Dar când nu mai ai ce face?

Am scris recent despre întrebarea cu tâlc a fostului meu diriginte: „Ce faci când n-ai ce face?”. Am lămurit, foarte pe scurt, în ce măsură consider extrem de important atât timpul liber (dedicat sinelui), cât și asocierea acestuia cu activități ziditoare de cuget și spirit. Ba chiar am menționat faptul că interogația bine ticluită, transformată în laitmotiv, devenise pentru câte unii dintre noi un real izvor de mici glume. Printre ele trona, la loc de cinste, deși rostită în șoaptă, întrebarea: „Dar când nu mai ai ce face?”. Iar aici sunt necesare alte explicații.

Adolescența scoate la iveală o mulțime de senzații cu potența de a influența comportamente și a desăvârși feluri de a fi. Unele ajung să dispară de unde au venit, în acea subtilă ceață a personalității incipiente, altele ajung să ne definească, împletindu-se cu tendințe deja hotărnicite, vechi și noi. Diferă de la om la om, de la fire la fire, însă cea mai importantă, omniprezentă, atotputernică, este revolta.

Îndreptată împotriva autorității de orice fel sau neavând o cauză explicită, rebeliunea adolescentină este o constantă. Va apărea la un moment dat, indiferent ce formă va îmbrăca sau ce intensitate va avea. Poate dura câteva clipe sau o întreagă viață, poate rămâne o simplă amintire stranie sau poate rămâne o trăsătură sine qua non a unei firi, dar ea va izbucni cândva și va fi un semn al apropiatei maturizări.

Desigur, sunt persoane care păstrează o viață aspecte din adolescență. Comportamente și cuvinte, trăiri și izbucniri, unele ne însoțesc până la final. Unii rămân răzvrătiți împotriva oricărui semn de autoritate, alții, dimpotrivă, par să ispășească o trecută revoltă printr-o cumințenie excesivă. În paranteză fie spus, așa pare să arate societatea românească postdecembristă, covârșită până la submisiune de unele comete rătăcite, dar statornicite politic pe firmament. Însă acesta este un punct de vedere – subiectiv, exprimat dintr-un unghi ușor ponciș –, lipsit de însemnătate pentru subiectul pe care l-am abordat. Probabil.

Să le ceri unor adolescenți, care percep acut complexitatea materiilor școlare și a restricțiilor inerente mediului liceal, să își gestioneze cu acribie timpul, pentru o bună dezvoltare intelectuală și sufletească, este un act riscant, dar care poate fi răsplătit cu rezultate extraordinare. Și, uneori, cu izbânzi surprinzătoare. Noi, ștrengarii de atunci, am priceput tâlcul și am urmat, în mare parte, îndemnul, însă am adăugat o nuanță umoristică suplimentară butadei, formulând: „Ce te faci când nu mai ai ce face?” – cum să te comporți, așadar, atunci când ți se impune ceva.

Am fost și tânăr cândva, și răzvrătit uneori, și prea cuminte alteori. Am urmat îndemnuri bune și rele – am descoperit târziu, poate, valoarea unora și pericolul pe care l-au reprezentat altele. Iar restricțiile de odinioară m-au învățat să recunosc (să disting și să fac distincția, pertinent, dintre) austeritatea îndreptățită și aberația dictatorială. E drept, am simțit pe propria piele ce reprezintă îngrădirile generalizate la nivel de stat și prăvălite copleșitor peste cei mulți, până la disperare înfometată. Înțeleg, așadar, tăcerea impusă și durerea mocnită, după cum știu și în ce măsură poate vindeca totul o revoltă gestionată, mai apoi, de ceilalți, nu de noi…

Trăim și ne dezvoltăm, ne percepem și ne îmbunătățim existența, învățăm să fim și descoperim cum să devenim mai buni. Desigur, factorii externi, orice s-ar spune, sunt, prea adesea, decisivi, iar un mediu propice ne poate sprijini să atingem cele mai înalte culmi ale performanței – ori, mai bine pentru noi, cel mai înalt grad al împlinirii personale. Aceasta, poate, și dacă avem un cuvânt de spus în această privință, dacă suntem, așadar, îndrumați, nu forțați. Dar când nu mai ai ce face? Ei, aici este cu adevărat o problemă.

În dictatură sau democrație, în vremuri tulburi sau senine, singurul care validează valoarea perioadei (și a oamenilor) este sentimentul libertății. Nu aparența, nici varianta de buzunar, cu manifestări slobode pe cartelă, în intervale precis definite. Constrângerea, de orice fel, anulează tot binele unei societăți și instaurează un climat de perpetuă neîmplinire. Intermitența libertăților și restricțiilor nu este cu nimic mai bună. După cum nici răul nestingherit ori binele în cătușe nu vindecă hibele personale sau ale societății. Există un echilibru al firii care, dacă este modificat, se răzbună, afectând stabilitatea lumii în care trăim.

Vă vorbesc despre aceste lucruri aparent ancorate în truism deoarece vin vremuri complicate. În contextul schimbărilor geopolitice actuale, după ce se va încheia zvonul de tun, va trebui să redefinim educația datorată (nu doar acordată) celor mici, spațiile îngăduite celor mai mari, drepturile celor mulți și limitele celor puțini. Va trebui să stabilim corect, fără franjuri și volănașe, unde începe și unde se încheie democrația, de la ce grad al severității se poate vorbi despre coerciție… Veți spune că exact de astea nu avem nevoie acum, când lucrurile sunt atât de tulburi. Vă voi răspunde că tocmai astfel de momente dau naștere la grave confuzii, situațiile turbionare fiind cele care par să justifice relaxări nepermise ori abuzuri de nedorit. Altfel spus, în vreme de furtună te pregătești pentru activitățile din perioadele însorite. Atunci când încă mai poți să determini ce e rău și ce e bine. Deoarece, mai târziu, se va hotărî totul pentru tine – viitorul, în care vei asculta cuminte și vei saluta, cu mâna la cozoroc. Și, sincer, viața e complexă inclusiv așa cum se prezintă acum. Dar când nu mai ai ce face?