[analyse_image type=”featured” src=”https://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/1/1481/10369/23278087/1/whatsapp-image-2026-11-09-at-15-57-25.jpghttps://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/1/1481/10369/23278087/1/whatsapp-image-2026-11-09-at-15-57-25.jpg”]
Un atac cibernetic de amploare a afectat zilele trecute sistemele frigorifice ale unor supermarketuri din mai multe ţări europene, inclusiv România. Temperatura unor instalaţii frigorifice a fost ridicată de la distanţă, iar cantităţi importante de alimente au trebuit aruncate. Pierderile au fost estimate la zeci de milioane de euro. Nu a fost un atac cibernetic în sensul cu care ne-am obişnuit, furt de date sau solicitarea unei răscumpărări, ci un act de sabotaj operaţional, creat pentru a produce haos.
Vorbim de ceva vreme despre permacriză, policriză, cu toate acestea, partea de simulări de criză, training echipă, discuţiile despre maparea riscurilor pare că se estompează în faţa nevoii de a creşte vânzările. Când vine vorba despre pregătirea pentru o criză, focusul pe bugete se schimbă: dacă nu ni s-a întâmplat nimic până acum, de ce să cheltuim?
Faptul că o companie nu a trecut încă printr-o criză nu înseamnă că este pregătită. Înseamnă doar că nu a fost încă testată.
În Highest Duty, cartea scrisă de pilotul Chesley Sullenberger, el povesteşte cum a aterizat (2009) avionul pe râul Hudson, salvând toate cele 155 de persoane aflate la bord. Nu se mai confruntase cu acel scenariu, dar îşi antrenase timp de decenii memoria şi reflexele decizionale. Aşa cum spunea chiar el: „Timp de 42 de ani am făcut depuneri mici şi constante în banca experienţei, educaţiei şi pregătirii. Pe 15 ianuarie, soldul a fost suficient pentru o retragere foarte mare.”
Aceasta este diferenţa dintre un exerciţiu făcut pentru a bifa o procedură şi o simulare care testează realitatea.
Într-o criză, informaţiile nu vin într-un PowerPoint. Vin fragmentat, se contrazic şi se schimbă. Clienţii cer răspunsuri, angajaţii vor să ştie ce au de făcut, iar managementul trebuie să decidă înainte de a avea toate datele. Nu simulăm pentru a ghici următoarea criză. Simulăm pentru ca oamenii să poată decide când criza reală nu seamănă cu scenariul din plan.
Potrivit Edelman Future of Corporate Affairs 2026, 96% dintre organizaţiile analizate au planuri de criză. Totuşi, 55% dintre respondenţi spun că lipsa colaborării dintre departamente le limitează reacţia, iar 68% au gestionat în ultimul an o problemă de reputaţie sau comunicare cu impact imediat asupra afacerii.
Aşadar, companiile nu duc lipsă de documente. Duc lipsă de testarea reacţiilor în condiţii de presiune: când emoţiile sunt puternice, telefoanele sună continuu, informaţiile sunt incomplete, iar social media arde. Când compania este acuzată şi arătată cu degetul, managementul trebuie să decidă şi să iasă cu o declaraţie înainte de a avea confortul tuturor răspunsurilor.
Manualul de criză din sertar spune cine ar trebui să decidă. Simularea arată cum decide acel om când presiunea, teama de a greşi şi expunerea publică devin parte din problemă.
Să nu uităm totuşi, reputaţia are o valoare care poate fi măsurată. Reputaţia este numită frecvent „activ strategic”, dar rămâne greu de găsit în buget. Am ales câteva cifre care arată însă că nu vorbim despre o noţiune abstractă.
Un studiu publicat de Harvard Business Review arată că scandalurile corporate pot creşte plecările voluntare cu 3,9%. Unele analize de business estimează că firmele cu reputaţie puternică îşi pot reveni de până la cinci ori mai repede după o criză reputaţională. Reputaţia contează inclusiv atunci când compania se împrumută. Un studiu bazat pe companiile incluse în clasamentul Fortune Most Admired Companies arată că acestea au obţinut costuri de creditare cu 15% mai mici, cu 6% mai puţine clauze restrictive şi cu o probabilitate cu 7% mai mică de a li se solicita garanţii.
O reputaţie bună nu împiedică apariţia crizei şi nu garantează revenirea. Îi oferă însă companiei un avantaj.
De aceea, întrebarea corectă despre o simulare nu este: „Cât ne costă dacă nu apare nicio criză?”. Întrebarea este: „Cât ne costă să descoperim în timpul crizei că nu putem lua o decizie?”. Companiile îşi simulează bugetele, testează sistemele informatice şi construiesc scenarii pentru evoluţia pieţei. Ar trebui să îşi testeze cu aceeaşi disciplină şi capacitatea oamenilor de a decide când planul nu se mai potriveşte cu realitatea.
Pentru că, atunci când apare criza, nu răspunde manualul de criză dintr-un folder. Răspund oamenii. Iar sub presiune, oamenii nu se ridică automat la nivelul responsabilităţii lor, ci recurg la nivelul pregătirii lor. O simulare de criză costă. Dar, ca în orice investiţie, într-un moment critic poţi folosi doar capitalul pe care l-ai acumulat înainte.
Ana-Maria Diceanu este fondatoarea Brain 4 Strategy, preşedinta Global Women in PR România şi specialist în comunicare de criză, cu peste 22 de ani de experienţă în comunicare corporate şi managementul reputaţiei. Lucrează cu echipe de management pentru pregătirea şi gestionarea situaţiilor de criză.
[analyse_source url=”https://www.zf.ro/opinii/opinie-ana-maria-diceanu-fondator-brain-4-strategy-companiile-isi-bugeteaza-cresterea-cine-bugeteaza-pierderea-increderii-23278087″]