[analyse_image type=”featured” src=””]
24 septembrie 1715: moartea lui Dom Pérignon. Călugăr benedictin la Abația Hautvilliers, lângă Epernay, era responsabil de podgorii. Sub conducerea sa, călugării au defrișat terenuri noi și au dublat suprafața cultivată cu viță de vie. Pentru a crește nu numai randamentul, ci și calitatea, Dom Pérignon s-a dedicat studiului vinurilor și cultivării științifice a strugurilor. De asemenea, a publicat o lucrare: Memorii despre cum să alegi plante de viță potrivite pentru sol, cum să amesteci strugurii. Așa a descoperit, încetul cu încetul, secretul fabricării șampaniei. Desigur, cu mult înaintea lui, vinurile din Champagne erau deja foarte faimoase: „Vinurile din Galia recomandate pentru masa regilor”, scria Pliniu, „nu sunt ele cele din zona rurală a orașului Reims?”. Chiar și vinul spumant a existat înainte de Dom Pérignon, dar acest vin era neregulat și uneori spuma excesivă făcea să se spargă sticla. Pérignon a studiat cantitatea de zahăr care ar permite o spumă slabă și controlabilă; această spumă foarte ușoară, pe care a numit – o crémant , avea să facă reputația șampaniei. Degustând câte un bob de strugure, a reușit să facă amestecuri ingenioase și suculente. De asemenea, a reușit să dea vinului său o frumoasă culoare albă și transparentă. Unul dintre marile sale secrete era să îmbutelieze vinul în momentul cel mai favorabil. Și acest secret, mănăstirea a reușit să-l păstreze mai bine de un secol. De asemenea, Dom Pérignon a fost cel care a folosit pentru prima dată pluta pentru a sigila sticlele în locul dopului de cânepă uns și presat, folosit anterior. El a modificat forma sticlelor de șampanie și le-a dat, mai mult sau mai puțin, forma pe care o au și astăzi. În cele din urmă, el a fost cel care a inventat flautul care permite observarea ascensiunii foarte grațioase a bulelor din vinul de șampanie. Dom Pérignon a orbit la sfârșitul vieții, dar și-a păstrat o finețe gustativă extraordinară, admirată de toți călugării din mănăstire. Putea pur și simplu să muște din cel mai mic strugure pentru a-i cunoaște imediat originea exactă.
Eram pe deal. ”Eram pe deal la Dascălu în vie/și m-a lovit o dragoste de țară,/că țara mirosea a razachie/și moartea mirosea a scorțișoară,/c-o angajase Gogu lăutaru/să-i fie țiitoare și guristă/când o bătuse într-un an cu paru/că l-a trecut la răposați pe listă/și-a mai bătut-o apoi cu reteveiul/la un spital, când și-a scuipat plămânii,/a renăscut atunci ca dragaveiul/de s-au crucit și popii și jupânii./De vreo trei ori muri în timpul vieții/cântând pe bogdaproste în saloane,/dar anii stând pe dânsul ca scaieții/a îngropat vreo cinci acordeoane,/opt frați, șase vecini și o nevastă/boccie foc cu nasu pînă-n barbă,/de-ar fi fost capră, Doamne ce năpastă,/n-ar fi ajuns cu buzele la iarbă,/d-aia îmi cântă-acum pe deal la vie/cînd zac lovit de dragostea de țară,/că țara-i dusă, tristă și pustie,/iar plugu-i mort și nimeni nu mai ară.” (Mircea Dinescu).
Gastronomi și scriitori. Printre cei mai entuziaști scriitori de rețete culinare s-a numărat Alexandre Dumas-tatăl, autorul celebrelor romane Cei trei muschetari și Contele de Monte Cristo, care nu și-a ascuns niciodată pasiunea pentru gastronomie, ba chiar a cultivat-o cu aceeași fervoare ca acea pentru literatură. Dumas nu era doar un gurmand rafinat, ci și un devotat practician al artei culinare. Se povestește că, primind de la o prietenă o rețetă inedită de crap (cu sos de arpagic și ciuperci), scriitorul a invitat câțiva amici la un prânz la care a servit preparatul gătit chiar de el. De altfel, Dumas este autorul unui volum monumental, Grand dictionnaire de cuisine, o creație care reflectă nu doar rafinamentul său, ci și verva unui spirit enciclopedic pasionat de toate tipurile de artă, inclusiv de cea gastronomică. Scris spre finalul vieții și publicat postum, în 1873, dicționarul nu este o simplă culegere de rețete, ci e o carte vie, plină de anecdote, observații culturale și note personale. Câteva exemple. Baba cu rom. Bateți cinci ouă cu zahăr și un pic de sare, până devin spumoase. Adăugați făină cernută și un păhărel cu lapte, apoi puțin unt topit, amestecând ușor. Turnați compoziția în forme unse cu unt și pudrate cu făină și coaceți. Pentru sirop, fierbeți apă cu zahăr și coji de citrice, lăsați să se răcească, apoi adăugați rom după gust. Îmbibați desertul cald în sirop. Pasiunea lui Dumas pentru gastronomie nu a fost un caz izolat în lumea scriitorilor. Cafenelele și restaurantele Parisului erau, în secolul al XIX-lea, nu doar locuri de socializare, ci și adevărate laboratoare de plăceri culinare. ”Părintele Muschetarilor” se întâlnea adesea cu Musset și Balzac la cârciumi unde se serveau preparate aparent simple: vițelul la tavă, de exemplu, era nelipsit în meniul lor preferat. Într-o asemenea ocazie, Honore de Balzac a consumat la o singură masă o sută de stridii de Ostende, douăsprezece cotlete de porc, o rață pe napi, două prepelițe, un păstrăv de Normandia, mezeluri, fructe și multe pahare de vin, potrivit biografilor săi.
De la Bac. ”Mircea cel Bătrân a fost înmormântat la Cozia împreună cu umbra sa”. ”Alexandru Lăpușneanu s-a ținut de cuvânt atunci când a spus: de mă voi scula, pre mulți am să-i popesc! Dovadă că azi, cel mai întâlnit nume românesc este Popescu.” ”De la Vasile Cârlova ne-au rămas doar 2-3 poezii, motiv pentru care noi, elevii, îl iubim. ” ”Junimiștilor conduși de Titu Maiorescu nu le plăceau formele fără fund.” ”Conversația dintre Baiazid și Mircea este descrisă cuvânt cu cuvânt, deși autorul poeziei n-a prea fost de față.”
Sexul în glumele celebrităților… „Bigamia înseamnă să ai o nevastă în plus. Monogamia e același lucru.” (Oscar Wilde). „Vedeți, problema e că Dumnezeu i-a dat bărbatului un creier și un penis, dar nu i-a dat suficient sânge pentru a le folosi pe amândouă deodată.” (Robin Williams).
„Clinton a mințit. Un bărbat poate uita unde parchează sau chiar unde locuiește, dar nu uită niciodată o partidă de sex, indiferent cât de nereușită a fost.” (Barbara Bush).
„Potrivit unor cercetări recente, femeile spun că se simt mai confortabil dacă se dezbracă în fața unui bărbat, decât dacă ar face-o în fața unei femei. Aceasta din cauză că femeile sunt foarte critice, în timp ce bărbații sunt doar recunoscători.” (Robert De Niro).
„Femeile au nevoie de un motiv ca să facă sex…Bărbații au nevoie numai de un loc unde s-o facă..” (Billy Crystal).
Spioni. Site-ul Russia Beyond consacră un interesant articol ”rețetelor” cu care spionii KGB – răspândiți în lumea largă în timpul ”războiului rece” – se ”dregeau” a doua zi după o seară precedentă, în care fuseseră ”obligați” să consume alcool ”în exercițiul funcțiunii”… să zic așa. (Acum… să fiu iertat… nu pot crede că rușii ”deghizați” în diplomați, în lumea largă… nu se bucurau, deplin, de libertatea de a bea cam tot ce li se oferea pe la recepțiile în care erau, oficial, poftiți!). Pe primul loc se află cockteilul Oyster, practicat de sovietici în Anglia și în America: puțin ulei de măsline ori de floarea soarelui, două linguri de suc de roșii, o lingură de coniac și… un gălbenuș de ou. Totul se amestecă viguros – mă rog, cât de viguros poți când ești mahmur – și se dă, brusc, pe dușcă! În Germania, sovieticii preferau să se dreagă cu pești, cu heringi afumați ori marinați (se simțeau mai aproape de casă, de vechile lor obiceiuri). În Finlanda – ați ghicit – sauna era salvatoare pentru a-ți elimina băutura și toxinele. În Mexic – și în întreaga Americă Latină – salvatoare era ciorba de legume cu porumb – intens condimentată. Cât despre China, nimic nu era mai de ajutor decât un păhărel de vodcă, ”stins”, matinal, cu o cană, două, de ceai verde, concentrat și.. rece!
24 septembrie 1715: moartea lui Dom Pérignon. Călugăr benedictin la Abația Hautvilliers, lângă Epernay, era responsabil de podgorii. Sub conducerea sa, călugării au defrișat terenuri noi și au dublat suprafața cultivată cu viță de vie. Pentru a crește nu numai randamentul, ci și calitatea, Dom Pérignon s-a dedicat studiului vinurilor și cultivării științifice a strugurilor. De asemenea, a publicat o lucrare: Memorii despre cum să alegi plante de viță potrivite pentru sol, cum să amesteci strugurii. Așa a descoperit, încetul cu încetul, secretul fabricării șampaniei. Desigur, cu mult înaintea lui, vinurile din Champagne erau deja foarte faimoase: „Vinurile din Galia recomandate pentru masa regilor”, scria Pliniu, „nu sunt ele cele din zona rurală a orașului Reims?”. Chiar și vinul spumant a existat înainte de Dom Pérignon, dar acest vin era neregulat și uneori spuma excesivă făcea să se spargă sticla. Pérignon a studiat cantitatea de zahăr care ar permite o spumă slabă și controlabilă; această spumă foarte ușoară, pe care a numit – o crémant , avea să facă reputația șampaniei. Degustând câte un bob de strugure, a reușit să facă amestecuri ingenioase și suculente. De asemenea, a reușit să dea vinului său o frumoasă culoare albă și transparentă. Unul dintre marile sale secrete era să îmbutelieze vinul în momentul cel mai favorabil. Și acest secret, mănăstirea a reușit să-l păstreze mai bine de un secol. De asemenea, Dom Pérignon a fost cel care a folosit pentru prima dată pluta pentru a sigila sticlele în locul dopului de cânepă uns și presat, folosit anterior. El a modificat forma sticlelor de șampanie și le-a dat, mai mult sau mai puțin, forma pe care o au și astăzi. În cele din urmă, el a fost cel care a inventat flautul care permite observarea ascensiunii foarte grațioase a bulelor din vinul de șampanie. Dom Pérignon a orbit la sfârșitul vieții, dar și-a păstrat o finețe gustativă extraordinară, admirată de toți călugării din mănăstire. Putea pur și simplu să muște din cel mai mic strugure pentru a-i cunoaște imediat originea exactă.
Eram pe deal. ”Eram pe deal la Dascălu în vie/și m-a lovit o dragoste de țară,/că țara mirosea a razachie/și moartea mirosea a scorțișoară,/c-o angajase Gogu lăutaru/să-i fie țiitoare și guristă/când o bătuse într-un an cu paru/că l-a trecut la răposați pe listă/și-a mai bătut-o apoi cu reteveiul/la un spital, când și-a scuipat plămânii,/a renăscut atunci ca dragaveiul/de s-au crucit și popii și jupânii./De vreo trei ori muri în timpul vieții/cântând pe bogdaproste în saloane,/dar anii stând pe dânsul ca scaieții/a îngropat vreo cinci acordeoane,/opt frați, șase vecini și o nevastă/boccie foc cu nasu pînă-n barbă,/de-ar fi fost capră, Doamne ce năpastă,/n-ar fi ajuns cu buzele la iarbă,/d-aia îmi cântă-acum pe deal la vie/cînd zac lovit de dragostea de țară,/că țara-i dusă, tristă și pustie,/iar plugu-i mort și nimeni nu mai ară.” (Mircea Dinescu).
Gastronomi și scriitori. Printre cei mai entuziaști scriitori de rețete culinare s-a numărat Alexandre Dumas-tatăl, autorul celebrelor romane Cei trei muschetari și Contele de Monte Cristo, care nu și-a ascuns niciodată pasiunea pentru gastronomie, ba chiar a cultivat-o cu aceeași fervoare ca acea pentru literatură. Dumas nu era doar un gurmand rafinat, ci și un devotat practician al artei culinare. Se povestește că, primind de la o prietenă o rețetă inedită de crap (cu sos de arpagic și ciuperci), scriitorul a invitat câțiva amici la un prânz la care a servit preparatul gătit chiar de el. De altfel, Dumas este autorul unui volum monumental, Grand dictionnaire de cuisine, o creație care reflectă nu doar rafinamentul său, ci și verva unui spirit enciclopedic pasionat de toate tipurile de artă, inclusiv de cea gastronomică. Scris spre finalul vieții și publicat postum, în 1873, dicționarul nu este o simplă culegere de rețete, ci e o carte vie, plină de anecdote, observații culturale și note personale. Câteva exemple. Baba cu rom. Bateți cinci ouă cu zahăr și un pic de sare, până devin spumoase. Adăugați făină cernută și un păhărel cu lapte, apoi puțin unt topit, amestecând ușor. Turnați compoziția în forme unse cu unt și pudrate cu făină și coaceți. Pentru sirop, fierbeți apă cu zahăr și coji de citrice, lăsați să se răcească, apoi adăugați rom după gust. Îmbibați desertul cald în sirop. Pasiunea lui Dumas pentru gastronomie nu a fost un caz izolat în lumea scriitorilor. Cafenelele și restaurantele Parisului erau, în secolul al XIX-lea, nu doar locuri de socializare, ci și adevărate laboratoare de plăceri culinare. ”Părintele Muschetarilor” se întâlnea adesea cu Musset și Balzac la cârciumi unde se serveau preparate aparent simple: vițelul la tavă, de exemplu, era nelipsit în meniul lor preferat. Într-o asemenea ocazie, Honore de Balzac a consumat la o singură masă o sută de stridii de Ostende, douăsprezece cotlete de porc, o rață pe napi, două prepelițe, un păstrăv de Normandia, mezeluri, fructe și multe pahare de vin, potrivit biografilor săi.
De la Bac. ”Mircea cel Bătrân a fost înmormântat la Cozia împreună cu umbra sa”. ”Alexandru Lăpușneanu s-a ținut de cuvânt atunci când a spus: de mă voi scula, pre mulți am să-i popesc! Dovadă că azi, cel mai întâlnit nume românesc este Popescu.” ”De la Vasile Cârlova ne-au rămas doar 2-3 poezii, motiv pentru care noi, elevii, îl iubim. ” ”Junimiștilor conduși de Titu Maiorescu nu le plăceau formele fără fund.” ”Conversația dintre Baiazid și Mircea este descrisă cuvânt cu cuvânt, deși autorul poeziei n-a prea fost de față.”
Sexul în glumele celebrităților… „Bigamia înseamnă să ai o nevastă în plus. Monogamia e același lucru.” (Oscar Wilde). „Vedeți, problema e că Dumnezeu i-a dat bărbatului un creier și un penis, dar nu i-a dat suficient sânge pentru a le folosi pe amândouă deodată.” (Robin Williams).
„Clinton a mințit. Un bărbat poate uita unde parchează sau chiar unde locuiește, dar nu uită niciodată o partidă de sex, indiferent cât de nereușită a fost.” (Barbara Bush).
„Potrivit unor cercetări recente, femeile spun că se simt mai confortabil dacă se dezbracă în fața unui bărbat, decât dacă ar face-o în fața unei femei. Aceasta din cauză că femeile sunt foarte critice, în timp ce bărbații sunt doar recunoscători.” (Robert De Niro).
„Femeile au nevoie de un motiv ca să facă sex…Bărbații au nevoie numai de un loc unde s-o facă..” (Billy Crystal).
Spioni. Site-ul Russia Beyond consacră un interesant articol ”rețetelor” cu care spionii KGB – răspândiți în lumea largă în timpul ”războiului rece” – se ”dregeau” a doua zi după o seară precedentă, în care fuseseră ”obligați” să consume alcool ”în exercițiul funcțiunii”… să zic așa. (Acum… să fiu iertat… nu pot crede că rușii ”deghizați” în diplomați, în lumea largă… nu se bucurau, deplin, de libertatea de a bea cam tot ce li se oferea pe la recepțiile în care erau, oficial, poftiți!). Pe primul loc se află cockteilul Oyster, practicat de sovietici în Anglia și în America: puțin ulei de măsline ori de floarea soarelui, două linguri de suc de roșii, o lingură de coniac și… un gălbenuș de ou. Totul se amestecă viguros – mă rog, cât de viguros poți când ești mahmur – și se dă, brusc, pe dușcă! În Germania, sovieticii preferau să se dreagă cu pești, cu heringi afumați ori marinați (se simțeau mai aproape de casă, de vechile lor obiceiuri). În Finlanda – ați ghicit – sauna era salvatoare pentru a-ți elimina băutura și toxinele. În Mexic – și în întreaga Americă Latină – salvatoare era ciorba de legume cu porumb – intens condimentată. Cât despre China, nimic nu era mai de ajutor decât un păhărel de vodcă, ”stins”, matinal, cu o cană, două, de ceai verde, concentrat și.. rece!
[analyse_source url=”https://www.monitorulsv.ro/in-vino-veritas-vinul-si-iubirea/”]