<span style=”font-weight: bold;”>Andrei Pleșu, Mircea Cărtărescu, Radu Vancu și zeci de scriitori, editori și critici literari au semnat o petiție prin care solicită autorităților explicații privind organizarea participării României la Târgul Internațional de Carte de la Frankfurt din 2028. </span><br /> O inițiativă care, dincolo de formulările sale oficiale și de prestigiul numelor care o susțin, ridică o întrebare fundamentală: <span style=”font-weight: bold;”>cine are dreptul să vorbească în numele literaturii române și, mai ales, cine și-a arogat privilegiul de a decide ce înseamnă valoarea literară în această țară?</span><br /> <br /> Să nu confundăm zarva unei petiții cu vocea întregii literaturi române. Să nu confundăm notorietatea cu talentul, premiile cu valoarea și prezența constantă în lumina reflectoarelor cu excelența literară. Faptul că o liotă de autori consacrați își exprimă nemulțumirea nu înseamnă, în niciun caz, că acel grup reprezintă automat întreaga comunitate literară românească. Literatura este mult mai vastă decât cercul celor deja validați de instituții, edituri, jurii și rețele de influență. Ea cuprinde și vocile care nu ajung pe afișe, manuscrisele care nu intră în circuitul consacrării oficiale și scriitorii care continuă să creeze departe de privilegiile vizibilității publice.<br /> <br /> <span style=”font-weight: bold;”>Literatura română nu este un club privat, iar consacrarea nu poate deveni un titlu de proprietate asupra culturii naționale.</span><br /> <br /> Tocmai de aceea <span style=”font-weight: bold;”>salut propunerea ca Oficiul de Film și Investiții Culturale</span> să preia managementul proiectului privind participarea României la Târgul de Carte de la Frankfurt. Nu pentru că simpla schimbare a unei instituții ar garanta, prin ea însăși, o reformă miraculoasă, ci pentru că orice schimbare reală de mecanism poate reprezenta o șansă de a sparge inerțiile, de a reconsidera criteriile de selecție și de a deschide porțile unei reprezentări mai largi și mai echitabile a literaturii române.<br /> <br /> Dacă un asemenea proiect este finanțat din bani publici, atunci el trebuie să răspundă unui interes public. Iar interesul public nu se confundă cu interesele, preferințele sau confortul profesional al unui cerc restrâns de autori, oricât de cunoscuți ar fi aceștia. Banii contribuabililor nu trebuie să devină combustibilul unui mecanism în care aceleași nume se rotesc la nesfârșit între premii, invitații, festivaluri, burse și funcții simbolice, pentru ca apoi să se felicite reciproc, într-un perpetuu spectacol al autovalidării.<br /> <br /> <span style=”font-weight: bold;”>Ne-am săturat de această perpetuare a gloriei reciproce, de elogiile care circulă în cerc închis și de impresia că literatura română ar fi alcătuită exclusiv din cei care se cunosc, se promovează și se premiază între ei. Ne-am săturat de discursul autosuficient al unei consacrări care pare să nu mai simtă nevoia să se justifice în fața nimănui. Și ne-am săturat, mai ales, de confuzia dintre recunoașterea instituțională și superioritatea literară, ca și cum un premiu, o funcție sau o traducere ar putea constitui, prin ele însele, certificatul incontestabil al geniului.<br /> </span><br /> A fi premiat nu înseamnă a fi infailibil. A fi cunoscut nu înseamnă a fi reprezentativ. Iar a fi invitat sistematic în spațiul public nu înseamnă a fi superior celui care, din lipsa relațiilor, a accesului sau a oportunităților, rămâne în afara lui.<br /> <br /> În această privință, reacțiile de nemulțumire față de propunerea Ministerului Culturii ar trebui să deschidă o dezbatere serioasă, nu să închidă discuția prin invocarea automată a prestigiului unor semnatari. Dacă actualul sistem funcționează atât de bine, atunci să-și explice criteriile. Dacă selecția este echitabilă, să-și demonstreze transparența. Dacă reprezentarea României este cu adevărat națională, atunci să arate cum sunt identificate și incluse vocile din afara circuitelor consacrate.<br /> <br /> <span style=”font-weight: bold;”>Într-o societate democratică, prestigiul nu scutește pe nimeni de întrebări. Printre semnatarii petiției se numără Gabriela Adameșteanu, Ioana Pârvulescu, Tatiana Țîbuleac, Filip Florian, Ioana Nicolaie, Varujan Vosganian, Mircea Mihăieș și Daniel Cristea-Enache, alături de editori, traducători și agenți literari. Sunt nume cunoscute ale vieții culturale, iar dreptul lor de a-și exprima opiniile nu poate fi contestat. Dar nici notorietatea lor nu trebuie transformată într-un argument care să închidă orice discuție despre felul în care sunt distribuite oportunitățile culturale.</span><br /> <br /> Aici se află miza adevărată: nu în dreptul unor scriitori de a protesta, ci în dreptul celorlalți de a întreba dacă mecanismele de reprezentare sunt suficient de deschise, dacă selecția este cu adevărat pluralistă și dacă literatura română este prezentată lumii în întreaga ei diversitate sau numai prin intermediul unui grup deja consacrat.<br /> <br /> <span style=”font-weight: bold;”>Eu și mulți alți scriitori considerăm că o asemenea schimbare de management merită susținută tocmai pentru că poate crea premisele unei evaluări diferite. Există scriitori care nu beneficiază de vizibilitatea celor consacrați, dar care merită să fie citiți, traduși și prezentați publicului internațional. Există cărți care nu au primit premiile potrivite, dar care ar putea avea o valoare literară remarcabilă. Există talente care nu au intrat în cercul recunoașterii oficiale și care nu trebuie condamnate la anonimat numai pentru că nu fac parte din rețelele consacrării.</span><br /> <br /> Poate că printre acești scriitori marginalizați se află voci de o originalitate și o forță artistică pe care instituțiile noastre nici măcar nu au avut curiozitatea să le descopere. Poate că unii dintre ei sunt mai îndrăzneți, mai profunzi și mai inventivi decât autori ale căror nume au devenit deja mărci culturale. Nu putem afirma superioritatea lor fără să le citim operele și fără o evaluare serioasă, dar nici nu putem pretinde că i-am evaluat pe toți atunci când o parte dintre ei nu au primit nici măcar șansa de a fi văzuți.<br /> <span style=”font-weight: bold;”><br /> O literatură sănătoasă nu se teme de concurență. Nu se teme de nume noi, de criterii noi și nici de instituții care îndrăznesc să pună sub semnul întrebării vechile proceduri.</span><br /> <br /> De aceea, consider că această inițiativă nu este un gest împotriva literaturii române, ci, dimpotrivă, unul în favoarea ei. Nu reprezintă o condamnare a celor care au semnat petiția și nici o negare a meritelor pe care unii dintre ei le pot avea. Este, înainte de toate, un refuz al ideii că un grup de autori, indiferent de prestigiul său, ar trebui să dețină un drept privilegiat asupra reprezentării culturii naționale.<br /> <br /> <span style=”font-weight: bold;”>Târgul de la Frankfurt nu trebuie să fie vitrina unei camarile literare, ci fereastra prin care lumea descoperă bogăția reală a literaturii române.</span><br /> <br /> Dacă participarea României la acest târg este o oportunitate națională, atunci ea trebuie tratată ca atare. Selecția autorilor trebuie să se bazeze pe criterii clare, transparente și argumentate. Traducerile, promovarea și prezența internațională trebuie să ofere șanse reale unei pluralități de voci, nu să reproducă automat ierarhiile deja existente. Iar instituțiile responsabile trebuie să demonstreze că lucrează pentru cultura română în ansamblul ei, nu doar pentru confortul simbolic al celor care au ajuns deja în centrul ei.<br /> <br /> Cât despre epigonism, acesta nu înseamnă numai imitarea unor modele literare. În sensul său mai larg, poate deveni și o atitudine: repetarea acelorași formule, perpetuarea acelorași ierarhii și cultivarea aceleiași imagini despre propria importanță, fără disponibilitatea de a accepta că valoarea se poate afla și în altă parte. Când consacrarea se transformă în autosuficiență, iar prestigiul devine un scut împotriva oricărei critici, literatura riscă să-și piardă tocmai ceea ce o face vie: neliniștea, libertatea și capacitatea de a se reinventa.<br /> <br /> Așadar, da, salut această propunere. O salut pentru că poate reprezenta începutul unei discuții necesare despre transparență, merit, acces și reprezentativitate. O salut pentru că literatura română nu se reduce la un catalog de premianți și nici la lista celor care au reușit să-și transforme notorietatea într-un avantaj permanent. O salut pentru că, dincolo de numele sonore, există o întreagă lume literară care așteaptă să fie descoperită.<br /> Și, mai ales, o salut pentru că a venit timpul să înțelegem un adevăr elementar: statul nu finanțează proprietatea privată a unei elite simbolice, ci susține o cultură care aparține tuturor.<br /> <br /> Literatura română este mai mare decât instituțiile care o administrează, mai bogată decât cercurile care o promovează și mai liberă decât ierarhiile pe care unii ar dori să le transforme în adevăruri definitive.<br /> Iar dacă o schimbare de management poate contribui la deschiderea acestui spațiu, atunci ea merită susținută. Nu din resentiment și nici din dorința de a înlocui o gașcă cu alta, ci din convingerea că adevărata valoare nu trebuie să ceară voie pentru a exista și că nicio instituție, niciun juriu și niciun grup de scriitori, oricât de prestigios ar fi, nu poate revendica monopolul asupra literaturii române.<br /> <br /> <span style=”font-weight: bold;”>A venit timpul ca literatura să fie scoasă din cercul privilegiilor și redată întregii comunități care o creează, o citește și o susține.<br /> </span><br /> <span style=”font-weight: bold;”>Sunt nevoit să semnez acest manifest.<br /> <br /> Lucian Ciuchiță, un scriitor care aparține literaturii române.</span><br /> <br /> <span class=”subtitlu”>Academia Română sub asediu!</span><br /> <br /> Nu un asediu al armatelor străine, nu unul purtat cu tunuri și obuze, sub ceruri sfâșiate de explozii, ci unul mult mai perfid, mai primejdios și, poate, mai greu de oprit: asediul ignoranței, al imposturii și al nimicului ridicat, printr-o tragică răsturnare a valorilor, la rang de autoritate.<br /> <br /> Ultimul bastion al demnității intelectuale, această citadelă a spiritului românesc, zidită din veacuri de trudă, geniu, sacrificiu și neclintită credință în puterea culturii, pare să se clatine sub loviturile necruțătoare ale vremurilor. Din toate părțile se aud salvele unei armate pestrițe de ageamii cu pretenții de savanți, de veleitari înveșmântați în hlamida falsă a erudiției, de indivizi care confundă aroganța cu inteligența și funcția cu meritul. Ei înaintează fără teamă, căci nu se tem de ceea ce nu înțeleg, și lovesc fără discernământ, căci nu pot deosebi valoarea de propria lor umbră.<br /> <br /> Peste toate acestea se așterne fumul gros al intereselor politice, iar din culisele puterii se trag, cu o precizie aproape cinică, cartușele oarbe ale camarilelor care au înțeles că o cultură lipsită de apărare devine o pradă ușoară. Nu este nevoie să dărâmi o cetate dintr-o singură lovitură dacă poți să-i subminezi temeliile, să-i discreditezi apărătorii, să-i ridiculizezi valorile și să-i convingi pe cei din afară că zidurile ei nu mai merită apărate. Așa se cuceresc cele mai importante fortărețe ale unei națiuni: prin uzura lentă a conștiințelor, prin complicitate și prin triumful mediocrității.<br /> <br /> Și, în vreme ce adevăratele spirite se sting în singurătate, iar meritul devine o povară într-o lume îndrăgostită de aparențe, se conturează tot mai limpede spectrul unei înfrângeri care depășește granițele unei instituții. Academia Română nu este doar o clădire, nici un nume gravat pe frontispicii. Ea este, sau ar trebui să fie, memoria vie a unui popor, conștiința lui culturală, mărturia că, dincolo de zbuciumul istoriei și de vremelnicia puterilor, există lucruri care nu trebuie negociate: adevărul, demnitatea, limba, spiritul și respectul față de inteligență.<br /> <br /> Dacă și acest ultim refugiu al valorii va cădea, ce ne va mai rămâne? Cred că am ajuns atât de departe în propria noastră rătăcire, încât până și cerul pare să fi amuțit. Există o clipă în viața unui popor când pedeapsa nu mai vine din afară, când nu mai este nevoie de dușmani și nici de cuceritori, fiindcă omul începe singur să dărâme ceea ce înaintașii săi au ridicat cu trudă și jertfă. Iar această clipă este cu atât mai tragică atunci când distrugerea se petrece în numele progresului, când impostura se proclamă reformă, când disprețul față de cultură se deghizează în modernitate, iar absența conștiinței este confundată cu libertatea.<br /> <br /> Poate că ne merităm soarta. Prin lașitățile noastre repetate, prin indiferența cu care am privit degradarea valorilor și prin ușurința cu care am acceptat să fim conduși de aparențe, am devenit complicii propriei noastre prăbușiri. Ne-o merităm ca popor atunci când ne uităm istoria fără să-i înțelegem lecțiile și ne-o merităm ca oameni atunci când ne lepădăm de conștiință pentru liniștea unei zile. Iar peste toate acestea, încet, aproape nevăzut, se va așterne colbul.<br /> <br /> Colbul uitării peste numele celor care au gândit, au scris și au clădit. Colbul timpului peste o cetate pe care n-am știut s-o apărăm, peste un patrimoniu spiritual pe care l-am moștenit fără să înțelegem cât de greu a fost dobândit și cât de ușor poate fi pierdut.<br /> <br /> Și poate că, într-o zi, cineva va privi ruinele acestei cetăți și se va întreba când a început prăbușirea. Va găsi, risipite printre pietre, urmele unei nepăsări colective, ale unei conștiințe adormite și ale unui popor care a crezut că valorile se apără singure.<br /> Atunci va înțelege, poate prea târziu, că Academia Română nu a fost cucerită într-o singură zi. A fost lăsată, puțin câte puțin, fără apărători.<br /> <span style=”font-weight: bold;”>Când ultimul zid se va prăbuși, când ultima piatră a acestei cetăți a spiritului se va rostogoli în colbul uitării, vom înțelege, poate prea târziu, că nu zidurile au fost cele care ne-au apărat ca națiune, ci valorile pe care le-am adăpostit între ele. Aceasta este adevărata noastră tragedie: ne-am pierdut valorile!</span>