Ce a pierdut cultura buzoiană prin dispariția scriitorului Dumitru Ion Dincă

Scriitorul și jurnalistul Dumitru Ion Dincă a murit joi, 5 noiembrie, la vârsta de 77 de ani. Prin dispariția sa, cultura buzoiană pierde un om care și-a dedicat o mare parte din viață literaturii, jurnalismului și recuperării memoriei unor personalități care au marcat cultura română. A lăsat în urmă cărți, articole, proiecte culturale și documente de mare valoare, dar și o lecție despre responsabilitatea de a păstra vie memoria celor care au fost înaintea noastră.

Dumitru Ion Dincă nu s-a mulțumit să scrie despre oameni, locuri și vremuri. S-a îngrijit ca amintirea altora să nu se piardă printre rafturile bibliotecilor sau în uitarea timpului. A scris poezie, proză și publicistică, a cercetat literatura buzoiană și a contribuit la păstrarea unor importante mărturii despre oameni care au făcut istorie în cultura română.

Acum, inevitabil, a venit rândul nostru să ne ocupăm de memoria lui. Nu este o treabă tocmai simplă. Mai ales că cei care au grijă să nu-i uităm pe ceilalți nu se gândesc întotdeauna „să-și pregătească” propria nemurire. Cu doar câteva zile înainte de dispariția sa, în perioada în care la Buzău se desfășurau Zilele „Pamfil Șeicaru”, avusesem o discuție despre două donații făcute Bibliotecii Județene „Vasile Voiculescu” din Buzău: una referitoare la Pamfil Șeicaru, cealaltă la fondul documentar Victor Frunză. Am vorbit despre cărți, manuscrise, oameni și proiecte culturale în care fusese implicat. Ne-am amintit și de primele ediții ale Zilelor „Pamfil Șeicaru”, la a căror organizare contribuise alături de Sorin Burlacu, directorul de atunci al Bibliotecii, inclusiv prin demersurile de a aduce la Buzău personalități marcante ale jurnalismului românesc.

Mi-a mărturisit că se străduise să aducă la Buzău gazetari de anvergură națională, pentru a da consistență evenimentului. Atunci a făcut și donația referitoare la Pamfil Șeicaru. Era începutul unui demers ale cărui consecințe aveau să se dovedească importante.

Dumitru Ion Dincă a fost unul dintre cei care s-au implicat în readucerea lui Pamfil Șeicaru în memoria comunității. A crezut că un gazetar de asemenea anvergură merită să fie cunoscut și amintit, nu lăsat să se piardă printre rândurile uitate ale istoriei. Știa cât de important este ca o comunitate să-și păstreze vie amintirea oamenilor care au însemnat ceva pentru ea și să le ducă mai departe povestea, dincolo de generația celor care i-au cunoscut.

A urmat apoi povestea lui Victor Frunză, prieten apropiat, naș la cununia sa și om de care îl lega o lungă istorie personală și intelectuală. După moartea lui Frunză, Dincă s-a implicat, în calitate de executor testamentar, în aducerea fondului documentar al acestuia la Biblioteca Județeană din Buzău. Manuscrise, corespondență, documente personale, cărți – o bibliotecă particulară devenită patrimoniu public. Este un lucru pe care nu-l face oricine. Mulți oameni își păstrează prieteniile în fotografii și amintiri. Dincă a reușit să păstreze și documentele prietenului său pentru generațiile care vor veni. Împreună cu soția sa, Florica, a contribuit la ridicarea unei cruci pe mormântul lui Victor Frunză și la demersurile pentru ca liceul din Râmnicu Sărat să poarte numele scriitorului.

Preocuparea lui Dumitru Ion Dincă pentru cultura română nu s-a limitat însă la recuperarea și păstrarea documentelor. A fost implicat constant în promovarea operei unor mari scriitori și în susținerea manifestărilor dedicate literaturii. Un argument în acest sens îl reprezintă activitatea sa în calitate de președinte al Concursului Național „V. Voiculescu”, manifestare pe care a coordonat-o și în acest an, cu aceeași seriozitate și implicare. Prin dăruirea sa, a reușit să adune în jurul acestui concurs, găzduit în ultimii ani de Centrul Cultural și Educațional „Alexandru Marghiloman”, oameni de cultură și personalități valoroase, care contribuie la readucerea în atenția publicului a operei și personalității marelui scriitor Vasile Voiculescu. Astfel, contribuția sa a depășit granițele propriei creații, devenind o formă de slujire a memoriei culturale și a patrimoniului literar românesc.

*

Dumitru Ion Dincă s-a născut la 17 iulie 1949, în Clondiru, județul Buzău. A publicat prima poezie la zece ani, în 1959, în „Scânteia pionierului”. La o vârstă la care copilăria era încă dominată de jocuri, el făcea deja primii pași într-o lume care avea să-i devină destin: literatura.

În 1976 publica volumul de poezie „Marea Lebădă”. A scris poezie, proză, roman, literatură pentru copii și publicistică. A colaborat cu „Contemporanul”, „Amfiteatru”, „Luceafărul” și alte publicații. A lucrat în presă din 1969, la „Viața Buzăului”, apoi la „Scânteia tineretului”, „Tineretul liber” și, din 1993, la „Agerpres”.

A fost cetățean de onoare al municipiului și al județului Buzău, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Scriitorilor din Suedia. În 2023 a primit Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, iar în 2021, Premiul „Opera Omnia” al Filialei București a Uniunii Scriitorilor.

În satul său natal, căminul cultural îi poartă numele. Este, poate, una dintre cele mai frumoase forme de recunoștință pe care comunitatea i le putea oferi. Omul care a adunat în paginile cărților sale povești despre oameni, locuri și vremuri va rămâne, astfel, aproape de oamenii locului. Numele său va fi rostit și întâlnit de cei care îi vor trece pragul, iar clădirea va continua să adune generații, să găzduiască întâlniri și să țină vie legătura dintre oameni. Poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase forme de dăinuire: să rămâi în mijlocul comunității tale prin ceea ce ai scris, dar mai ales prin ceea ce ai lăsat în sufletele celor care te-au cunoscut. Uneori, nemurirea începe simplu, cu un nume așezat deasupra unei uși care se deschide pentru toți.

Poate că adevăratul portret al lui Dumitru Ion Dincă se conturează prin gesturile sale, care reflectă cel mai bine generozitatea, noblețea spiritului și profunzimea caracterului său, așa cum nicio diplomă, distincție sau bibliografie nu ar putea-o face. Îl regăsim în cele două donații despre care vorbeam cu doar câteva zile înainte de plecarea sa: documentele lui Pamfil Șeicaru și fondul documentar al lui Victor Frunză. În acest gest se concentrează, poate, esența felului său de a înțelege cultura: convingerea că o carte trebuie să intre în circuitul viu al cunoașterii, iar o arhivă înseamnă păstrarea unei memorii, a unor destine și a unei părți din istoria noastră. Prin această generozitate, Dumitru Ion Dincă a lăsat o mărturie despre felul în care înțelegea datoria față de cultură și față de cei care au slujit-o.

Dumitru Ion Dincă a plecat, lăsând în urmă cărți, articole, proiecte și documente, dar și prieteni, scriitori, jurnaliști, oameni pentru care absența sa va însemna, de acum înainte, o conversație care nu mai poate fi continuată. Poate că aceasta este una dintre cele mai dureroase pierderi: să nu mai poți ridica telefonul pentru a-l întreba dacă își amintește un nume, o întâmplare, o carte, un început de poveste. Să nu mai poți recupera, printr-o simplă întrebare, o informație pe care numai el știa să o așeze la locul ei, într-un context și într-o poveste.

Moartea a pus capăt dialogului, dar nu și rostului său. Documentele au rămas în bibliotecă, cărțile continuă să-i poarte gândurile, iar ceea ce a scris și a adunat va putea fi descoperit și redescoperit de generațiile care vin. În fond, aceasta este una dintre formele prin care un om de cultură continuă să fie prezent: prin tot ceea ce a lăsat în urma sa și prin dialogul pe care opera lui îl va purta mai departe cu timpul.

Dumnezeu să-l odihnească!