Cioclu în vremea ciumei: „Azi am adunat 15 morți, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit și…

În
timpul molimelor de ciumă care au lovit Ţările Române, oamenii nu
se luptau doar cu boala, ci și cu cioclii, care deveniseră la fel
de temut. În schimbul a trei taleri pe lună, ei căutau muribunzii
și-i îngropau de vii. De cumplita boală, fără leac la acea
vreme, au murit și lideri importanți precum Iancu de Hunedoara și
Nicolae Mavrocordat.

Ciuma,
o boală pe care credeam că am închis-o pentru totdeauna în
cărțile de istorie și în tratatele medicale, revine din nou în
discuție, după ce o cercetătoare de origine rusă care lucra
într-un laborator din Siberia a murit. Vestea a provocat îngrijorare
pentru orice pământean care cunoaște mărturiile rămase din
timpul epidemiilor trecute.

Ciuma
nu a mai fost semnalată în Europa de aproape jumătate de secol,
iar în România nu au mai fost înregistrate cazuri de aproape două
secole. Românii însă știu din arhivele vremii ce a însemnat
această epidemie care a luat mii de vieți, mai ales în timpul
valului devastator din anii 1813-1814 – „Ciuma lui Caragea“,
după numele celui care conducea la acea dată Țara Românească. Nu
era pentru prima dată când ciuma bântuia pe meleagurile noastre.
Cele mai vechi scrieri vorbesc de ciumă în Moldova în 1443, în
1476 în ambele principate, iar în 1480 și 1495 ciuma face prăpăd
în Transilvania și în Ţara Românească. „Din secolul al
XVI-lea, din nenorocire, ea începe să fie bine cunoscută în țara
noastră, iar în secolul următor când se auzea despre ciumă,
populația orășenească fugea îngrozită spre munți, mai
înspăimântată decât de năvălirea tătarilor sau a turcilor“,
scria George Potra în volumul „Din Bucureștii de ieri“.

Iancu
de Hunedoara și Nicolae Mavrocordat, morți de ciumă

De
ciumă au fost răpuși și lideri politici. Astfel, pe 11 august
1456, prima victimă dintre voievozi a fost Iancu de Hunedoara. El se
afla în tabăra de la Zemun, lângă Belgrad, la scurtă vreme de la
victoria împotriva lui Mahomed al II-lea, cuceritorul
Constantinopolului, oprind astfel înaintarea Imperiului Otoman spre
centrul Europei. A fost înmormântat în Catedrala episcopală din
Alba Iulia, fiind numit un „Atlet al lui Christos“ de către
papii care i-au apreciat meritele în lupta antiotomană.

O
altă căpetenie încoronată răpusă de ciumă a fost Nicolae
Mavrocordat, domn al Moldovei, primul din perioada fanariotă, care a
murit la 14 septembrie 1730 în București, fiind înmormântat la
Mănăstirea Văcărești.

Ciuma
a bântuit și la începutul domniei lui Constantin Brâncoveanu, în
1689, revenind câțiva ani mai târziu. „La apariția ciumei în
București, populația nevoiașă, care n-avea calești să fugă cum
făcea familia domnească și boierii, își părăsea casele la voia
întîmplării și o lua razna pe cîmp, în păduri și spre munți.
(…) Boiernașii, care n-aveau pe cine să lase în case să le
păzească avutul, îngrămădeau în lăzi și boccele ce aveau de
preț și le dădeau pe seama preoților să le păstreze în
biserici“, scria George Potra. Mulți fugari erau deja infectați
de ciumă și nu s-au mai întors niciodată să-și recupereze
averile, care au rămas în mâinile preoților. Și Constantin
Brâncoveanu se refugia la Cotroceni sau la Plătărești, iar apoi
la Mogoșoaia, iar în anii 1706-1707, când ciuma părea că nu se
mai termină, Brâncoveanu și-a luat familia și s-a retras în
fostul palat domnesc din Târgoviște.

Mănăstiri
pentru bolnavi

În
1779, Francisk Iosef Sulzer, care în 1804 a scris o carte despre
Valahia şi Moldova, a vizitat și Câmpulungul. Pe lângă că ne-a
lăsat mărturii în care vorbea despre faptul că în oraș
catolicii erau mai mulți decât ostașii, el vorbește și despre
molima de ciumă care a lovit orașul, ocazie cu care catolicii s-au
împrăștiat, pierzându-și astfel și privilegiile pe care le-au
avut de la Negru-Vodă.

1796,
ultimul an al primei domnii a lui Alexandru Moruzi, a fost marcat de
ciumă. Conform mărturiilor eclersiarhului Dionisie, boala a făcut
multe victime: „Fost-au în zilele acestui Domn mare omor de ciumă,
murind în Bucureşti zece mii de oameni: bărbaţi, mueri, bătrâni
şi tineri, după arătarea cu catastife de cătră vătășeii
cioclilor; asemenea şi la Craiova au murit ca la două, trei mii, şi
se întinsese boala ciumei prin toate oraşele şi satele ţării“.
Ca măsură sanitară, Alexandru Moruzi „a poruncit de au zidit
spital mare la marginea Bucureştilor, cu multe odăi, și au făcut
și biserică în mijlocul curții spitalului şi pre cei bolnavi de
ciumă îi scotea cioclii din oraș şi îi ducea de îi băga
acolo“, apoi „luat-au trei monăstiri mari să fie închinate la
spitalul ciumei, adecă Tismana, Cozia şi Câmpulungu“. Numai că
Vodă a fost mazilit chiar în ziua de 30 august 1796, zi în care
urma să fie deschis spitalul și să fie sfințită biserica cu
hramul Sf. Alexandru, patronul voievodului.

Prima
secție pentru ciumați

Nu
era singurul domn care a realizat importanța unui spital unde
bolnavii de ciumă să fie tratați omenește. În anul 1735, Grigore
Ghica a cerut construirea unui spital la Pantelimon care avea o
secție specială pentru cei care se îmbolnăveau de ciumă. George
Potra citează inclusiv hrisovul din 12 octombrie 1735 unde se spune:
„Am socotit să zidesc si să înalț din temelie o sfântă și
dumnezeiască casă, unde și spital de săraci bolnavi să fie, însă
nu numai de bolnavi ce ar pătimi de alte boli trupești, ci de
bolnavi cari din depărtarea lui Dumnezeu ar pătimi de boala
ciumii“. În privința secției pentru ciumați, el spune că „am
hotărît domnia mea să li se facă niște case acolea aproape,
lîngă îngrădișul spitalului, la un loc din afară, ca să fie
într-însele bolnavi, ca aceia de boala ciumii, păzindu-se ca la un
lazaret să nu se amestice cu bolnavii cei dinăuntru ce ar fi
pătimași de alte boale“.

Nu
a apucat să-l vadă terminat, pentru că a ajuns domn la Iași,
lăsându-l pe mitropolitul Ștefan să-i termine lucrarea. Însă
noul domn al Moldovei a înființat breasla cioclilor, iar apoi și
la București, în ultimul an din cea de a doua domnie a sa, în
1752. „El fixează la 20 numărul cioclilor, puși sub conducerea
unui căpitan, numit mai tîrziu polcovnic de ciocli, și le
hotărăște atribuțiile: îngrijirea ciumaților, ridicarea și
transportarea la spital, izolarea, dezinfectarea caselor, cercetarea
mahalalelor spre a găsi pe bolnavii ascunși și îngroparea lor;
între ciocli erau si muieri poslușnice la partea femeiască și la
copii si fete“. Cioclii aveau la dispoziție o căruță cu doi
cai, învelită cu un coviltir, în care transportau bolnavii la
spital. În schimbul acestui serviciu, primeau trei taleri pe lună
și erau scutiți de dări.

„Au
murit până la 300 de oameni pe zi“

Cel
mai devastator val de ciumă de pe teritoriul românesc a izbucnit la
scurtă vreme de la descălecarea lui Caragea cu alai domnesc la
Sfântul Spiridon cel Nou din Podul Beilicului, Calea Șerban Vodă
de mai târziu. Urcarea sa pe tron a fost de rău augur. Chiar în
noaptea instalării, palatul domnesc de la Mihai-Vodă din Dealul
Spirii a ars până în temelie, iar a doua zi, pe 13 decembrie, s-a
ivit ciuma între oamenii Curții veniți cu Vodă de la Ţarigrad,
scrie eminentul matematician și diplomat Ion Ghica în volumul
„Scrisori către Vasile Alecsandri“.

Cele mai cumplite pandemii din istorie, explicate de medicul Sylvia Hoişie: „Au omorât mai mulţi oameni decât războiul“

Cu mențiunea că ambele
dezastre au avut loc la date diferite, respectiv Curtea Veche a ars
în noaptea de 22 decembrie 1812, iar molima s-a declanșat în iunie
1813, mărturiile sale sunt importante peste vreme, putându-ne da
seama cum a schimbat viața românilor acelor timpuri o astfel de
epidemie. „Au murit până la 300 de oameni pe zi şi se crede că
numărul morților în toată ţara a fost mai mare de 90.000.
Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu
o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, şi
violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om
mort“, descria Ghica cum arăta Bucureștiul acelor timpuri.

Epidemia
scăpase de sub control, starea sanitară a populației era precară,
iar autoritățile vremii nu erau pregătite nici să îngroape
atâtea victime. În disperarea de a stârpi cât mai curând această
molimă, se ajungea la situații de-a dreptul halucinante, când cei
infectați erau uciși pe loc, iar în gropile comune erau aruncați
de-a valma morți și vii, bolnavi sau sănătoși. Iată cum descrie
el acest fapt: „Rareori bolnavul ajungea cu viață la câmpul
ciumaților. De multe ori o măciucă peste cap făcea într-o clipă
ceea ce era să facă boala în două-trei zile!… Şi poate că
acei ucişi astfel erau mai puţin de plâns, căci mai mult erau de
jale acei aruncați vii în câmp, fără așternut şi fără
acoperământ, pe pământ ud și înghețat. Cale de jumătate de
ceas se auzeau țipetele și vaietele nenorociților din câmpul
Dudeștilor!“.

Multă
vreme, cioclii au făcut legea. Ei decideau cine e lăsat să
trăiască și cine era îngropat de viu. Ba, mai mult, Ghica
dezvăluie că atunci când treceau pe lângă o casă bogată,
aruncau în curte zdrențe rupte de pe cadavrele celor morți de
ciumă pentru a-i îmbolnăvi și pe aceștia. Abia atunci când
ciumații au prins mai mulți ciocli și i-au omorât cu parul,
autoritatea lor s-a stins și, în timpul controlului pe la curțile
oamenilor, aceștia erau întovărășiți de vătășei, care făceau
parte din Comisia sanitară, înființată de Caragea, după ce a
aflat de abuzurile cioclilor. Aceștia mergeau din casă în casă și
întrebau: „Sănătoși, copii?“. Tot Ghica este cel care
amintește că într-un raport către superiorul său, un cioclu
spunea: „Azi am adunat 15 morți, dar n-am putut îngropa decât
14, fiindcă unul a fugit şi nu l-am putut prinde“.

Târgul
pustiu

În
urma lor, câinii urlau a pustiu, iar casele ale căror proprietari
muriseră erau jefuite până la tencuială. Primii care furau erau
cioclii, care, după ce luau cadavrele morților și le aruncau în
carele care porneau spre Dudeşti sau spre Cioplea, unde erau
îngropați, luau ce găseau: de la bani la argintării și
ceasornice. Mulți alții au profitat de molimă și s-au îmbogățit:
„Multe averi şi case mari s-au ridicat în București după ciuma
lui Caragea din sculele şi banii bieților bolnavi“, spunea Ghica.
În tot acest timp, Caragea și Curtea sa au părăsit Bucureștiul
și s-au refugiat la Mănăstirea Cotroceni și apoi la Ciorogârla.

Și
populația fugea care-încotro. „Să sparse orașul și să duseră
care încotro le-au văzut ochii. Și rămase târgul pustiu. Încotro
ascultai, aceasta să auzia: Păziți, la o parte, că vin cioclii cu
morții, câte opt, câte zece, unul peste altul morți și cei
zdrețuiți după cară, la ordine (lazaret) cu copilașii plângând.
Şi-i căra de prin toate mahalalele până când n-avea ce le mai
face și sta pre ulițe morți. Unde intra molima, din zece scăpa
unul sau doi, la alte locuri, nici unul“, nota cronicarul Ioan
Dobrescu.

Cifrele
morților nu se cunosc cu exactitate, întrucât nu toți morții
erau consemnați. După cronicarul muntean Dionisie Fotino, au murit
aproximativ 70.000 de oameni, în timp ce cronicarul Ioan Dobrescu
notează 20.000 de decese numai în București. Renumitul bacteriolog
Victor Babeș afirma în lucrarea „Șapte conferinte publice“ că
epidemia de ciumă a făcut peste 30.000 de victime doar în
București. La acea vreme, orașul număra 80.000 de locuitori.

IORGA,
„adus cu convoiu rusesc“
în
comitetul de ciumă

Ciuma
a reizbucnit în 1828. Știind ce-i așteaptă, boierii și străinii
au fugit din București care unde a nimerit. Atunci au murit de
molimă și ambii părinți ai lui Ion Heliade Rădulescu. „Abia pe
la începutul lui Decembre 1828 s’au ivit cele dintâiu simptome,
și atât de tare s’a aprins focul, încât în lunile viitoare,
Ianuar și Februar 1829 muriau cu sutele, și poate și miile,
oamenii, străini și pământeni; și lumea înspăimântată își
părăsia casele și averea și fugia care încotro ca să scape.
Orașele și satele se pustiiseră și alte adunături de oameni nu
erau decât lazarete de ciumați, iar prin târguri nu vedeai decât
răsboliți de ciumă și ciocli“, descria Nicolae Iorga molima de
ciumă din acei ani.

Povestea medicului care a înființat Serviciul de Salvare din România și a deschis primul spital: „Mergeţi repede, dar să nu omorâţi toţi caii“

Mai
departe, în memoriile publicate în Analele Academiei Române, el
dezvăluie că a fost numit membru la comitetul de ciumă în
Focșani. De fapt, a fost obligat. „Ce numit?!, adus cu convoiu
rusesc și pus în silă! – am avut prilej a face mai multe
observații. Străini, mai mulți soldații cu grămada cădeau, iar
Jidovii se potopiau, și aceasta pentru necurățenia cea mare și
neștiința de a se păzi de acest flagel. Dar au murit și din
localnici foarte mulți, pentru că nu era chip de a face vreo pază,
chiar de ai fi voit, după ce toate casele aveau duși în cvartire
și erau apururea în contact cu dânșii. Dealtfel, precum
localnicii erau deprinși la această boală, pentru că, introdusă
în țări încă de la 1813, devenise oarecum endemică, știau a
lua măsurile cuvenite, și puține ravagii făcea, și poate și
acum ar fi scăpat mai ușor, dacă s’ar fi luat măsurile
cuvenite, atât de guvernele țărilor, cum și de comandirii
oștilor. Dar tocmai acești din urmă se îndărăpnau a propaga
răul. Apucaseră să zică că nu-i ciumă și, nu știu, ori pentru
ca să înșele pe împăratul, sau pentru cazuri politice, o numiau
boală lipicioasă, și vai de aceia ce cutezau a demonstra că-i
adevărată ciumă, că pe dată cădeau în urgie! Iancu Călinescu
și mulți alții au fost horopsiți și exilați numai pentru
francheța lor, și toți ceilalți dela guverne au trebuit să plece
capul și să tacă. Atunci speranță de mântuire nu mai era.
Contactul cu Rușii, sau prin cvartiruri, sau prin felurite
însărcinări, și mai cu samă prin multiplele corvee, care aduceau
pe țărani de la satele cele mai depărtate cu transporturi de
provizii pentru oști și lemne pentru spitaluri, era așa încât nu
se putea a nu se răspândi ciuma pretutindene“.

În
mai 1829 s-a înființat o comisie pentru cercetarea bolnavilor,
compusă din 16 membri. La sfârșit, cinci dintre ei muriseră de
ciumă. Nici nu avea cum altfel, de vreme ce ei aveau misiunea să îi
descopere pe cei bolnavi și să ia măsuri de izolare și de
dezinfectare. George Potra spune că o mare contribuție la stârpirea
bolii au avut-o și medicii militari ruși din armata de ocupație a
Bucureștiului, și medicul Constantin Estiotu care s-a îmbolnăvit
la rândul său, dar care s-a vindecat. Nu a scăpat însă generalul
Piotr Jeltuhin, comandantul trupelor rusești din Principate, alături
de alte mii de victime: peste 26.000 de civili și aproximativ 10.000
de militari.

Generalul
Pavel Kiseleff, înlocuitorul său, a luat măsuri urgente pentru
stârpirea ciumei. A reorganizat lazaretele, a înmulțit numărul
medicilor, a alocat sume mari de bani pentru combaterea molimei și a
reușit.