[analyse_image type=”featured” src=”https://vol.monitorulsv.ro/articole/2026/10/21/4fbde02e-bfe7-4bcf-83f0-1babba4b7a6a-artbw1920h1004.jpg”]
Unii oameni intră în panică atunci când partenerul nu răspunde la mesaj o oră. Alții simt nevoia să fugă exact când relația devine serioasă și apropierea crește. Și mai sunt cei care par să navigheze iubirea cu o liniște pe care ceilalți o invidiază. De multe ori punem aceste diferențe pe seama temperamentului sau a ghinionului în dragoste. Psihologia ne oferă însă o explicație mai profundă: modul în care iubim ca adulți poartă amprenta felului în care am fost iubiți când eram copii.
Ideea pornește de la psihiatrul britanic John Bowlby, care a formulat teoria atașamentului. El a observat că bebelușii vin pe lume cu o nevoie biologică de a se lega de o persoană care să le ofere siguranță. Din felul în care această persoană răspunde plânsului, fricii și nevoii de apropiere, copilul își construiește un fel de hartă interioară: merit să fiu iubit? Pot avea încredere că ceilalți vor fi acolo pentru mine? Psihologa Mary Ainsworth a demonstrat ulterior, prin observații ale copiilor separați scurt de mame, că există tipare distincte: copii cu atașament securizant, anxios sau evitant.
Întrebarea care a rămas era dacă aceste tipare dispar odată cu copilăria. În 1987, psihologii Cindy Hazan și Phillip Shaver de la Universitatea din Denver au publicat un studiu care a schimbat felul în care înțelegem relațiile de cuplu. Au tipărit într-un ziar local un chestionar despre iubire, iar sute de cititori au răspuns, descriindu-și relația cea mai importantă și amintirile despre părinți. Participanții au fost rugați să aleagă dintre trei descrieri pe cea care li se potrivea cel mai bine. Rezultatele au arătat că aproximativ 56% dintre adulți aveau un stil securizant, circa 25% unul evitant și aproximativ 19% unul anxios, proporții remarcabil de apropiate de cele găsite la copii. Mai mult, cei cu atașament securizant își descriau relațiile ca fiind fericite, bazate pe încredere și stabile în timp, aveau relații mai lungi și își aminteau mai des părinți calzi și disponibili. Cei anxioși trăiau iubirea cu gelozie, suișuri și coborâșuri emoționale intense și obsesie, în timp ce evitanții se temeau de intimitate și aveau dificultăți în a accepta apropierea. Studiul a deschis un întreg domeniu de cercetare, confirmat de mii de lucrări ulterioare.
Vestea bună este că stilul de atașament nu e o sentință. Cercetătorii vorbesc despre „securitate câștigată”: adulți care au avut o copilărie dificilă, dar au ajuns, prin experiențe și reflecție, să iubească într-un mod sigur. Iată trei pași care pot face diferența.
Primul pas este să-ți cunoști tiparul. Observă ce se întâmplă în tine în momentele de tensiune din relație. Te agăți, ceri confirmări, verifici telefonul celuilalt? Sau te retragi, devii rece, îți spui că nu ai nevoie de nimeni? Aceste reacții nu sunt defecte de caracter, ci strategii pe care copilul din tine le-a învățat ca să supraviețuiască emoțional. Simplul fapt de a le numi creează o mică distanță între impuls și acțiune, iar în acea distanță apare libertatea de a alege altfel.
Al doilea pas este comunicarea directă a nevoilor. Persoanele cu atașament nesigur tind să-și exprime nevoile indirect: prin reproșuri, tăcere sau teste puse partenerului. Încearcă în schimb fraze simple și vulnerabile, de tipul „Când nu primesc vești de la tine mult timp, mă simt neliniștit. M-ar ajuta un mesaj scurt.” sau „Am nevoie de puțin spațiu acum, dar nu înseamnă că mă îndepărtez de tine.” Studiile arată că partenerii care își exprimă clar nevoile au relații mai stabile și mai satisfăcătoare, indiferent de stilul de la care au pornit.
Al treilea pas este să cauți experiențe corective. Creierul nostru învață din relații, iar o relație sigură și constantă, fie cu un partener echilibrat, fie cu un prieten apropiat, poate rescrie treptat vechile așteptări. Psihoterapia, în special abordările centrate pe emoții și pe atașament, oferă un spațiu protejat în care poți experimenta, poate pentru prima dată, ce înseamnă să fii ascultat și acceptat fără condiții. Fiecare astfel de experiență adaugă o nouă linie pe harta interioară.
Copilăria ne dă primul vocabular al iubirii, dar nu și ultimul cuvânt. Să înțelegi de unde vin fricile tale în relații nu înseamnă să-ți acuzi părinții, ci să-ți asumi puterea de a scrie, ca adult, o poveste diferită. Iubirea sigură nu e un dar rezervat celor norocoși, ci o abilitate care poate fi învățată.
Psiholog Mihai Moisoiu
Tel. 0753937223
www.mihaimoisoiu.ro
E-mail: mmmoisoiu@gmail.com
Unii oameni intră în panică atunci când partenerul nu răspunde la mesaj o oră. Alții simt nevoia să fugă exact când relația devine serioasă și apropierea crește. Și mai sunt cei care par să navigheze iubirea cu o liniște pe care ceilalți o invidiază. De multe ori punem aceste diferențe pe seama temperamentului sau a ghinionului în dragoste. Psihologia ne oferă însă o explicație mai profundă: modul în care iubim ca adulți poartă amprenta felului în care am fost iubiți când eram copii.
Ideea pornește de la psihiatrul britanic John Bowlby, care a formulat teoria atașamentului. El a observat că bebelușii vin pe lume cu o nevoie biologică de a se lega de o persoană care să le ofere siguranță. Din felul în care această persoană răspunde plânsului, fricii și nevoii de apropiere, copilul își construiește un fel de hartă interioară: merit să fiu iubit? Pot avea încredere că ceilalți vor fi acolo pentru mine? Psihologa Mary Ainsworth a demonstrat ulterior, prin observații ale copiilor separați scurt de mame, că există tipare distincte: copii cu atașament securizant, anxios sau evitant.
Întrebarea care a rămas era dacă aceste tipare dispar odată cu copilăria. În 1987, psihologii Cindy Hazan și Phillip Shaver de la Universitatea din Denver au publicat un studiu care a schimbat felul în care înțelegem relațiile de cuplu. Au tipărit într-un ziar local un chestionar despre iubire, iar sute de cititori au răspuns, descriindu-și relația cea mai importantă și amintirile despre părinți. Participanții au fost rugați să aleagă dintre trei descrieri pe cea care li se potrivea cel mai bine. Rezultatele au arătat că aproximativ 56% dintre adulți aveau un stil securizant, circa 25% unul evitant și aproximativ 19% unul anxios, proporții remarcabil de apropiate de cele găsite la copii. Mai mult, cei cu atașament securizant își descriau relațiile ca fiind fericite, bazate pe încredere și stabile în timp, aveau relații mai lungi și își aminteau mai des părinți calzi și disponibili. Cei anxioși trăiau iubirea cu gelozie, suișuri și coborâșuri emoționale intense și obsesie, în timp ce evitanții se temeau de intimitate și aveau dificultăți în a accepta apropierea. Studiul a deschis un întreg domeniu de cercetare, confirmat de mii de lucrări ulterioare.
Vestea bună este că stilul de atașament nu e o sentință. Cercetătorii vorbesc despre „securitate câștigată”: adulți care au avut o copilărie dificilă, dar au ajuns, prin experiențe și reflecție, să iubească într-un mod sigur. Iată trei pași care pot face diferența.
Primul pas este să-ți cunoști tiparul. Observă ce se întâmplă în tine în momentele de tensiune din relație. Te agăți, ceri confirmări, verifici telefonul celuilalt? Sau te retragi, devii rece, îți spui că nu ai nevoie de nimeni? Aceste reacții nu sunt defecte de caracter, ci strategii pe care copilul din tine le-a învățat ca să supraviețuiască emoțional. Simplul fapt de a le numi creează o mică distanță între impuls și acțiune, iar în acea distanță apare libertatea de a alege altfel.
Al doilea pas este comunicarea directă a nevoilor. Persoanele cu atașament nesigur tind să-și exprime nevoile indirect: prin reproșuri, tăcere sau teste puse partenerului. Încearcă în schimb fraze simple și vulnerabile, de tipul „Când nu primesc vești de la tine mult timp, mă simt neliniștit. M-ar ajuta un mesaj scurt.” sau „Am nevoie de puțin spațiu acum, dar nu înseamnă că mă îndepărtez de tine.” Studiile arată că partenerii care își exprimă clar nevoile au relații mai stabile și mai satisfăcătoare, indiferent de stilul de la care au pornit.
Al treilea pas este să cauți experiențe corective. Creierul nostru învață din relații, iar o relație sigură și constantă, fie cu un partener echilibrat, fie cu un prieten apropiat, poate rescrie treptat vechile așteptări. Psihoterapia, în special abordările centrate pe emoții și pe atașament, oferă un spațiu protejat în care poți experimenta, poate pentru prima dată, ce înseamnă să fii ascultat și acceptat fără condiții. Fiecare astfel de experiență adaugă o nouă linie pe harta interioară.
Copilăria ne dă primul vocabular al iubirii, dar nu și ultimul cuvânt. Să înțelegi de unde vin fricile tale în relații nu înseamnă să-ți acuzi părinții, ci să-ți asumi puterea de a scrie, ca adult, o poveste diferită. Iubirea sigură nu e un dar rezervat celor norocoși, ci o abilitate care poate fi învățată.
Psiholog Mihai Moisoiu
Tel. 0753937223
www.mihaimoisoiu.ro
E-mail: mmmoisoiu@gmail.com
[analyse_source url=”https://www.monitorulsv.ro/cum-ne-modeleaza-copilaria-felul-in-care-iubim-ca-adulti/”]