[analyse_image type=”featured” src=””]
Vine o zi în care casa devine dintr-odată prea liniștită. Camera copilului rămâne goală, pe masă se pun mai puține farfurii, iar telefonul devine principalul fir care ne leagă de cel pe care l-am crescut ani la rând. Unii părinți trăiesc momentul acesta cu mândrie și ușurare, alții cu o tristețe greu de explicat. Psihologii au un nume pentru această perioadă: sindromul „cuibului gol”. Nu e o boală și nici un diagnostic, ci o reacție firească la una dintre cele mai mari schimbări din viața unei familii.
Pentru mulți dintre noi, a fi părinte a însemnat o identitate întreagă. Ne-am organizat zilele în funcție de școală, de meditații, de mesele în familie și de grijile celor mici. Când copilul pleacă la facultate în alt oraș, se angajează departe sau se mută în străinătate, cum se întâmplă tot mai des în familiile din România, rămâne un gol care nu e doar fizic. Apar întrebări incomode: cine sunt eu acum, ce fac cu timpul meu, mai are nevoie copilul de mine? Tristețea, neliniștea sau chiar un sentiment de inutilitate sunt reacții normale în primele luni.
Cercetările ne dau însă un motiv de optimism: plecarea copiilor poate aduce și beneficii, mai ales în relația dintre parteneri. Un studiu publicat în 2008 în revista „Psychological Science” de cercetătorii Sara Gorchoff, Oliver John și Ravenna Helson, de la Universitatea Berkeley din California, a urmărit timp de mai mulți ani un grup de femei. Rezultatele au arătat că satisfacția în căsnicie a crescut după plecarea copiilor de acasă. Explicația nu era că partenerii petreceau mult mai mult timp împreună, ci că timpul petrecut împreună devenise mai plăcut, mai puțin încărcat de stres și de responsabilități. Cu alte cuvinte, cuibul gol nu înseamnă neapărat o casă tristă, ci poate fi începutul unei etape mai liniștite.
Totuși, ca lucrurile să meargă bine, e nevoie și de puțin efort din partea noastră. Primul pas este să ne redescoperim relația de cuplu. După douăzeci de ani în care discuțiile s-au învârtit în jurul copiilor, mulți parteneri constată că nu mai știu prea bine despre ce să vorbească. E un moment bun pentru a reveni la lucrurile care ne-au apropiat la început: o plimbare seara prin parc, o excursie de weekend, o cină la restaurant fără grabă sau pur și simplu discuții despre planurile pe care le-am amânat mereu „până cresc copiii”.
A doua soluție ține de noi înșine. Timpul eliberat poate fi umplut cu ceva care ne aduce bucurie și sens. Poate fi o pasiune lăsată deoparte, cum ar fi grădinăritul, pictura, cântatul într-un cor sau mersul pe bicicletă, poate fi un curs, o limbă străină sau voluntariatul la o asociație din oraș. Oamenii care se implică în activități noi după plecarea copiilor se adaptează de obicei mai ușor, pentru că își construiesc o identitate care nu se sprijină doar pe rolul de părinte.
A treia soluție privește chiar relația cu copilul. Plecarea lui nu înseamnă sfârșitul legăturii dintre noi, ci transformarea ei. Copilul devine adult, iar relația poate deveni una mai matură, între doi oameni care se respectă. Tentația multor părinți este să sune de câteva ori pe zi, să întrebe ce a mâncat sau de ce nu a răspuns la mesaj. Deși pornește din dragoste, această grijă excesivă îl poate sufoca pe tânăr și ne poate ține și pe noi blocați în neliniște. E mai sănătos să stabilim împreună un ritm al convorbirilor, de exemplu un apel mai lung la câteva zile, și să ne arătăm interesul pentru viața lui fără să o controlăm.
Nu trebuie uitați nici prietenii, vecinii și rudele. Mulți părinți își neglijează relațiile sociale în anii aglomerați ai creșterii copiilor, iar acum e momentul să le reînnoiască. O cafea cu o prietenă, o vizită la frați sau o seară cu vecinii pot face mai mult pentru starea noastră decât ne-am aștepta.
Dacă tristețea nu trece după câteva luni, dacă apar insomnia, lipsa poftei de mâncare, plânsul frecvent sau senzația că nimic nu mai are rost, este important să cerem ajutorul unui psiholog sau al medicului de familie. Uneori cuibul gol scoate la suprafață o depresie care are nevoie de sprijin specializat, iar a cere ajutor nu este un semn de slăbiciune.
Plecarea copiilor de acasă este, până la urmă, dovada că ne-am făcut treaba de părinți. I-am crescut ca să poată zbura singuri. Iar pentru noi, liniștea din casă poate deveni nu un gol, ci un spațiu pe care îl putem umple cu lucruri noi.
Tel. 0753 937 223
www.mihaimoisoiu.ro
E-mail: mmmoisoiu@gmail.com
Vine o zi în care casa devine dintr-odată prea liniștită. Camera copilului rămâne goală, pe masă se pun mai puține farfurii, iar telefonul devine principalul fir care ne leagă de cel pe care l-am crescut ani la rând. Unii părinți trăiesc momentul acesta cu mândrie și ușurare, alții cu o tristețe greu de explicat. Psihologii au un nume pentru această perioadă: sindromul „cuibului gol”. Nu e o boală și nici un diagnostic, ci o reacție firească la una dintre cele mai mari schimbări din viața unei familii.
Pentru mulți dintre noi, a fi părinte a însemnat o identitate întreagă. Ne-am organizat zilele în funcție de școală, de meditații, de mesele în familie și de grijile celor mici. Când copilul pleacă la facultate în alt oraș, se angajează departe sau se mută în străinătate, cum se întâmplă tot mai des în familiile din România, rămâne un gol care nu e doar fizic. Apar întrebări incomode: cine sunt eu acum, ce fac cu timpul meu, mai are nevoie copilul de mine? Tristețea, neliniștea sau chiar un sentiment de inutilitate sunt reacții normale în primele luni.
Cercetările ne dau însă un motiv de optimism: plecarea copiilor poate aduce și beneficii, mai ales în relația dintre parteneri. Un studiu publicat în 2008 în revista „Psychological Science” de cercetătorii Sara Gorchoff, Oliver John și Ravenna Helson, de la Universitatea Berkeley din California, a urmărit timp de mai mulți ani un grup de femei. Rezultatele au arătat că satisfacția în căsnicie a crescut după plecarea copiilor de acasă. Explicația nu era că partenerii petreceau mult mai mult timp împreună, ci că timpul petrecut împreună devenise mai plăcut, mai puțin încărcat de stres și de responsabilități. Cu alte cuvinte, cuibul gol nu înseamnă neapărat o casă tristă, ci poate fi începutul unei etape mai liniștite.
Totuși, ca lucrurile să meargă bine, e nevoie și de puțin efort din partea noastră. Primul pas este să ne redescoperim relația de cuplu. După douăzeci de ani în care discuțiile s-au învârtit în jurul copiilor, mulți parteneri constată că nu mai știu prea bine despre ce să vorbească. E un moment bun pentru a reveni la lucrurile care ne-au apropiat la început: o plimbare seara prin parc, o excursie de weekend, o cină la restaurant fără grabă sau pur și simplu discuții despre planurile pe care le-am amânat mereu „până cresc copiii”.
A doua soluție ține de noi înșine. Timpul eliberat poate fi umplut cu ceva care ne aduce bucurie și sens. Poate fi o pasiune lăsată deoparte, cum ar fi grădinăritul, pictura, cântatul într-un cor sau mersul pe bicicletă, poate fi un curs, o limbă străină sau voluntariatul la o asociație din oraș. Oamenii care se implică în activități noi după plecarea copiilor se adaptează de obicei mai ușor, pentru că își construiesc o identitate care nu se sprijină doar pe rolul de părinte.
A treia soluție privește chiar relația cu copilul. Plecarea lui nu înseamnă sfârșitul legăturii dintre noi, ci transformarea ei. Copilul devine adult, iar relația poate deveni una mai matură, între doi oameni care se respectă. Tentația multor părinți este să sune de câteva ori pe zi, să întrebe ce a mâncat sau de ce nu a răspuns la mesaj. Deși pornește din dragoste, această grijă excesivă îl poate sufoca pe tânăr și ne poate ține și pe noi blocați în neliniște. E mai sănătos să stabilim împreună un ritm al convorbirilor, de exemplu un apel mai lung la câteva zile, și să ne arătăm interesul pentru viața lui fără să o controlăm.
Nu trebuie uitați nici prietenii, vecinii și rudele. Mulți părinți își neglijează relațiile sociale în anii aglomerați ai creșterii copiilor, iar acum e momentul să le reînnoiască. O cafea cu o prietenă, o vizită la frați sau o seară cu vecinii pot face mai mult pentru starea noastră decât ne-am aștepta.
Dacă tristețea nu trece după câteva luni, dacă apar insomnia, lipsa poftei de mâncare, plânsul frecvent sau senzația că nimic nu mai are rost, este important să cerem ajutorul unui psiholog sau al medicului de familie. Uneori cuibul gol scoate la suprafață o depresie care are nevoie de sprijin specializat, iar a cere ajutor nu este un semn de slăbiciune.
Plecarea copiilor de acasă este, până la urmă, dovada că ne-am făcut treaba de părinți. I-am crescut ca să poată zbura singuri. Iar pentru noi, liniștea din casă poate deveni nu un gol, ci un spațiu pe care îl putem umple cu lucruri noi.
Tel. 0753 937 223
www.mihaimoisoiu.ro
E-mail: mmmoisoiu@gmail.com
[analyse_source url=”https://www.monitorulsv.ro/cand-pleaca-de-acasa-copiii/”]