[analyse_image type=”featured” src=”https://buzaulinreportaje.ro/wp-content/uploads/2024/09/WhatsApp-Image-2024-09-01-at-15.23.54.jpeghttps://buzaulinreportaje.ro/wp-content/uploads/2024/09/WhatsApp-Image-2024-09-01-at-15.23.54.jpeg”]
Avem o datorie. Față de Sulina. Față de bucata de pământ prinsă-ntre apele Dunării și numită satul Cardon.
Față de nea Toni, cel mai bogat om din Delta Dunării!

Azi prindem amintirea de dorul de Marea Neagră, dar și de Delta Dunării și scriem cu sufletul povestea unei zile de vară atât de frumoasă, liberă, inedită și mereu aducătoare de zâmbet, ba încurajatoare când vine vorba despre a regăsi nu doar stima de sine, ci mai degrabă puterea de a răzbi între vârtejurile unei lumi mereu în frământare. Delta are însă un specific, singurătatea care e aici pe picior de egalitate cu frumusețea și unicitatea.

Din cer, noiembrie aruncă sulițe ba ude, ba deja cam îngehțate pe pământ și-i dă corpului tihnă prin casă, însă mintea, ea, zburdalnica, spre Deltă se duce…
... și stă sufletul captiv între toate aceste simțiri, iar în ureche parcă s-ar auzi și azi valuri timide ce se sparg de peretele bărcii.



Pleosc, pleosc… pleosc, pleosc
…fâl-fâl…

Aripi de păsări pe cer, siluete zugrăvite maiestuos în apa ce se-ntinde cât pot cuprinde ochii și mai încolo …

Se deschide o zi atât de cuminte și de blândă, cum numai la Sulina poți trăi! Nici fir de zgomot. Doar păsări ale Deltei care taie în linii inexacte drumul dintre oraș și Marea Neagră. Aripile lor nu sparg doar ritmul dintre cer, Mare și Dunăre, ci și liniștea așternută ca un legământ peste oraș. Dincolo de Far nu le mai zărim zborul, dar auzim un strigăt de vapor. Ca un semnal după care întorc capul doar străinii de loc.

E loc de popas Sulina pentru coloșii de fier ai Dunării. Un trafic uimitor pentru românul născut între Bărăgan și Masivul Penteleu, pe care ar sta să-l privească de la andocare și până la plecarea din port.

Pfff, și azi e viu mirosul de pește pe care îl ridică Dunărea de cum te apropii de mal!… și înotul i-l vezi deasupra apei, chiar lângă dalele din port, pe alocuri epuizate fizic de tălpilor atâtor musafiri!






Cu gândul la păsările care desenează cerul Sulinei, azi, sper că v-ați dat seama că, de la plumburia zi de noiembrie vă duc tiptil spre o zi de vară cu vreo 27 de grade C în termometre și pornim din port spre zările ce bat în mintea necunoscătorului spre Cardon, satul locuit doar de un om.

De nea Toni, un temerar în vârstă de 79 de ani. Rămânem fideli oamenilor buni și pricepuți ai Sulinei și urcăm în barca lui Manolică, barcă deja cu nerv de a brăzda și azi Dunărea cea molcom curgătoare din Germania și fix până aici, la Sulina, căci Marea Neagră de-a dreapta portului o primește năvalnic ca pe o fiică iubită!

Povestitor mai plăcut decât Manolică, sulineanul de fel din comuna C. A. Rosetti, realmente ultima comună a României înainte de Ucraina, nu am întâlnit încă în acest oraș brăzdat de fluviu și răsfățat de Mare, și au trecut câțiva ani de când ne farmecă bucata aceasta de pământ uneori nou.

E o poveste minunată cu orașul acesta dintre Mare și Dunăre, cu plajă cu nisip fin, dar și cu Deltă fantastic de frumoasă! O scriem când putem, aici, în ziarul www.buzaulinreportaje.ro și am observat că e reper și fanion de promovare mai apoi și pentru alți colegi de breaslă. Brava, ne faceți să mai scriem!

Toacă, toacă barca, iar soarele devine tovarăș de poveste cu personaje aparte azi. Știți cum e o zi pe Dunăre? Perfectă! Parcă nimic nu ar avea cum să-i tulbure perfecțiunea, liniștea, varietatea de păsări și chiar de animale, bucuria omului de a fi parte din imensitate, dar și de a se retrage măcar câteva ore spre sălbăticia aceasta pe care o simți cum se prelinge pe șira spinării și apoi se urcă până în lobul urechii stângi și de acolo ticăie ca un ceas cu alarma de trezire neoprită luni de zile, după părăsirea acestui loc. Așa vibrează viața aceasta de pe Dunăre, ca un ceas în continuă alarmare!

Și-așa are să fie! O întreagă familie de rațe sălbatice apare cocoțată pe un smoc de stuf cu pletele desfăcute în apă din cauza câtor păsări și-or fi odihnit aripile aici… Mama rață coboară pe apă, cumva să ne lanseze amenințarea de a-i lăsa copiii mulți, în pace. Admirăm și pornim încet-încet. Delta e mai ales a lor!




Că-i așa, primim imediat argumentul! Pe aripa stângă stă cocoțat un pui dolofan de lebădă. Mama îl plimbă de colo-colo, parcă-l învață înotul. E maiestuoasă frumoasa de ea! Definește stima de sine, curățenia și unicitatea. Mi-am îndreptat și eu spatele, ca la un semn nevăzut… În ochii copiilor din barcă, lebăda aceasta apare ca o mireasă cuminte a Deltei Dunării. Îi aruncă frimituri de pâine, dar apa le duce departe, în stuf. În urma noastră, lebăda și puiul ei alunecă lent spre hrana cea nouă. Orice este bun aici, departe de larma nebună a prezentului agitat. Alimentele par puține, oamenii în treaba lor, peștele ascuns bine.


Vaci. Vaci apar pe bucățile de pământ ce-arată după Sulina, pe lângă canale. Sunt ferme cu vaci mai bine hrănite, dar și mai costelive. Li s-a tras unora ugerul și burta spre șira spinării…. doi cai care se joacă alungă imaginea aceasta ce ar umbri ziua. Ici-colo, mai mulți printre smocurile de iarbă și apă.

Hai, Dunăre, hai! Și așa face, semn caii care ne spun că suntem lângă rezervația unică a țării! Cap compasul nostru e de fapt, Letea, granița cea veche a României cu popoarele care azi caută să facă o nouă ordine mondială prin război. Rafalele de mitralieră se aud ca fiind aproape. Bubuie puternic uneori. E altceva. Nouă ne e teamă, localnicii sunt obișnuiți. Zi de zi e așa. Uneori mai des. Nu mai ies nici la pescuit oriunde și oricând. Pentru noi e argumentul că realmente e război la graniță, iar acasă, la Buzău e rai.
Taie în două apa Dunării barca aceasta și se zărește Letea despre care ne luăm dreptul de a vă scrie mai spre iarnă, cât să ne bucurăm între zăpezi, sufletul agonisit pe lângă vreo sobă caldă. Vă zic de acum, pește mai bun decât la cel mai nou punct gastronomic local din Letea nu am mâncat vreodată undeva! Fata cea tânără merită pomenită și deopotrivă cu ea familia care o ajută să primească în bătătura cu nisip oameni ca noi. Deh!, doar aici, în Deltă s-a născut ideea de punct gastronomic local!
Hai, spre Cardon, înapoi! Caii din Letea beau apă. E zi cu soare și parcă toată bucuria lumii s-a așternut peste apa Dunării, într-un cânt de bucurie a vieții, a izbânzii la capăt de Românie mirifică și a curajului când vine vorba despre puținii oameni de aici, din Delta Dunării.
Așa e și în Cardon, satul care avea până acum vreo doi ani doi locuitori, o octogenară care ținea morțiș la căsuța ei învelită cu stuf, însă nu s-a mai înțeles cu copii de la oraș și au luat-o cu ei, spre liniștirea zilelor din urmă ale vieții omului pe pământ. Al doilea este temerarul. Nu știm decât că se numește Toni. Are 79 de ani și este un munte de om dacă îl privești de jos în sus, din barca de pe apă către trainicul dunărean care-și pune palma pâlnie la ochi să ne vadă cât mai bine. Se bucură de orice om care-și leagă barca de tulpina unei sălcii scurtate dinadins. De gât îi atârnă semnul credinței, o cruce, poate cel mai de preț sentiment și pavăză în sălbăticia de necurpisn în vreun fel. Lângă vânjosul de pe piscul acesta de pământ, un cățeluș alb care a și început să-și manifeste bucuria de a avea oaspeți. E semn că singurătatea din Deltă e letală. Tocmai de aceea, pe la nea Toni strigă fie Manolică, sulineanul care și azi a pus în traistă ceva de-ale gurii pentru prietenul pe care se bazează pentru ceva anume, fie vreun alt prieten de la oraș!

Vedem imediat ce intrăm. Palma aceasta de pământ pe care locuiește nea Toni pare să fie mărișoară! Ne dăm seama pe măsură ce vedem cât de mult muncește dunăreanul care stivuiește ceapa și usturoiul, acum când am ajuns noi la el. O ceapă atât de mare, de naște invidii și în breasla cercetătorilor legumicoli români! Rod, nu glumă! Una e albă și e de … leac, spune Toni fără să zâmbească! E cerută de doamnele din Sulina. Când are putere și drum să meargă cu marfă la piață, ceapa aceasta albă nici nu apucă să fie urcată pe tarabă, că este rapid cumpărată pentru leacuri. Cea galbenă e soi de Buzău. Și inima noastră de buzoieni get-beget uite-așa a crescut dintr-o dată! E Diamantul celebru brevetat în 1977 de cercetătorul celebru Cristea Chiru, de la Stațiunea Legumicolă. Aici, în Deltă îi merge nemaipomenit de bine! E mare, suculentă și gata de mâncat. Usturoiul lui Toni este cel trainic, românesc și căruia îi zic oamenii călugăresc. Măciuliile cu sămânță sunt atent păstrate de bătrân. Au!, să nu audă că am zis așa! Pare să aibă dureri de picioare, însă are remediul său – mănâncă ce vrea, când vrea, se odihnește când vrea, dar mai ales are priteni, domnule! Pe cântecul perușului se aud și armele războiului de lângă noi…
Asta trebuie să înțelegem în timp ce trecem pe lângă o brazdă lungă cu răsaduri diverse, printre rânduri ba cu fasole, ba cu pepeni, ba cu porumb, ba cu ardei gras, tomate, flori sau busuioc și câte plante or fi mai primind grație de la Toni să îi inunde cu frumusețe și rod grădina ce învinge Dunărea și-o lasă ca trei-patru metri mai jos de ea. Tălpile goale ale lui nea Toni apasă pământul care-l hrănește pe el, nepoții și pe copiii săi, dar mai ales pe cei 200 de prieteni pentru care ne spune că muncește an de an!
Aceasta este bucuria sa și bogăția care-l așează clar pe locul unu când vine vorba de avuție în Delta Dunării cea însingurată de imensitatea sa, de cât de rari au devenit locuitorii ei și, de ce să nu zicem, de rafalele de arme care de aici, din grădina lui nea Toni se aud ca și când ar fi aproape-aproape.










Războiul este moneda nedorită și nefolosită de unii oameni ai prezentului, îngenuncherea celor simpli când alte soluții nu mai pot fi puse pe masa discuțiilor politico-administrative de mai marii neamurilor, nedreptate cruntă. Pielea de pe tot corpul se strânge când se aude țipătul de arme! Fericirea din Bărăgan, liniștea și bogăția sunt de neprețuit în această clipă! Ne dăm seama că nea Toni nu este doar dunăreanul care răzbește efectiv bucurându-se de fiecare om întâlnit și muncind viața, este cel care ne liniștește cu privire la zgomotul de lupte …
ei!, așa e în fiecare zi!

… dar, poate nu va mai fi mult timp!
Nea Toni ne îndeamnă să luăm busuioc din care el face și ceai, dar îl pune și la mâncare! Ar vrea să luăm în parte fiecare cultură și să poată arăta unor necunoscuți până azi, că rostul omului pe pământ este să-și lipească sufletul de ceea ce îi place și trupul de ceea ce îi poate aduce folos nu doar lui, ci și semenilor, căci mare îi e bucuria să fie sunat de prieteni de peste ape cărora le trebuie la restaurant sau în casă ba un săcuț cu ceapă, ba vinete, ba usturoi fără de care prăjeala de pește nu există, ba pepeni pentru desert, ba…
Toni e om cu inimă mare! Ridicăm mâna și salutăm cu prețuire muntele de om care se așează în același loc de pe marginea bucății de pământ, încă numită datorită lui, sat. Satul Cardon!

Vocea strigată a bătrânului dinspre Letea se mai aude câțiva metri în urma bărcii care alege drumul spre Sulina, zona de frontieră, de unde azi am pornit într-una dintre cele mai frumoase călătorii care, iată, ne stimulează trăirea și munca și la gata patru luni de la întâmplare!

Barca se lovește ușor de cauciucuri special așezate pe țărm. Sulina e la fel de frumoasă, cuminte și unduitoare, ca dimineață, la plecarea pe Dunăre.

Să iubim viața, să prețuim oamenii care știu să aibă izbândă atunci când la îndemână le sunt doar lucrurile simple ale șederii pe pământ și să ne bucurăm de tot ceea ce avem! Cum face cel mai bogat om din Delta Dunării, Toni!
[analyse_source url=”https://buzaulinreportaje.ro/toni-cel-mai-bogat-om-din-delta-dunarii/”]