Fața nevăzută a aisbergului revoltelor care riscă să scufunde UE. Radiografia unui expert de la Sorbona

Analistul de politică externă Ștefan
Popescu, doctor la Sorbona, face o radiografie a problemelor cu care
se confruntă Europa și care au dus la turbulențe fără precedent
din 1848. De la prăbușirea pieței
imobiliare și criza natalității, până la falimentul modelului
economic german și al partidelor mainstream. Într-o analiză fără
menajamente, Ștefan Popescu demontează scuzele liderilor europeni
și arată cum se reașează polii de putere pe continent.

Adevărul:
Europa e pe un adevărat butoi de pulbere, iar după Germania și Spania a venit rândul
Franței și a Italiei să fiarbă. Vorbind despre cauze, există și voci, care
încearcă să treacă în plan secund problemele acestor țări și
spun că principala vină ar purta-o ba Rusia, ba Trump sau chiar
China. Le împărtășiți opiniile?

Ștefan
Popescu: Nu, nu facem un serviciu nimănui afirmând aceste
lucruri. Vedem aceste incidente și este dureros. Este dureros pentru
că, uitați-vă, eu cred că nu există român în țara asta,
îndrăznesc să spun că nu există niciun european care să nu
recunoască rolul culturii franceze, rolul acestei țări. În Europa, să vezi
primăria din Limoges cum cade, vă spun sincer, mi s-a rupt
sufletul. Îmi pare rău, am stat în Franța opt ani de zile, am
văzut multe proteste, dar încă așa ceva nu mi-a fost dat să văd.
Este dureros. Problema este că Franța, Europa se află în fața
unei crize identitare și politice. Dincolo de Putin, Trump sau Xi
Jinping, sunt probleme interne.

Datele
economice arată că Uniunea Europeană traversează o perioadă
complicată, iar nu întâmplător țări ca Germania, Franța și
Italia sunt cele mai afectate. Asistăm la revolte ale populației
provocate exclusiv de deteriorarea condițiilor de trai sau există cauze și
mai subtile?

Contează
mult și cauzele economice, dar aș spune că nu sunt principalele.
Referindu-ne în primul rând la Franța, dacă avem în vedere
distrugerile, violențele, furturile, jafurile, aș spune că acestea nu au o
explicație economică. Există, în primul rând, o tradiție a unor
proteste virulente în această țară, care nu trebuie neglijată. A
doua explicație ține de contextul politic la șase luni de la
alegerile prezidențiale. Context caracterizat, ca niciodată în
istoria celei de-a V-a Republici, de competiția între două forțe
politice care nu au mai fost cuprinse niciodată în sistemul francez
de putere. Pentru că, înainte, competiția era între dreapta
tradițională, care a purtat diverse nume, reprezentată de partidul
neogaullist, și Partidul Socialist. Toate erau partide care s-au
rodat în arhitectura instituțională franceză.

Declinul partidelor tradiționale și erodarea puterii

Și
care sunt principalii actori care polarizează și care se înfruntă
acum pe scena politică pariziană?

Acum
avem două forțe politice care se privesc una pe cealaltă ca inamic
existențial. Una de extremă stângă, cu accente islamiste,
așa-numitul curent islamo-stângist, și alta radicală de dreapta.
Tematica competiției dintre cele două nu este economică, nu ține
în principal nici de orientarea strategică a Franței, ci este o
competiție identitară. Jean-Luc Mélenchon vorbea despre
„creolizarea” societății franceze ca model societal, național.
Reuniunea Națională vorbea de prezervarea modelului societal,
tradițional, francez, asimilaționist. Faptul că această
competiție politică a fost dusă pe acest teren face ca orice
protest care are o cauză obiectivă, economică, și aici deschid o
paranteză, pentru că erodarea puterii de cumpărare a francezilor
este un fapt real.

Criza
locuințelor, care nu este ca în Spania, dar este determinată de
creșterea excesivă a prețurilor, care face prohibitivă achiziția
unei locuințe în orașe, nu numai în cele mari, cu aspect de
metropolă. Este individualizată ca principală cauză a scăderii
natalității franceze. În ultimii ani, știți că Franța avea un
nivel al natalității care o plasa pe locul 2 în Europa, după
Irlanda, ori aceasta s-a prăbușit pe fondul creșterii excesive a
prețului metrului pătrat, inclusiv în orașele de dimensiuni mici
și mijlocii. Și închizând aici paranteza, așa aș adăuga: deci
am zis economice, protestele generate de situația din școli, a
deficiențelor materiale, în special criza de cadre didactice. Între
altele fie spus, criza cadrelor didactice este provocată tot de
nemulțumirea legată de salariile profesorilor, care nu mai acoperă
costurile vieții în Franța, și tot mai mulți tineri, deși
Franța produce foarte mulți profesori, iar universitățile
franceze produc foarte mulți absolvenți din toate disciplinele,
aceștia nu mai aleg activitatea de învățământ tocmai pentru că
câștigurile, sigur, raportate cu câștigul profesorilor români
sunt mult mai generoase, dar raportat la costul vieții din Franța
nu mai asigură un trai decent.

Această
competiție politică din zona identitară face ca orice protest să
fie deturnat, instrumentat în direcția luptei politice dintre cele
două forțe.

Și
unde se află în acest peisaj partidele mainstream, de la partidul
prezidențial al lui Macron la socialiștii lui Mitterand de
odinioară? Ce s-a întâmplat cu aceste forțe politice?

Partidele
mainstream au fost distruse, în primul rând, de proiectul politic
al lui Emmanuel Macron. Exista o fărâmițare, într-adevăr, a
Partidului Socialist în mai multe curente, multe evoluând spre zona
extremă, exista de asemenea o creștere a radicalilor de dreapta din
ceea ce se numea înainte Frontul Național, dar lovitura de grație
a fost dată de proiectul politic al lui Emmanuel Macron, centrist,
care a sifonat cele două forțe politice mainstream conectate la
arhitectura instituțională franceză și care au împins către
marginea spectrului politic atât socialiștii tradiționali, cât și
conservatorii tradiționali.

Zdruncinarea modelului de putere francez

E
larg răspândită opinia că declinul Franței ar fi început undeva
pe la finele anilor ’80, începuturile anilor ’90, odată ce
socialiștii au căpătat tot mai multă popularitate și au câștigat
alegeri. Sunteți de acord cu acest punct de vedere?

De fapt, declinul Franței a început, și chiar vă rog să mă citați, odată cu înfrângerea lui Napoleon. De atunci Franța își pune problema declinului ca nicio altă putere. Franța este, cum spunea un mare istoric francez care mi-a condus și teza de doctorat, Robert Frank, este bântuită de ideea declinului în diverse perioade istorice. Încă din anii ’20 și ’30, când Imperiul francez era practic al doilea imperiu din lume după cel britanic, specialiștii francezi în geografie politică se întrebau apropo de capacitatea Franței de a ține pasul, uitându-se și la puterea industrială, în special a Germaniei, care, structural, în ciuda înfrângerii din 1918, a rămas superioară celei franceze, mai ales la emergența industrială a Statelor Unite ale Americii, chiar dacă acestea nu se implicau în afacerile lumii globale.

Deci,
pentru Franța, ideea declinului, ideea păstrării rangului este o
idee foarte veche, care are mai bine de 200 de ani. Este o idee care bântuie, să
spun, frământă spiritele societății franceze. Sigur că perioada
de acum este diferită de perioadele trecute, pentru că suntem
într-un sistem internațional care se reașează. Franța a cunoscut
o erodare a unui construct de putere care s-a dovedit destul de
rezilient după perioada de colonizare. Cu alte cuvinte, domeniul
de influență din Africa subsahariană a rămas vreme de jumătate
de secol neatins. Ei
bine, pe fondul războiului din Ucraina, foarte multe poziții au
fost pierdute de către Franța, iar acest domeniu era fundamental în
constructul francez de mare putere.

Apoi,
contează mult și divorțul cu Germania, care a produs o ruptură,
dacă vreți, de echilibru la nivel european. Franța rămăsese în
confortul împărțirii sarcinilor. Se stabilise că Germania e prima putere economică
a continentului, Franța compensând cu forțele militare și
diplomația globală. Tratatul de la Élysée, semnat de generalul de
Gaulle și Adenauer, fusese reînnoit în 2019 de Emmanuel Macron și
cancelarul Angela Merkel.

„Teritoriile pierdute ale Republicii”

Franța,
la fel ca și Belgia sau Germania, este printre țările cu cei mai
mulți străini, iar unii dintre ei nu au putut fi integrați în
societate. Contează și acest detaliu?

Există,
și ne spune un raport al Curții de Conturi, 1.514 cartiere
sensibile în Franța, unde serviciile sociale, de la ambulanță,
pompierii, pentru a intra au nevoie de protecție, protecție întărită
a forțelor de ordine. Ei le numesc cartierele pierdute ale
Republicii, teritoriile pierdute ale Republicii, deci un raport numea
această situație, pe care cuvintele o reprezintă foarte puternic.

NATO își schimbă strategia și promite să zdrobească orice agresor. De ce România rămâne vulnerabilă

Am
observat în dezbaterile legate de protestele din aceste zile discutându-se chiar
despre fiii pierduți ai Republicii. Pentru că dacă ne uităm la
ceea ce s-a distrus, în primul rând, sigur, magazinele la care
aveau acces în special clasa de mijloc, burghezia, Galeries
Lafayette, francezul de rând nu merge să-și facă cumpărăturile de la
Galeries Lafayette, poate din când în când, când mai acumulează
câte ceva, câte un suvenir, câte un cadou, dar au fost distruse
simbolurile statului francez.

Imaginea cu aplauzele și râsetele din momentul în care turnul cu orologiu
al primăriei din Limoges se prăbușește ca urmare a incendiului
provocat cred că nu mai are nevoie de niciun comentariu.

Criza de leadership la nivel european

Aș vrea să mergem mai departe și să extindem discuția și la ceea ce
vedem în Germania, în Italia, iar de aici în toată Europa, până
și în Albania. Dincolo de criza locuințelor, de criza economică
și de tot ce implică aceste crize, pare că Macron și Merz sunt liderii cei
mai detestați în Franța, respectiv Germania. Ce alte lucruri mai
au în comun aceste state și unde apar diferențele?

Există
și anumite cauze, chiar dacă sunt similare, dar sunt strict în
cadre naționale. Avem o erodare a leadershipului politic, a acelui
leadership care a promis o ruptură în materie de guvernare. Macron
a apărut și el ca un lider de ruptură față de vechea ordine, a
acelor două partide tradiționale care își disputau, practic
asigurau monopolul, aveau monopolul politicii franceze, Partidul
Neogaullist și Partidul Socialist, era un monopol.

Putem
vorbi chiar de o anumită rotativă guvernamentală din anii ’80, de
la ascensiunea la putere la Palatul Élysée, mă refer a lui
François Mitterrand. Am avut alternanță când stânga, când
dreapta. Mitterrand, Chirac, Sarkozy,
Hollande au fost președinții care au condus Franța. Emmanuel Macron s-a prezentat ca un lider de ruptură. Și la fel, lider de
ruptură s-a prezentat a fi și Giorgia Meloni, în Italia.

Și, vorbind acum despre Giorgia Meloni, faptul că nu a reușit să încarneze ruptura în măsura
aspirațiilor electoratului, observăm că o parte a electoratului
său s-a îndreptat către un lider și mai radical, care își
propune el să reprezinte adevărata ruptură, cum este generalul
Vannacci. El este este liderul unei formațiuni politice, chiar cu un
titlu, cum să spun, simbolic, „Viitorul Național” (Il Futuro
Nazionale).

Un aspect
similar îl observăm în Statele Unite ale Americii, unde
revoluția de extremă stângă care traversează Partidul Democrat
denunță în special faptul că MAGA nu a pus în discuție vechea
politică, vechiul establishment al Statelor Unite ale Americii. Deci MAGA nu și-a îndeplinit promisiunile de a pune la pământ
establishmentul, așa că vor să o facă ei. Sunt extremiști, acolo este o extremă stângă
foarte periculoasă.

Modelul economic german și ascensiunea AfD

Referindu-ne
la Germania, avem imaginea unei țări până nu de mult prosperă, dar acum cu o industrie în picaj și cu prețuri astronomice la
energie după ce această țară și-a închis centralele nucleare și
a acceptat să devină total dependentă de Rusia. Unde conduce
această criză, negată încă de Merz?

Într-adevăr,
există o criză a modelului economic german care este profundă și
care, ca în Statele Unite ale Americii, pe fondul
dezindustrializării și a faptului că stânga nu s-a mai ocupat de
chestiunile sociale, așa cum se întâmpla în trecut, și de
problemele economice ale păturilor defavorizate, acest lucru a fost
recuperat de două formațiuni de extremă, practic.

Avem o
extremă stângă, cu Die Linke, tot mai de succes. Iar alegerile din Berlin ne-au
oferit un model de observare, un punct de observare foarte
interesant, mai mult decât alegerile din Saxonia-Anhalt sau din
Pomerania Occidentală. Pentru că, într-o metropolă cosmopolită cum e Berlinul am văzut preferința pentru două formațiuni de extremă: Die
Linke, extrema stângă, și Alternative für Deutschland, un partid
care este de fapt un cartel, care are și anumite curente de extremă
dreaptă. De fapt, un AfD e mai extremist decât RN din Franța sau decât partidul doamnei Giorgia Meloni. Și avem și o criză a sistemului, pentru că
Germania are în cifre absolute cea mai mare populație străină
rezidentă, 25-26 de milioane, din care 18 provin din Sudul Global. La fel ca în Franța, mulți dintre ei nu sunt suficient integrați în societate.

În
același timp, criza Germaniei e profundă și este fără soluție. Pentru că Germania nu a
rezolvat, nici acum, după aproape cinci ani de război în Ucraina,
problema aprovizionării cu energie competitivă.

Vedem fără îndoială erodarea cancelarului Merz. În ciuda faptului că toată lumea știe că el a fost, de fapt, un opozant al doamnei Merkel în cadrul CDU, acum el plătește pierderea transferului electoratului către AfD.

„A fost un atac pe teritoriul României, dar nu împotriva țării noastre”. Detaliul care face diferența între război și pace cu Rusia, explicat de un analist de intelligence

Apusul socialiștilor în Spania

După Franța, Germania și Italia, să nu uităm de un alt stat mare, chiar dacă nu la fel de influent: Spania, unde au existat mișcări de stradă puternice; să nu uităm nici de Albania. Care e specificul acestor state?

Bineînțeles,
avem și în Spania erodarea lui Pedro Sánchez, după opt ani de
mandat. Fără îndoială că își spune cuvântul. În Albania,
sigur, cauzele sunt sensibil diferite, deși criza economică este un
element comun, este generală, dar la Tirana există o frustrare
extraordinară legată de lipsa de perspective a tinerilor. În
Albania, elementul declanșător a fost acel proiect imobiliar al lui
Jared Kushner, al familiei Trump. Și tot în Albania se adaugă și
erodarea lui Edi Rama, carismaticului Edi Rama, care este și el de
mai bine de 13 ani la conducerea guvernului de la Tirana.

Am
încercat să punem sub lupă cauzele mișcărilor fără precedent
din Europa, poate comparabile cu ce a fost în 1848, dar care ar fi
posibilele soluții?

Soluția
pleacă de la diagnosticul real. Atâta timp cât nu se subliniază
diagnosticul real, adică nu se recunosc problemele, iar ele sunt
acoperite de corectitudinea politică, nu pot fi luate nici măsurile
necesare. Pentru moment, nu văd o recunoaștere a faptului că
aceste țări au probleme serioase, adică nu văd spuse lucrurile pe
nume. Sigur, cum spuneați, se vorbește de Rusia, de China, chiar de
Trump. Nu neg că aceste țări s-au implicat de multe ori, dar acum
nu ține de ele. Problemele sunt serioase și aparțin Europei, cu
sau fără Rusia sau Trump. Noi trebuie să ne uităm la cauzele
profunde. Ca exemplu, dacă vreți, există și două rapoarte parlamentare britanice
care spun de la obraz chiar în chestiunea Brexitului că nu se neagă
acțiunea Rusiei de a influența, dar se recunoaște faptul că
Moscova nu a avut capacitatea de a influența opinia publică în
măsura în care se speculează în spațiul public.

Oamenii politici caută fel de fel de scuze, iar Rusia, războiul din Ucraina, războiul din Golf sunt scuzele perfecte. Adică oferă argumente mult mai ușor de livrat publicului decât punctarea, indicarea care acoperă problemele reale.

Este
clar că este nevoie de o schimbare de abordare politică. Și cu
aceasta pornim, cu schimbarea abordării politice, care să plece de
la realități. De la realități! Realități care înseamnă a
pleca spre problemele concrete ale oamenilor. Care înseamnă măsuri
concrete pentru rezolvarea crizei combustibililor, măsuri concrete
pentru rezolvarea creșterii prețurilor metrului pătrat la
locuințe, măsuri concrete pentru ameliorarea securității, măsuri
concrete pentru ameliorarea controlului frontierelor. Toate acestea
sunt, bineînțeles, într-un cadru european eficient.

Poate
fi și o criză a liderilor? E un subiect tabu pentru mulți, dar oare chiar îi putem compara pe actualii lideri
europeni cu Robert Schuman, Konrad Adenauer, Jean Monnet sau Jacques
Delors, părinții Uniunii Europene și oamenii fără de care acest
proiect nu ar fi existat?

În
acest moment avem, cred că pentru prima dată, și asta cred că o
înscriu la capitolul soluțiilor, o schimbare a leadershipului
Comisiei Europene, care este probabil cel mai incompetent dintre
toate din istoria acestei instituții. Adică nu poate fi negat că
și Comisia Europeană condusă de Ursula von der Leyen are o
responsabilitate, alături de leadership-urile naționale, în
amploarea crizei pe care o cunosc statele europene și proiectul
european. Și nu degeaba Macron și Merz sunt la minime istorice.