Laurențiu Niculescu: Cum s-a ajuns aici?

[analyse_image type=”featured” src=”https://www.activenews.ro/images/articole/208714.jpeg”]

Cum s-a ajuns aici? Două secole de putere ținută cu dinții și cu ghearele Laurențiu Niculescu Ce se apără, de fapt De câteva săptămâni, clasa politică românească nu luptă pentru un guvern. Luptă împotriva unei pierderi, și asta se vede de la o poștă. Sâmbătă, 17 octombrie, PNL a hotărât să voteze învestirea guvernului adversarului său istoric și, în aceeași ședință, să treacă în opoziție față de el. Liderul partidului a numit gestul „vot de necesitate” și „vot pentru țară”. Marți, 20 octombrie, Parlamentul a fost chemat să se pronunțe asupra unui cabinet alcătuit din miniștri PSD și din „independenți”, condus de un fost jurnalist sau ambasador, după mai bine de cinci luni de interimat și trei încercări eșuate. Nimic din toate acestea nu e o anomalie. Este metoda. Întrebarea nu e de ce se opun elitele schimbării. Orice elită se opune, oriunde și oricând. Întrebarea e de ce se opune elita românească în felul acesta și cu înverșunarea aceasta, cu dinții și cu ghearele. Răspunsul scurt este că ea nu apără un mandat, ci o regulă. Regula după care, de aproape două secole, nimeni dintre cei aflați înăuntru nu pierde cu adevărat. Se schimbă locurile la masă, nu masa. Cine amenință regula nu e un adversar electoral, ci o primejdie pentru toți deodată, iar în fața unei primejdii comune frații se împacă. Călin Georgescu a atacat regula. AUR, cu aproape patruzeci la sută în sondaje, o atacă în fiecare zi. Restul decurge de aici. Ca să înțelegem cum s-a ajuns aici, nu e destul să ne întoarcem la 1989. Trebuie să mergem până la 1789, când puterea a aflat, la Paris, că poate muri, și de atunci nu mai guvernează decât ca să nu moară. Revoluția franceză a lăsat Europei două moșteniri care nu mai pot fi despărțite, poporul ca actor politic și elita ca frică organizată. Cele două secole de atunci sunt povestea felului în care a doua a învățat s-o ocolească pe prima. România noastră a învățat lecția mai bine decât toți. Formula puterii Formula are o dată de naștere. În 1814, Ludovic al XVIII-lea scria în preambulul Cartei constituționale că prima lui datorie față de popoarele sale era să păstreze, în propriul lor interes, drepturile și prerogativele coroanei. Puterea e înfățișată ca bunul pe care cel ce o deține îl apără pentru ceilalți. Propoziția a trecut oceanul și regimurile fără să-și schimbe cuvintele. În iulie 1973, refuzând să depună mărturie în fața comisiei senatoriale pentru Watergate, Nixon îi scria senatorului Ervin că datoria fiecărui președinte de a apăra drepturile și puterile constituționale ale funcției sale e o obligație directă față de popor. Exact așa a ajuns și la București. În aprilie 2026, întrebat dacă demisionează în cazul în care PSD îi retrage sprijinul, Ilie Bolojan răspundea că nu, pentru că „România are nevoie ca guvernul să lucreze” și pentru că „am obligația față de țara noastră să asigur funcționarea guvernului”. Guvernul lui a căzut la mai puțin de trei săptămâni după aceea. În octombrie, același om va vota guvernul adversarului și a numit gestul „vot pentru țară”. Formula slujește la fel de bine și ca să rămâi, și ca să cedezi, fiindcă nu vorbește niciodată despre cel care o rostește. Un an după Cartă, la Viena, învingătorii lui Napoleon au stabilit regula nescrisă a lumii moderne. Kissinger i-a spus legitimitateși i-a dat un înțeles sărac, dar exact. Legitim nu e cine are dreptate, ci cine acceptă cadrul în care ceilalți s-au învoit să-și rezolve diferendele. Cine refuză cadrul e, prin definiție, o putere revoluționară, și cu ea nu se negociază. Se ține la distanță. Puneți „extremist” în loc de „revoluționar” și aveți vocabularul anului 2026. Principatele Române au intrat în lumea aceasta pe ușa din dos, cu Regulamentul Organic din 1831, scris de comisii de boieri sub supravegherea generalului Kiseleff, revăzut la Petersburg și votat de adunări alcătuite tot din boieri. Regulamentul a modernizat administrația și a înghețat privilegiile. Adunările erau alese de boieri dintre boieri, iar boierul nu plătea bir. De aici vin cele două lecții pe care elita de la București nu le-a mai uitat niciodată. Legitimitatea ei nu vine de jos, ci de la un garant din afară. Iar legea nu e o limită a puterii, ci instrumentul prin care puterea își fixează locul. Garantul s-a schimbat de atunci de multe ori, Rusia, puterile garante de la Paris, Berlinul, Parisul, Moscova, Bruxellesul și Washingtonul. Nu le pun pe același plan, fiindcă o alianță aleasă prin vot nu e un protectorat. Pun pe același plan reflexul. În fiecare criză mare, primul drum al puterii de la București nu duce spre popor, ci spre garant. Frații, tatăl și prințul străin Revoluția de la 1848 a fost singura încercare a unei părți din elită de a-și lua legitimitatea de jos, și în trei luni a fost stinsă. Generația ei s-a întors din exil cu o lecție pe care Gramsci avea s-o numească revoluție pasivă, iar Lampedusa s-o spună într-o singură frază. Ca totul să rămână la fel, totul trebuie să se schimbe. Cuza a aplicat-o. În 1864, când Adunarea i-a blocat legea rurală, a dizolvat-o printr-o lovitură de stat și a împroprietărit țăranii. A făcut ce elita voia să se facă, dar nu asupra ei. Răspunsul a venit în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, când liberalii și conservatorii, dușmani în toate celelalte, l-au silit să abdice. Contemporanii i-au spus alianței „monstruoasa coaliție”. Numele e nedrept față de monștri. N-a fost nimic monstruos în ea, ci ceva foarte omenesc. Frații s-au unit împotriva celui care amenința să devină tată. Apoi au făcut ce fac frații după ce l-au înlăturat pe tată, ca niciunul dintre ei să nu-i ia locul. Au adus un tată din afară, pe prințul de Hohenzollern, candidatul lui Brătianu, cu girul lui Napoleon al III-lea. Nu era al nimănui dinăuntru, dar era al cuiva din afară. De atunci, tiparul se repetă la fiecare cotitură a istoriei. Nu un suveran care își alege o elită, ci o elită care își alege un suveran, și îl alege în așa fel încât să nu-i poată clinti poziția. Prințul străin din 1866, premierul tehnocrat din 1991, guvernul de „tehnocrați” din 2015 și fostul ambasador din 2026 stau pe același scaun. E scaunul tatălui pe care frații nu vor să-l dea niciunuia dintre ei. Alegeri organizate, nu câștigate Critica elitei a venit din interiorul ei, de la început. Maiorescu a vorbit de forme fără fond, Eminescu de „pătura superpusă”, Gherea de „neoiobăgie”, iar Rădulescu-Motru, psiholog, i-a pus diagnosticul în 1904, politicianismul, politica practicată ca meserie și ca mijloc de trai. Zeletin a dat, apărând oligarhia liberală, explicația cea mai neplăcută. Din exportul de grâne deschis de Tratatul de la Adrianopol a crescut o burghezie de negustori, arendași și bancheri, nu de fabricanți, iar o burghezie fără fabrici nu putea crește decât prin stat. Asta înseamnă că elita noastră nu avea, în afara statului, nimic de apărat. Un aristocrat englez își apăra pământul, un industriaș german fabrica. Elita românească își apăra accesul la stat, iar pentru o asemenea elită pierderea puterii nu e o înfrângere politică. E pierderea temeiului propriei existențe. De aici înverșunarea. Mecanismul a apărut după 1866. Domnitorul numea guvernul, guvernul organiza alegerile, alegerile confirmau guvernul. Caragiale a pus procedura pe scenă. În 1895, Carol I a prefăcut obiceiul în sistem, liberalii și conservatorii pe rând, cu alegerile după numire, nu înainte. Istoricii i-au spus „rotativa guvernamentală”. Consecința psihologică n-o consemnează niciun manual. Din 1866 până în 1937, un guvern român a pierdut o singură dată alegerile generale pe care le-a organizat, în noiembrie 1919, și le-a pierdut pentru doar doi ani. O elită care nu pierde aproape niciodată n-are cum să învețe să piardă. Nu-și face anticorpii, nu-și face ritualurile, nu-și face vocabularul. Când, într-un târziu, pierde, nu trăiește pierderea ca pe un rezultat, ci ca pe o catastrofă, și se poartă ca atare. Poporul a intrat în acest joc neinvitat, dar o singură dată a intrat cu adevărat, în 1907, și răspunsul elitei a avut două mișcări care definesc metoda până azi. Întâi a scos armata, cu sute, poate mii de morți. Apoi, când războiul a făcut țărănimea de neînlocuit, a admis votul universal și împroprietărirea. Elita n-a cedat puterea niciodată. I-a cooptat pe cei de jos în propriul joc, cu vot, dar fără rotativă. Iar prima dată când rotativa n-a mai produs o majoritate, în decembrie 1937, sistemul a desființat jocul. În două luni, Carol al II-lea a instaurat dictatura regală, partidele au fost dizolvate, iar clasa politică, cu prea puține excepții la vârf, s-a înscris în partidul unic. A preferat să-și piardă partidele decât să-și piardă locul. Când regula rotației nu mai garantează că nimeni dinăuntru nu pierde, elita renunță la regulă, nu la poziție. De la rotația cadrelor la cartel Comunismul a fost singura dată când a fost înlocuită și elita, nu doar aranjamentul. Dar statul a creat o elită nouă, după aceeași rețetă, „noua clasă”. Nomenclatura a fost pătura superpusă a lui Eminescu în forma ei desăvârșită. Nu mai avea nevoie nici să se prefacă că există în afara statului. Era statul. În 1973, Ceaușescu a dat metodei numele ei adevărat, „rotația cadrelor”, principiul după care nimeni nu stă destul într-un loc ca să prindă rădăcini. Nimeni nu putea deveni tată în afara tatălui. Cuvântul e același cu cel din 1895 și cu cel din 2021, și sub el stau trei mecanisme diferite care rezolvă aceeași problemă. Cum ții puterea în mișcare ca nimeni dinăuntru să n-o piardă și nimeni din afară să n-o ia. Decembrie 1989 a fost cea mai curată revoluție pasivă din istoria noastră. Tatăl a fost judecat și împușcat în ziua de Crăciun de propriii lui fii, iar fiii au preluat statul înainte ca poporul să apuce să ceară altceva. Eșalonul al doilea al partidului a devenit eșalonul întâi al democrației. După 1990, elita s-a organizat în ceea ce Katz și Mair au numit, în 1995, partidul-cartel. Partidele nu mai concurează ca să guverneze, ci se înțeleg ca să împartă statul, cu o clauză nescrisă. Cine pierde alegerile nu pierde cu adevărat, primește mai departe bani, funcții și acces, iar cine vine din afară nu primește nimic, oricât ar fi votat. Cartelul nu e o conspirație. E un aranjament de supraviețuire în comun. În 2021, la adăpostul pandemiei, cartelul s-a numit singur. PSD și PNL, după ce se declaraseră de neîmpăcat, au făcut o coaliție cu premier prin rotație, iar presa a scos din manuale cuvântul lui Carol I. Un sistem care se descrie cu termenul istoric al propriei metode nu mai are ce să ascundă. Două sute de ani de istorie cunosc numai rotații mici făcute prin vot, schimbarea oamenilor în același aranjament, și numai rotații mari făcute prin catastrofă, implicând schimbarea aranjamentului însuși, în 1938, în 1947 și în 1989. Nicio rotație mare n-a venit vreodată din urne. Nici 1996 nu contrazice regula. Coaliția venită atunci a guvernat patru ani alături de moștenitorii celor pe care îi învinsese, a plecat ruinată și zăpăcită de cap, iar PNȚ-CD n-a mai intrat de atunci în Parlament. Ca să fiu cinstit cu propria teză, spun și ce ar infirma-o. Un partid venit din afara aranjamentului, care ia puterea prin vot și nu e absorbit în primii doi ani. Până acum nu s-a întâmplat așa ceva. Cele trei pariuri În 2024, metoda a dat de un om care nu intra în rotație. Un candidat din afara cartelului a câștigat primul tur, iar candidații cartelului au rămas în urma lui. Ce a urmat se știe. Mă interesează logica deciziei, fiindcă ea e psihologică înainte de a fi juridică. Kahneman și Tversky au arătat că oamenii puși în fața unei pierderi sigure devin dintr-odată dispuși să riște. Preferă un pariu care poate aduce o pierdere mai mare unei pierderi mici, dar certe. Pierderea certă din decembrie 2024 era un președinte din afara cartelului. Pariul a fost anularea, pronunțată de nouă judecători, salutată și folosită de cartel. Al doilea pariu a fost excluderea din martie. Al treilea se joacă acum, cu fostul candidat arestat preventiv, cu un președinte pentru care „alegerile anticipate nu sunt o soluție” și cu un guvern instalat prin „vot de necesitate” de un partid care în aceeași zi a trecut în opoziție. Fiecare pariu are aceeași structură. Nu se joacă pentru câștig, ci împotriva pierderii. Iar cine joacă împotriva pierderii nu știe să se oprească, fiindcă fiecare rundă pierdută face pierderea următoare și mai greu de primit. E ca la păcănele. Nu pleci până nu ești lefter, și pleci doar ca să duci televizorul la amanet și să te întorci plin de încredere. Ce se apără, așadar, nu e un guvern și nici măcar o majoritate. E regula după care nimeni dinăuntru nu pierde cu adevărat. Fiecare gest al acestei toamne, votul de necesitate, cabinetul de partid numit tehnocrat, arestarea, amânarea, dialogul la care nu vine nimeni, e un gest de ținere, nu de guvernare. Nu se apără un mandat de patru ani, se apără două secole de garanție. Iar peste aversiunea veche s-a așezat una nouă. Indiferent cine a hotărât și cu ce temei, imaginea lui Călin Georgescu ridicat de acasă de polițiști le-a arătat tuturor celor dinăuntru ce poate însemna să fii scos afară. Pierderea puterii n-ar mai însemna, pentru ei, ieșirea din guvern, ci intrarea în ceea ce s-a pregătit pentru altul. O putere care nu mai poate accepta să piardă ajunge să ceară țării să piardă în locul ei. De ce cu dinții și cu ghearele Istoria explică metoda, dar înverșunarea pe care o vedem are o explicație clinică, fiindcă ce vedem la București nu e un calcul, ci un afect. Mi se pare că cinci mecanisme lucrează împreună. Mai întâi este aversiunea la pierdere, descrisă și măsurată de Kahneman și Tversky. O pierdere cântărește în minte cam de două ori cât un câștig egal, iar ce deții îți pare, numai fiindcă îl deții, mai valoros decât ar plăti oricine pe el. O elită care a deținut statul de două secole nu-l mai vede ca pe un mandat primit, ci ca pe o avere a ei. Pierderea lui nu i se pare o alternanță. I se pare un jaf. Drumul de la interes la convingere e cunoscut din psihologia clinică. Avantajul devine drept presupus, dreptul devine identitate, identitatea devine justificare, iar la capăt omul nu mai apără ce are, ci ce este, cu toată sinceritatea. Apoi paradoxul puterii, descris de Keltner. Puterea se câștigă cu putința de a-i citi pe ceilalți și se exercită, cu timpul, tocmai cu prețul acestei putințe. De aici felul în care elita citește cele patruzeci de procente ale AUR. Nu ca pe un verdict, ci ca pe o manipulare, o dezinformare, o mână străină. Nu e prostie, ci efectul previzibil al unei puteri de cursă lungă asupra minții. Maner și Mead au măsurat, în 2010, și conduita. Liderii cu nevoie mare de dominare, când poziția le devine nesigură, rețin informații și îi îndepărtează pe cei competenți, sacrificând rezultatul comun ca să-și apere locul. Elita nu se poartă așa de felul ei. Se poartă așa din clipa în care a văzut ușa. Apoi coeziunea prin amenințare, de la Simmel și Coser. Un dușman din afară strânge rândurile și suspendă certurile dintre frați. De aceea cartelul arată cel mai unit tocmai când e cel mai slab. Partidele care în primăvară nu mai puteau sta în aceeași încăpere votează în toamnă același guvern, nu fiindcă s-au împăcat, ci fiindcă au văzut același Bau-Bau la ușă. Unitatea lor nu e făcută după un plan, ci e un reflex de haită. Coser a observat însă o condiție. Amenințarea strânge rândurile numai în grupurile care mai au un consens de bază. Pe celelalte, amenințarea le sparge. Al patrulea mecanism îl fac clivajul și proiecția, descrise de Melanie Klein. Mintea care nu poate îndura un conflict taie lumea în bun și rău și așază răul în celălalt, în alții. Cine a anulat un vot numărat vorbește despre pericolul la adresa democrației, fără să fie trăsnit de vreun fulger interior. Cine a ținut țara cinci luni fără guvern vorbește despre instabilitatea pe care ar aduce-o ceilalți. Nu e numai ipocrizie. E proiecție, felul în care o minte scapă de ceea ce n-ar putea purta dacă ar recunoaște că îi aparține. Și, în sfârșit, sinele fals, al lui Winnicott. Copilul care nu poate fi primit așa cum e își construiește o fațadă docilă, și fațada ajunge la un moment dat să trăiască în locul lui. O opoziție care instalează guvernul, un vot „de necesitate”, un cabinet de partid numit „tehnocrat”, un dialog la care nu vine nimeni sunt forme care trăiesc în locul fondului. Maiorescu a descris, fără să aibă cuvântul, sinele fals al statului român. Formele fără fond nu sunt o lipsă. Sunt o apărare primitivă. La capăt rămâne ce a spus Arendt despre putere și violență. Puterea e putința oamenilor de a acționa împreună, violența e instrument, iar instrumentul iese la vedere acolo unde puterea a început să lipsească. O ordine politică a cărei formulă e apărată mai mult în instanțe decât în urne a trecut de la putere la instrument, oricine ar ține instrumentul în mână. O elită care n-a pierdut aproape niciodată nu e o elită puternică, ci una care nu a fost pusă la încercare. Întrebarea anului care vine Pareto credea că elitele de vulpi, pricepute la proceduri, la coaliții și la tribunale, sunt până la urmă înlocuite de către lei. Istoria românească spune altceva. Vreme de două sute de ani, elita de aici a supraviețuit fiecărui leu nu înfrângându-l, ci domesticindu-l și absorbindu-l. Pe țărani i-a absorbit cu pământ și cu vot, după ce mai întâi i-a împușcat. Pe revoluționarii din 1989 i-a absorbit guvernând în numele revoluției. Gramsci i-a spus transformism, absorbția moleculară a adversarului în blocul conducător, până când adversarul nu mai e adversar, ci un comesean nou. Nicușor Dan, ales în 2025 pe promisiunea de a reforma sistemul, spunea în iunie 2026 că „nu poți să te lupți cu sistemul când ești șeful sistemului”. Nu există pe lume o teorie a transformismului mai scurtă decât fraza aceasta. Toată întrebarea anului care vine e dacă metoda mai funcționează. Dacă AUR poate fi absorbit, prin guvernare, prin coaliție, prin „vot pentru țară”, atunci rotația mare se va preface încă o dată într-o rotație mică, și totul se va schimba ca totul să rămână la fel. Legea lui Michels nu face excepție pentru cei care vin. AUR e deja o organizație cu aleși în fiecare județ, cu funcții de împărțit și cu oameni care trăiesc din ele, și dacă va fi absorbit va apăra mâine aceeași regulă pe care o contestă azi, cu aceeași sinceritate. Criteriul rămâne, pentru toți, același. Nu ce promit să schimbe, ci ce acceptă să piardă. Dacă nu poate fi absorbit, atunci elita românească se află în fața unui lucru pe care l-a exersat o singură dată, acum un secol, și pe care l-a uitat. Să piardă prin vot. Nu știu ce va face elita. Știu doar ce a făcut de fiecare dată când a trebuit să aleagă între regulă și poziție. A ales poziția. Întrebarea e dacă mai are, de data aceasta, un garant în afară și o rotativă înăuntru. Garantul din afară și-a spus părerea despre prima șmecherie încă din februarie 2025, la München. Rotativa dinăuntru a ajuns să se numească vot de necesitate. Fără garant și fără rotativă, îi rămâne doar frica. Iar frica, lăsată singură, nu guvernează, paralizează. „Nici nu ninge, nici nu plouă. Peste noapte cade rouă. Dimineață bate vântu’; Aș trimite și o carte. Să-mi vină un frate aproape.” Ca să fac majoritate. Of, of…

[analyse_source url=”https://www.activenews.ro/opinii/Laurentiu-Niculescu-Cum-s-a-ajuns-aici-208714″]

Laurențiu Niculescu: Cum s-a ajuns aici?

Analyse

2026-10-27 05:00:15