Cine ar putea opri o „nouă Yalta”? Riscurile pentru România și Europa de Est, explicate de un politolog

Profesorul Radu Albu Comănescu avertizează asupra riscului ca marile puteri să ajungă la înțelegeri care să schimbe echilibrul geopolitic al Europei, fără ca statele din regiune să aibă un cuvânt decisiv de spus. Într-un interviu pentru „Adevărul”, analistul explică ce ar putea însemna o astfel de evoluție pentru România și de ce pericolul real ar putea fi mai subtil decât o nouă împărțire a lumii.

Adevărul:
Casa Albă ar avea mari așteptări de la o
trilaterală
Trump, Putin, Xi Jinping, care
ar putea, dacă nu să aducă pacea, să o apropie.
Ce instrumente concrete are la dispoziție SUA pentru a constrânge
sau motiva Rusia
și Ucraina să
semneze un acord de pace?

Radu
Albu Comănescu: Statele
Unite dispun, în continuare, de cea mai largă gamă de instrumente
de influență asupra conflictului din Ucraina. În raport cu Rusia,
Washingtonul poate recurge la sancțiuni financiare, restricții
comerciale, limitarea accesului la tehnologie și la piețele
internaționale, dar și la stimulente selective, precum relaxarea
unor măsuri economice sau facilitarea unor acorduri comerciale
punctuale. În raport cu Ucraina, influența americană derivă din
ajutorul militar, schimbul de informații, sprijinul financiar și
garanțiile de securitate, pârghii care fac din SUA actorul extern
cu cea mai mare capacitate de a accelera sau de a bloca un proces de
pace.
Dar,
totuși, instrumentele nu trebuie confundate cu rezultatul pentru că
o pace durabilă presupune existența unei formule acceptabile pentru
ambele tabere, iar aici dificultățile sunt considerabile. Rusia
urmărește recunoașterea unor câștiguri teritoriale și o
redesenare cât mai extinsă a arhitecturii de securitate europene,
în timp ce Ucraina insistă asupra suveranității sale și asupra
unor garanții credibile de securitate pe viitor… Nicio combinație
de presiuni și recompense nu poate elimina complet această
contradicție.
Mai
mult, dacă discuțiile trilaterale vor avea loc, ele vor reflecta
probabil și alte preocupări strategice: competiția
americano-chineză, controlul armamentelor nucleare, stabilitatea
Orientului Mijlociu după evenimentele din primăvară, şi piețele
energetice. Declarațiile recente ale președintelui Trump sugerează
că un eventual summit ar putea avea o componentă importantă legată
de armele nucleare și de relația dintre marile puteri, nu exclusiv
de Ucraina.

Limitele unei păci impuse prin presiune diplomatică

Care
ar
fi până la urmă limitele unei păci impuse prin presiune diplomatică sau
economică?

Dacă
privim prin filtru istoric, presiunea diplomatică și economică pot
produce armistiții, încetări ale focului sau acorduri temporare,
dar nu generează o reconciliere reală; o pace percepută de una
dintre părți ca impusă din exterior riscă să fie privită drept
o simplă pauză între două episoade de confruntare: violența pe
termen scurt se reduce fără să rezolve cauzele profunde ale
conflictului.
Există,
de asemenea, o limită de legitimitate: cu cât actorii direct
implicați au impresia că marile puteri decid în locul lor, cu atât
crește probabilitatea contestării rezultatului. Tocmai
de aceea Kievul (şi Uniunea Europeană, care se simte periferizată)
a reacționat critic la perspectiva unei discuții despre Ucraina
fără participarea Ucrainei, iar președintele Zelenski a insistat
că orice negociere privind viitorul țării sale trebuie să includă
reprezentanți ucraineni.
În
plus, presiunea economică funcționează cel mai bine atunci când
există deja dorința politică a compromisului, or dacă aceasta
lipsește, sancțiunile sau stimulentele financiare pot modifica
ritmul conflictului, dar nu și logica sa fundamentală. O pace
stabilă are nevoie de ceva ce nici sancțiunile și nici ajutoarele
nu pot cumpăra: încredere minimă între adversari și o percepție
comună că războiul nu e o alternativă preferabilă.

De ce o nouă Yalta e puțin probabilă

Vorbind
despre axa Putin-Xi-Trump, la ce fel de compromisuri s-ar putea
ajunge într-un format trilateral? Există riscul unor „sfere de
influență” sau
chiar a unei noi Yalte?

Da,
acest risc există în termeni reali (chiar dacă nu într-un format
Yalta) și tocmai de aceea simpla idee a unui summit în trei
provoacă neliniște în multe capitale europene. Istoria relațiilor
internaționale abundă în exemple în care puteri cu mare greutate
şi dispunând de mijloace ample au încercat să stabilizeze
sistemul prin delimitarea unor zone de interes reciproc. Ideea de
summit Trump-Putin-Xi a alimentat tocmai această preocupare,
deoarece Ucraina nu ar participa direct la discuții şi este evident
în ce sferă ar fi plasată: una care ar aduce Rusia în vecinătatea
imediată a României.
În
practică, nu cred că ne aflăm în fața unui nou „Yalta”
clasic pentru că lumea actuală este mult mai fragmentată decât
cea din 1945.

Cine ar putea sta în calea marilor puteri

Și cine ar fi statele sau alianțele care s-ar putea opune sau cine ar putea măcar să limiteze riscul la care v-ați referit?

Chiar dacă Washingtonul, Moscova și Beijingul ar
ajunge la anumite înțelegeri informale, implementarea lor ar
depinde de numeroși actori intermediari: Uniunea Europeană, statele
NATO, Ucraina însăşi, o Turcie ambivalentă, o Indie mai prezentă
internaţional decât în 1945 (când încă nu exista ca stat…) și
alții. Capacitatea celor trei lideri de a redesena singuri ordinea
internațională e mult mai redusă decât sugerează comentariile
alarmiste.
Dar
există un risc mai subtil și mai realist: nu o împărțire formală
a lumii, ci apariția unor înțelegeri tacite privind prioritățile
strategice. De pildă, Washingtonul ar putea fi tentat să acorde
prioritate competiției cu China.

Silicon Valley preia puterea, Rusia exploatează haosul. Nouă tactică a Kremlinului, dezvăluită de românul care predă diplomație la Oxford

Beijingul ar urmări stabilitatea
economică și accesul la piețe (cu o prioritate pe piaţa cea mai
dependentă de comerţul chinez, cea europeană), iar Moscova ar
încerca să obțină recunoașterea implicită a unor zone de
influență în vecinătatea sa. Într-un asemenea scenariu, Europa
și Ucraina ar trebui să fie extrem de atente, deoarece lecția
clasică a geopoliticii rămâne valabilă: atunci când marile
puteri se întâlnesc, cei absenți de la masă riscă să descopere
că se află pe meniu. 

Ar putea fi summitul
G20 cadrul potrivit pentru un acord bilateral sau
multilateral
de o asemenea amploare sau riscă să fie blocat de interesele
divergente ale statelor membre?

G20
este, prin natura lui, un forum de consultare între marile economii
ale lumii, nu un mecanism clasic de negociere și garantare a păcii.
Tocmai
de aceea, dacă s-ar ajunge la un acord privind Ucraina, e mai
probabil ca acesta să fi fost pregătit anterior prin negocieri
restrânse și doar anunțat sau consacrat politic în marja unui
summit G20, iar discuțiile recente privind o posibilă întâlnire
între Donald Trump, Vladimir Putin și Xi Jinping par să indice o
asemenea logică. În același timp, G20 oferă un avantaj important:
legitimitatea internațională: un acord prezentat într-un cadru
care include atât state occidentale, cât și puteri emergente ar
beneficia de o validare politică mai largă decât una exclusiv
bilaterală.
Problema,
pentru cine vrea să folosească G20 ca scenă, este că acesta nu
funcționează pe baza unei discipline strategice comune; interesele
Chinei, ale Europei, ale Indiei, ale SUA și ale Rusiei diferă
considerabil, motiv pentru care summitul ar putea servi mai mult
drept scenă pentru un acord, nu loc unde acesta e efectiv
construit.

Linia roșie a Kievului: Ce concesii sunt acceptabile fără o capitulare internă

Ce concesii ar fi acceptabile pentru Kiev și ce condiții minime ar pune Putin

Ştim
că, din perspectiva conducerii ucrainene, linia roșie fundamentală
e legată de supraviețuirea statului într-un format teritorial
viabil şi sustenabil. O pace poate presupune compromisuri
teritoriale de facto, dar foarte greu o recunoaștere formală și
definitivă a pierderilor teritoriale, drept care trebuie să
diferenţiem între formula „nu putem recupera acum aceste
teritorii” și formula „renunțăm pentru totdeauna la
ele”.
Realist,
Kievul ar putea accepta o înghețare a liniilor de contact
existente, o perioadă lungă de armistițiu și chiar amânarea unor
revendicări teritoriale; dar ar solicita garanții de securitate,
acces constant la armament occidental, integrare economică europeană
și menținerea principiului că anexările realizate prin forță nu
sunt recunoscute juridic.
Din
punct de vedere politic intern, ceea ce ar transforma un compromis
într-o capitulare nu este atât pierderea teritoriului, cât
impresia că Ucraina a fost abandonată inclusiv de conducerea
proprie și că e lipsită de orice perspectivă strategică… Dacă
acordul poate fi prezentat ca o etapă de consolidare și
reconstrucție statală, atunci ar putea fi acceptat, dar dacă e
perceput ca o simplă cedare impusă din exterior, stabilitatea sa
politică va fi fragilă.

Ce
condiții minime ar urmări Vladimir Putin pentru a decreta o
„victorie” în fața propriului public și ce l-ar face să
respecte termenii pe termen lung?

Pentru
Kremlin, orice acord trebuie să poată fi prezentat opiniei publice
ruse drept confirmarea faptului că Rusia și-a impus voința
strategică, şi atunci e probabil ca Moscova să urmărească cel
puțin trei obiective: menținerea controlului asupra unei părți
semnificative a teritoriilor ocupate, limitarea integrării militare
occidentale a Ucrainei (inclusiv a accesului la armament occidental)
și recunoașterea Rusiei drept interlocutor indispensabil în
problemele de securitate europeană.
În
realitate, victoria pe care o caută Kremlinul e poate mai degrabă
una simbolică, pentru că eşecul militar este monstruos de umilitor
pentru un stat cu pretenţii nu doar de superputere (şi SUA au
pierdut destule războaie…), ci de reconfigurator prin presiune al
sistemului de securitate în Europa. Naraţiunea rusă vrea să
demonstreze că presiunea occidentală nu a reușit să îi schimbe
comportamentul strategic și că statutul său de mare putere trebuie
acceptat. Cea ce ne duce la întrebarea dificilă privind respectarea
acordului: istoria relațiilor ruso-occidentale sugerează că
Moscova respectă înțelegerile atunci când costurile încălcării
lor sunt mai mari decât beneficiile. Cu alte cuvinte, nu formulele
diplomatice garantează stabilitatea, ci raportul net de forțe. Dacă
Rusia va considera că o reluare a ostilităților este avantajoasă
și puțin costisitoare, niciun text nu va fi suficient. Dacă însă
prețul revenirii la conflict devine prohibitiv, acordul are șanse
să dureze. România are extrem de multe de învăţat din
asta.

Alegerile din Serbia, sub semnul protestelor. Miza aparte pentru România, explicată de un analistul politic decorat de Franța

Ce pot face est-europenii

Europa
de Est tremură la gândul că marile puteri ar putea fi tentate să
ia decizii peste capul europenilor. Care
este rolul Uniunii Europene și al NATO dacă marile decizii s-ar
lua
în formate restrânse gen
SUA
– China – Rusia?

E
una dintre marile anxietăți strategice europene ale momentului.
Europenii au investit enorm în sprijinirea Ucrainei, dar există
teama că deciziile finale ar putea fi discutate într-un format din
care Europa este absentă sau în care, cu extreme pro-ruse la
putere, abandonează să-şi reclame poziţiile.
Totuși,
chiar dacă Washingtonul, Moscova și Beijingul discută între ele,
implementarea practică a oricărui acord depinde semnificativ de
Uniunea Europeană și NATO. Reconstrucția Ucrainei, sancțiunile
economice, comerțul, asistența financiară, securitatea
frontierelor și prezența militară pe flancul estic rămân în
mare măsură instrumente europene și euro-atlantice, atât timp cât
Bruxelles-ul şi capitalele asociate înţeleg şi vor să le
folosească.