut. Pentru o elită politică, doliul ar însemna să accepte că a pierdut monopolul reprezentării și să cerceteze cauzele acestei pierderi, o muncă lungă și neplăcută. Negarea votului popular o scutește de această muncă, dar cu un cost enorm. Realitatea negată nu dispare, ci rămâne suspendată, iar o realitate suspendată poate fi redeschisă oricând. Fiecare vot viitor va intra sub aceeași suspiciune.</p> <p>Haideți să fim serioși, democrația nu presupune alegători infailibili. Presupune alegători care să fie lăsați în pace în fața urnei și instituții care garantează condițiile fără să le judece mințile. Statul trebuie să protejeze condițiile libertății alegătorului, nu să certifice calitatea conștiinței sale. Psihologia poate ajuta democrația dacă explică vulnerabilitățile tuturor participanților, inclusiv ale celor care decid cine este vulnerabil și cine nu. Când legitimitatea unui vot depinde de felul în care s-au format opiniile, atunci cineva trebuie să le cântărească, iar acel cineva devine tutorele alegătorului. Un vot care trebuie aprobat după ce a fost numărat nu mai este un vot, ci o cerere. Iar o cerere poate fi respinsă, ca orice banală cerere.</p> <p>Alegătorul are nevoie de protecție împotriva înșelării, corect. Dar are nevoie și de protecție împotriva celui care, declarându-l înșelat, pretinde că poate alege în locul lui.</p>
[analyse_source url=”https://www.activenews.ro/opinii/Laurentiu-Niculescu-Alegatorul-sub-tutela-Psihologia-protectiei-politice-si-libertatea-formarii-opiniilor-209242″]