[analyse_image type=”featured” src=””]
Tensiunile au atins limitele toleranței în relațiile internaționale și chiar le-au depășit (războiul din Ucraina, Orientul Mijlociu, Africa etc.), iar diplomația este chemată să îmblânzească ”vulturii războiului” până nu este prea târziu, pe o planetă saturată de arme de distrugere în masă.
România a avut o diplomație de calitate încă din secolul al XIX-lea, când a reușit, prin reprezentanții săi, să realizeze Unirea și să obțină independența, în condițiile opoziției Imperiului Rus și a celui Otoman.
Perioada de glorie a diplomației noastre a fost cea dintre războaie, când s-a format și afirmat România Mare, când am devenit o voce importantă în Europa și în lume (Nicolae Titulescu a condus Liga Națiunilor, transformată după război în ONU). Corpul diplomatic român era apreciat și respectat datorită valorii sale.
Chiar și în perioada comunistă, românii (nu activiștii sau Ceaușescu) au avut prestații demne și apreciate pe plan mondial (Corneliu Mănescu este un exemplu).
După 1990, am așteptat un nou început, o revenire la tradiția diplomatică interbelică, dar am fost dezamăgit.
În cele mai multe cazuri, diplomații educați (Carol I cerea unui nou premier să numească un absolvent de Sorbona la Externe), vorbitori de mai multe limbi, cu relații (chiar de prietenie) pe plan extern și dedicați promovării țării, sunt prea puțini, deși rezerva de cadre există, iar o politică externă bună (chiar dacă cea internă e deficitară) sprijină națiunea pe plan economic (de câți atașați comerciali de succes la ambasadele noastre ați auzit?), geopolitic sau în relațiile interstatale, cultural etc.
Realitatea însă demonstrează că reprezentarea externă a fost confiscată de adevărate clanuri, care aproape lasă moștenire funcțiile celor din familie (nepotism fără limite), celor promovați de partide (care nu au avut loc pe listele electorale, dar au fost eficienți ”lipitori de afișe”) și, în dese cazuri, celor care au condus până în 1990 sau copiilor lor.
Această stare de fapt a fost determinată și de președinții Băsescu și Iohannis, în special, care s-au afișat prea mult și cu eficiență nulă pe plan extern, reușind, în dese cazuri, să aibă o prestație penibilă.
Am remarcat cu toții momentul în care, la nivelul UE, toți șefii de stat sau de guvern fugeau, la propriu, de Băsescu sau când, prin Africa, niște tineri săreau în apă cu portretul lui Iohannis. Ne mai mirăm că am ajuns nesemnificativi, cel mai blând termen pe care l-am găsit, pe plan european și mondial? Eu nu mă mir.
Ca și justiția sau serviciile secrete, reprezentarea externă este interzisă publicului larg, controlul parlamentar nu există, iar președintele, în ale cărui atribuții intră politica externă, strălucește prin lipsa totală de calificare.
Eșecurile în rafală, vezi campania penibilă pentru a câștiga aderarea la spațiul Schengen, spre exemplu, nu duc aproape niciodată la sancționarea celor vinovați de dezinteres, nepricepere sau prostie sadea.
Se sprijină între ei cei din diplomație, au un statut special, salarii mari, pensii speciale, sunt considerați o elită națională care nu răspunde în fața nimănui și au o contribuție foarte slabă la promovarea României.
Necesitatea unei reforme, la fel ca în majoritatea instituțiilor statului, este urgentă. Meritocrația trebuie să stea la baza promovării în funcțiile de reprezentare a statului. Avem tineri pregătiți, inclusiv la mari universități ale lumii, cu o imagine bună pe plan intern, dar mai ales extern (asta contează), și dornici să facă o carieră diplomatică. Eternul început cu aceleași personaje sau odraslele lor trebuie să înceteze dacă vrem să deținem statutul european pe care îl merităm.
P.S. Și reuniunea NATO de la Ankara a reprezentat un început slab pentru politica noastră externă. Chiar nu sesizează nimeni prestația jalnică?
Tensiunile au atins limitele toleranței în relațiile internaționale și chiar le-au depășit (războiul din Ucraina, Orientul Mijlociu, Africa etc.), iar diplomația este chemată să îmblânzească ”vulturii războiului” până nu este prea târziu, pe o planetă saturată de arme de distrugere în masă.
România a avut o diplomație de calitate încă din secolul al XIX-lea, când a reușit, prin reprezentanții săi, să realizeze Unirea și să obțină independența, în condițiile opoziției Imperiului Rus și a celui Otoman.
Perioada de glorie a diplomației noastre a fost cea dintre războaie, când s-a format și afirmat România Mare, când am devenit o voce importantă în Europa și în lume (Nicolae Titulescu a condus Liga Națiunilor, transformată după război în ONU). Corpul diplomatic român era apreciat și respectat datorită valorii sale.
Chiar și în perioada comunistă, românii (nu activiștii sau Ceaușescu) au avut prestații demne și apreciate pe plan mondial (Corneliu Mănescu este un exemplu).
După 1990, am așteptat un nou început, o revenire la tradiția diplomatică interbelică, dar am fost dezamăgit.
În cele mai multe cazuri, diplomații educați (Carol I cerea unui nou premier să numească un absolvent de Sorbona la Externe), vorbitori de mai multe limbi, cu relații (chiar de prietenie) pe plan extern și dedicați promovării țării, sunt prea puțini, deși rezerva de cadre există, iar o politică externă bună (chiar dacă cea internă e deficitară) sprijină națiunea pe plan economic (de câți atașați comerciali de succes la ambasadele noastre ați auzit?), geopolitic sau în relațiile interstatale, cultural etc.
Realitatea însă demonstrează că reprezentarea externă a fost confiscată de adevărate clanuri, care aproape lasă moștenire funcțiile celor din familie (nepotism fără limite), celor promovați de partide (care nu au avut loc pe listele electorale, dar au fost eficienți ”lipitori de afișe”) și, în dese cazuri, celor care au condus până în 1990 sau copiilor lor.
Această stare de fapt a fost determinată și de președinții Băsescu și Iohannis, în special, care s-au afișat prea mult și cu eficiență nulă pe plan extern, reușind, în dese cazuri, să aibă o prestație penibilă.
Am remarcat cu toții momentul în care, la nivelul UE, toți șefii de stat sau de guvern fugeau, la propriu, de Băsescu sau când, prin Africa, niște tineri săreau în apă cu portretul lui Iohannis. Ne mai mirăm că am ajuns nesemnificativi, cel mai blând termen pe care l-am găsit, pe plan european și mondial? Eu nu mă mir.
Ca și justiția sau serviciile secrete, reprezentarea externă este interzisă publicului larg, controlul parlamentar nu există, iar președintele, în ale cărui atribuții intră politica externă, strălucește prin lipsa totală de calificare.
Eșecurile în rafală, vezi campania penibilă pentru a câștiga aderarea la spațiul Schengen, spre exemplu, nu duc aproape niciodată la sancționarea celor vinovați de dezinteres, nepricepere sau prostie sadea.
Se sprijină între ei cei din diplomație, au un statut special, salarii mari, pensii speciale, sunt considerați o elită națională care nu răspunde în fața nimănui și au o contribuție foarte slabă la promovarea României.
Necesitatea unei reforme, la fel ca în majoritatea instituțiilor statului, este urgentă. Meritocrația trebuie să stea la baza promovării în funcțiile de reprezentare a statului. Avem tineri pregătiți, inclusiv la mari universități ale lumii, cu o imagine bună pe plan intern, dar mai ales extern (asta contează), și dornici să facă o carieră diplomatică. Eternul început cu aceleași personaje sau odraslele lor trebuie să înceteze dacă vrem să deținem statutul european pe care îl merităm.
P.S. Și reuniunea NATO de la Ankara a reprezentat un început slab pentru politica noastră externă. Chiar nu sesizează nimeni prestația jalnică?
[analyse_source url=”https://www.monitorulsv.ro/diplomatia-un-etern-inceput/”]