Taxele care nu mai aduc bani: e timpul ca statul să apese frâna la accize

Un grup de
parlamentari a pus pe masă o propunere care ar fi părut de neconceput în urmă
cu un an: acciza la bere să nu mai fie indexată cu inflația, pentru că românii
au început să consume mai puțin, iar puterea lor de cumpărare se erodează de la
o lună la alta. Rămâne de văzut dacă inițiativa va trece de Parlament și dacă
Guvernul, aflat în plină căutare de bani pentru bugetul pe 2027, o va accepta.
Ideea în sine este însă una de bun-simț. Și ridică imediat o întrebare
incomodă: dacă argumentul e valabil pentru bere, de ce nu ar fi valabil și
pentru motorină, pentru energie sau pentru o sticlă de suc?

Pentru că
problema nu este a berii, ci a întregului sistem. De ani de zile, accizele au
devenit soluția comodă a oricărui ministru al Finanțelor rămas fără bani. Se
majorează ușor, se încasează rapid și nu provoacă proteste în stradă. La 1
ianuarie, aproape toate au crescut cu circa 10%, de la carburanți la vin și de
la alcool la băuturile răcoritoare. Rezultatul ar trebui să dea de gândit
oricui la Ministerul Finanțelor: în primele nouă luni, veniturile din accize au
crescut cu doar 2,4%, într-un an cu o inflație de 6,6%. Statul a crescut taxele
cu 10% și a încasat, în termeni reali, mai puțin.

Aceasta nu este o
anomalie, ci legea elementară a economiei. Dincolo de un anumit prag, o taxă
mai mare nu mai aduce bani în plus, ci doar consum mai mic și evaziune mai
mare. Țigările o arată cel mai bine. Acciza a crescut cu peste 20% în trei ani,
dar încasările au urcat doar cu aproximativ 8%. Restul s-a mutat pe piața
neagră, unde statul nu încasează nimic, iar consumatorul nu are nicio garanție.

Și mai grăitor
este cazul taxei pe zahăr. Introdusă în 2024 cu argumentul protejării sănătății
publice, a crescut deja de două ori cu câte 10%. Între timp, TVA-ul pentru
aceleași produse a urcat de la 9% la 21% în doar trei ani. Dar taxa se aplică
doar băuturilor răcoritoare. Prăjiturile, biscuiții, ciocolata sau înghețata,
multe cu mult mai mult zahăr la porție, nu plătesc nimic. O taxă care ar trebui
să descurajeze consumul de zahăr, dar ignoră aproape toate sursele de zahăr, nu
mai este o politică de sănătate, ci o taxă discriminatorie, aplicată unei
singure industrii pentru că este ușor de colectat. Iar românii au simțit-o:
aproape toți spun că au observat scumpirea răcoritoarelor, iar majoritatea au
început să cumpere mai puțin.

Miza este însă
mult mai mare decât prețul unei beri sau al unui suc. Accizele sunt taxe care
se propagă în întreaga economie. Când se scumpește motorina, se scumpește
transportul, iar când se scumpește transportul, se scumpesc pâinea, laptele și
orice produs de pe raft. O nouă indexare de la 1 ianuarie ar alimenta exact
inflația pe care BNR se chinuie să o domolească, ar întârzia scăderea
dobânzilor și ar lovi din nou familiile al căror salariu real scade de peste un
an.

Propunerea mea
este simplă: dacă parlamentarii și Guvernul cred cu adevărat în argumentul
puterii de cumpărare, să ducă ideea până la capăt și să înghețe toate accizele
în 2027, nu doar pe cea la bere. Costul teoretic pentru buget ar fi de până la
3 miliarde de lei. În realitate, ar fi mult mai mic, pentru că o bună parte din
acești bani oricum nu s-ar mai încasa din cauza scăderii consumului și a
evaziunii. Câștigul pentru economie ar fi însă imediat: un șoc inflaționist
evitat la început de an, prețuri mai stabile și un semnal de predictibilitate
pe care mediul de afaceri îl așteaptă de mult. Totodată, taxa pe zahăr trebuie
regândită. Fie se aplică tuturor produselor cu zahăr adăugat, fie, mai bine, se
renunță la ea.

Banii de care
bugetul are nevoie nu trebuie căutați din nou în coșul de cumpărături al
românilor, ci acolo unde se pierd cu adevărat: în contrabandă, în evaziunea
fiscală și în risipa unei administrații care cheltuiește prea mult și prea
prost. O inițiativă parlamentară pentru o singură industrie poate fi un început
bun. Dar un stat care vrea cu adevărat să sprijine economia reală nu face
excepții, ci schimbă direcția pentru toată lumea.