[analyse_image type=”featured” src=”https://cdn.adh.reperio.news/image-6/6d31d61a-2678-44ac-8526-8f3dbdc8494e/index.jpeg?p=f%3Djpeg%26w%3D1200%26h%3D630%26r%3Dcover”]
În dimineața zilei de 5 iunie 1989, pe un bulevard din
Beijing, un bărbat necunoscut, îmbrăcat într-o cămașă albă și ținând două
sacoșe în mâini, s-a așezat în fața unei coloane de tancuri.
Când primul
blindat a încercat să îl ocolească, bărbatul i-a blocat din nou drumul.
Imaginea avea să devină unul dintre cele mai puternice simboluri ale
rezistenței individuale în fața tiraniei. Cu numai o noapte înainte, regimul
comunist chinez își trimisese armata împotriva propriilor cetățeni, reprimând
în sânge protestele pentru libertate și democrație din Piața Tiananmen și din
împrejurimile sale. Sute, posibil mii de oameni au fost uciși, iar adevărul
despre masacru a devenit unul dintre cele mai cenzurate capitole ale istoriei
Chinei.[1] Treizeci și șapte de ani mai târziu, tancurile au fost înlocuite în
mare parte de algoritmi, supraveghere digitală și un aparat de control politic
perfecționat sub Xi Jinping, în special în ultimul deceniu. China a devenit o
superputere tehnologică și economică, dar Partidul Comunist și-a păstrat
monopolul asupra puterii, consolidându-și capacitatea de a reprima
disidența.[2] Ceea ce s-a schimbat radical nu este natura autoritară a
regimului, ci sofisticarea instrumentelor sale de control și capacitatea de
a-și proiecta în exterior o imagine seducătoare de modernitate și prosperitate.
Există un paradox tot mai periculos în relația Europei
cu China. În timp ce regimul de la Beijing devine tot mai agresiv în reprimarea
libertăților fundamentale, în persecutarea minorităților și în intimidarea
democrațiilor occidentale, imaginea Chinei în societățile europene devine tot
mai atrăgătoare. Cu cât Partidul Comunist Chinez își consolidează controlul
asupra propriei societăți, cu atât China pare să câștige teren în imaginarul
public european ca simbol al modernității, prosperității și progresului
tehnologic.
Acesta este unul dintre cele mai importante paradoxuri
geopolitice ale prezentului. Și, probabil, unul dintre cele mai insuficient
înțelese. În Europa Centrală și de Est asistăm la o schimbare profundă a
modului în care China este percepută. Pentru o parte a opiniei publice, China
nu mai înseamnă comunism, represiune, cenzură sau persecuția minorităților.
China înseamnă automobile electrice accesibile, telefoane performante,
gadgeturi spectaculoase, infrastructură, inteligență artificială și
oportunități economice.
Apare tot mai frecvent ideea că Beijingul ar putea
deveni noul centru al lumii, o nouă Americă, mai eficientă, mai pragmatică și
mai capabilă să livreze prosperitate. Această transformare de percepție devine
o vulnerabilitate strategică atunci când admirația pentru produsele unei țări
se transformă în indulgență față de regimul său politic. China nu are nevoie
ca europenii să devină comuniști. Are nevoie ca europenilor să nu le mai pese
că este condusă de o dictatură comunistă. Aceasta este, în esență, marea
provocare pe care Beijingul o adresează democrațiilor europene.
Noua
ofensivă de influență: automobile, influenceri, tehnologie și diplomația
seducției
China și-a schimbat instrumentele
de proiecție a influenței. Dacă regimurile comuniste din secolul trecut
încercau să exporte o ideologie, Beijingul contemporan exportă mai ales
imaginea unei civilizații tehnologice superioare, a unei economii imbatabile și
a unui model de dezvoltare care ar putea funcționa fără libertate politică.
Automobilele electrice ieftine, platformele digitale, produsele electronice,
delegațiile economice, vizitele organizate pentru jurnaliști și influenceri,
promovarea turistică și extinderea conectivității aeriene contribuie la această
nouă prezență chineză în Europa.
Astăzi, vedete românești și
europene, influenceri, artiști, oameni de televiziune și jurnaliști, figuri
publice care se bucură de credibilitate și de audiențe importante, devin tot
mai frecvent vectori ai promovării imaginii Chinei. Săptămână de săptămână,
publicul european descoperă, prin intermediul acestora, excursii spectaculoase,
destinații exotice, experiențe culinare, infrastructuri impresionante,
dispozitive inteligente și inovații tehnologice. În aparență, sunt simple relatări
turistice, culturale sau comerciale. În realitate, atunci când asemenea
conținuturi fac parte din campanii de influență, ele pot transmite un mesaj
implicit, profund incomplet și înșelător: imaginea unei Chine moderne,
prospere, eficiente și admirabile, din care realitatea politică este sistematic
eliminată. O Chină fără represiune, fără cenzură, fără persecuția
minorităților, fără supraveghere generalizată și fără prizonieri politici. O
Chină în care nu se vorbește despre absența alegerilor libere și competitive, a
pluralismului politic, a presei independente și a libertăților civile
fundamentale. Spune cineva de zecile de milioane de deținuți judecați și
condamnați fără drepturi? Spune cineva de milioanele de uiguri, tibetani,
mongoli, adepți ai sectelor religioase precum Falun Gong, marginalizați și
persecutați? Evident, nu. Nu este necesar ca acești promotori să
susțină explicit Partidul Comunist Chinez. Este suficient ca prezentarea
selectivă a realității să transforme un regim autoritar într-un model de succes
lipsit de contradicții. Cea mai eficientă propagandă nu este
întotdeauna cea care minte direct, ci aceea care arată doar ceea ce îi convine
și ascunde tot ceea ce ar putea compromite imaginea pe care dorește să o
construiască.
România nu este o excepție. Inaugurarea unei legături
aeriene directe între București și Beijing, intensificarea contactelor
economice și interesul pentru tehnologia chineză ilustrează o apropiere care
poate avea beneficii comerciale reale, dar care trebuie înțeleasă și în
contextul competiției geopolitice.[3] Nu orice automobil chinezesc reprezintă o
amenințare. Nu orice călătorie la Beijing este o operațiune de influență. Nu
orice schimb comercial ascunde o intenție politică. Dar ar fi naiv să ignorăm
modul în care un regim autoritar poate utiliza oportunitățile economice,
relațiile instituționale, promovarea mediatică și dependențele tehnologice
pentru a-și extinde influența politică. Aici se află diferența fundamentală
dintre soft power, puterea legitimă de atracție a unei țări, și sharp
power, capacitatea unui regim autoritar de a manipula, coopta sau intimida
societățile deschise.[4]
Obiectivul nu este neapărat ca europenii să admire
Partidul Comunist Chinez. Este suficient să devină indiferenți față de ceea ce
face acesta. Indiferența este o victorie politică mult mai subtilă decât
propaganda. Ea nu cere adeziune, ci absența reacției. Nu solicită sprijin
pentru represiune, ci tăcere în fața ei.
Studiile despre influența autoritară evidențiază
faptul că societățile democratice pot deveni vulnerabile nu doar prin acțiuni
directe de propagandă, ci și prin relații economice opace, autocenzură
instituțională, manipularea mediului informațional și compromiterea
independenței unor organizații sau instituții.[5]
Articolul
63. Când o dictatură pretinde dreptul de a-i urmări pe oameni dincolo de
propriile granițe
În timp ce China își promovează imaginea unei puteri
tehnologice moderne, regimul comunist continuă o politică sistematică de
control asupra identităților culturale, religioase și etnice.
La 12 martie 2026, China a adoptat Legea privind
promovarea unității și progresului etnic, intrată în vigoare la 1 iulie.
Sub aparența unui proiect de coeziune națională, aceasta consolidează cadrul
juridic al asimilării culturale a tibetanilor, uigurilor, mongolilor și altor
comunități minoritare.[6] Limbile minoritare sunt împinse într-un rol secundar
în educație și în viața publică, în timp ce identitatea națională definită de
stat și utilizarea limbii mandarine sunt privilegiate. Activitățile culturale,
religioase sau politice pot deveni obiectul sancțiunilor atunci când
autoritățile le interpretează drept amenințări la adresa unității naționale.[7]
Dar prevederea cea mai gravă a acestei legi, din
perspectiva securității democrațiilor occidentale, este Articolul 63.
Acesta stabilește că organizațiile și persoanele
aflate în afara teritoriului Republicii Populare Chineze care desfășoară
activități considerate ca subminând unitatea și progresul etnic sau promovând
separatismul etnic pot fi trase la răspundere juridică de către statul chinez. Nu
este o interpretare alarmistă a unor observatori occidentali. Existența și
formularea acestei prevederi au fost confirmate inclusiv de autoritățile
chineze, care îi apără legitimitatea.[8] Să înțelegem exact gravitatea acestei
pretenții. Beijingul revendică posibilitatea de a sancționa persoane și
organizații din alte țări pentru activități desfășurate în afara Chinei, pe
care le consideră contrare propriei sale definiții a unității etnice. Aceasta
este o amenințare directă la adresa libertății de exprimare, a libertății de
asociere și a protecției persoanelor persecutate politic. Un activist tibetan
stabilit la Paris, un cercetător european care documentează persecuția
uigurilor, o organizație neguvernamentală din Berlin sau un parlamentar din
București care critică politicile de asimilare ale Beijingului ar putea deveni,
în interpretarea autorităților chineze, persoane care subminează unitatea
etnică a Chinei. Prevederea nu înseamnă că Beijingul dobândește legal dreptul
de a efectua operațiuni coercitive pe teritoriul altor state. Dar creează un
instrument juridic intern care poate fi utilizat pentru intimidare, urmărire
penală, presiuni asupra familiilor și alte forme de represiune
transnațională.[9]
Să ne imaginăm o situație inversă. Cum ar reacționa
lumea dacă Statele Unite ar adopta o lege prin care ar pretinde dreptul de a
urmări juridic cetățeni români, francezi sau germani pentru că denunță
discriminarea comunităților afro-americane ori nedreptățile istorice suferite
de populațiile indigene americane?
Ar fi un scandal internațional. Am vorbi despre o
pretenție inacceptabilă de extindere a jurisdicției unui stat asupra libertății
de exprimare din alte democrații. De ce ar trebui să acceptăm o asemenea logică
atunci când vine din partea Chinei? Pentru România, această discuție are și
o dimensiune istorică tulburătoare. Regimul comunist de la București nu s-a
mulțumit să își persecute adversarii în interiorul țării. Securitatea a
organizat operațiuni de intimidare, răpire și violență împotriva opozanților aflați
în exil, inclusiv atentate și tentative de asasinat în Occident. Cazurile
disidenților români urmăriți în Franța și în alte state europene demonstrează
până unde poate ajunge un regim totalitar atunci când consideră că adversarii
săi nu au dreptul la protecție nici măcar după ce părăsesc țara. Unul dintre
cele mai grave exemple este atentatul cu bombă din 21 februarie 1981 împotriva
sediului Radio Europa Liberă de la München. Documentele fostelor servicii
secrete comuniste au indicat implicarea regimului Ceaușescu în comandarea
atacului, pus în practică prin rețeaua teroristului Carlos. Explozia a provocat
răniți și distrugeri importante la sediul postului de radio.[10]
Nu afirm că Articolul 63 echivalează automat cu
asemenea operațiuni. Dar logica politică este profund asemănătoare: un regim
autoritar consideră că autoritatea sa asupra celor pe care îi declară adversari
nu se oprește la frontierele naționale. Aceasta este mentalitatea
totalitară pe care Europa a cunoscut-o și pe care nu are dreptul să o uite.
Parlamentul
European a condamnat legea. Urmează testul voinței politice
Instituțiile europene nu au rămas indiferente. La 30
aprilie 2026, Parlamentul European a adoptat, cu 439 de voturi pentru, 52
împotrivă și 71 de abțineri, o rezoluție privind noua lege chineză și
intensificarea reprimării identităților etnice. Inițiativa a reunit
principalele familii politice proeuropene, inclusiv Partidul Popular European,
social-democrații, Renew Europe, conservatorii și Verzii.[11]
Rezoluția reprezintă una dintre cele mai ferme
poziționări recente ale legislativului european față de politica de asimilare a
Beijingului. Parlamentul European a condamnat explicit reprimarea identităților
tibetane, uigure, mongole și a altor comunități, a cerut abrogarea legii și a
avertizat că aplicarea acesteia poate avea consecințe grave asupra relațiilor
dintre Uniunea Europeană și China. Dar documentul merge mult mai departe. Parlamentul
European a solicitat tuturor statelor membre să suspende tratatele de extrădare
cu China, tocmai pentru a împiedica utilizarea mecanismelor de cooperare
judiciară împotriva persoanelor persecutate politic și pentru a reduce
riscurile represiunii transnaționale. Totodată, a cerut Consiliului Uniunii
Europene activarea regimului european de sancțiuni în materie de drepturi ale
omului împotriva oficialilor și entităților responsabile de conceperea și
aplicarea acestei legislații. A respins intervențiile autorităților chineze în
succesiunea liderilor spirituali tibetani, subliniind că succesiunea lui Dalai
Lama trebuie decisă exclusiv potrivit tradițiilor budismului tibetan. A cerut
eliberarea prizonierilor politici, inclusiv a intelectualului uigur Ilham
Tohti, laureat al Premiului Saharov, și a solicitat o nouă evaluare a situației
drepturilor omului în China din partea Înaltului Comisar al ONU.
Aceste solicitări reprezintă poziții și cereri
politice ale Parlamentului European, nu măsuri care au intrat automat în
vigoare prin adoptarea documentului.[12] Pentru România, una dintre țările
europene care au încheiat un tratat de extrădare cu Republica Populară Chineză,
această dezbatere nu este deloc abstractă. Statul român trebuie să evalueze cu
maximă seriozitate compatibilitatea oricărui mecanism de cooperare judiciară cu
obligația de a proteja persoanele împotriva persecuției politice. Nu putem condamna
represiunea transnațională în Parlamentul European și, în același timp, să
ignorăm vulnerabilitățile pe care aceasta le poate exploata în sistemele
noastre juridice.
Când
Beijingul încearcă să intimideze un parlamentar român
Pentru mine, această confruntare cu practicile
regimului chinez nu este doar o dezbatere academică sau geopolitică. Este și o
experiență directă. În calitate de parlamentar român și copreședinte al
Alianței Interparlamentare pentru China (IPAC) în România, am criticat constant
persecuția minorităților, încălcarea libertăților fundamentale și încercările
Partidului Comunist Chinez de a intimida criticii regimului din afara
granițelor sale. Contul meu de e-mail s-a numărat printre cele vizate de
campania de spionaj cibernetic APT31, atribuită unor actori susținuți de statul
chinez, care a avut drept țintă sute de conturi asociate activităților
IPAC.[14]
Dar un episod și mai revelator s-a petrecut în iunie
2026. După participarea mea la un forum de cooperare democratică organizat în
Taiwan, Ambasada Republicii Populare Chineze la București a emis o
declarație publică de o agresivitate diplomatică neobișnuită, în care m-a
atacat personal, m-a acuzat de ingerință în afacerile interne ale Chinei și a
pus sub semnul întrebării reprezentarea intereselor naționale ale României.[15]
Un stat autoritar, prin reprezentanța sa diplomatică, a încercat astfel să
conteste legitimitatea pozițiilor exprimate de un parlamentar ales democratic
într-un stat membru al Uniunii Europene și NATO. Am respins categoric aceste
acuzații și am solicitat Ministerului Afacerilor Externe să reacționeze la
această conduită incompatibilă cu respectul datorat instituțiilor statului
român. Am fost informat că MAE a transmis pe canale diplomatice această
problemă. Poziția mea rămâne neschimbată.
Parlamentarii români răspund în fața cetățenilor
români, nu în fața Partidului Comunist Chinez. Politica externă a României se
decide la București, nu în birourile unei ambasade străine. Iar libertățile
noastre democratice nu au nevoie de aprobarea Beijingului.
Acest episod dezvăluie ceva esențial despre natura
regimului chinez. Același sistem politic care încearcă să controleze
identitatea tibetanilor și a uigurilor pretinde că poate controla și libertatea
de exprimare a reprezentanților aleși ai democrațiilor europene. Aceeași
logică autoritară operează în interiorul Chinei și în raporturile sale cu
exteriorul: criticile sunt tratate drept ostilitate, independența drept
insubordonare, iar apărarea drepturilor fundamentale drept ingerință. Scopul nu
este doar sancționarea celor care critică Beijingul. Este intimidarea tuturor
celor care ar putea să o facă. Un parlamentar care începe să calculeze
costul personal al unei declarații, o universitate care renunță să invite un
disident, un jurnalist care evită un subiect sensibil sau un guvern care
preferă tăcerea pentru a nu pierde un contract economic reprezintă fiecare câte
o mică victorie a autoritarismului. Iar acumularea acestor victorii produce un
fenomen extrem de periculos: autocenzura democratică.
Europa nu
își poate negocia libertatea în schimbul accesului la piața chineză
Răspunsul european la aceste provocări rămâne
insuficient și fragmentat. Parlamentul European, mai multe parlamente naționale
și rețeaua IPAC au adoptat poziții ferme privind încălcările drepturilor
minorităților și extinderea represiunii transnaționale. Dar solidaritatea
politică este adesea limitată de dependențe economice, teama de represalii și
tentația beneficiilor comerciale imediate.[16] Europa trebuie să înțeleagă că
vulnerabilitatea sa nu este doar economică sau tehnologică. Este și politică,
instituțională și intelectuală. O democrație devine vulnerabilă în momentul
în care începe să considere că apărarea drepturilor omului reprezintă un
inconvenient comercial. Avem nevoie de o strategie europeană coerentă:
protejarea comunităților tibetane și uigure aflate în exil, combaterea
represiunii transnaționale, consolidarea securității cibernetice a
instituțiilor democratice, transparență asupra finanțării externe a operațiunilor
de influență și sancțiuni individuale împotriva celor responsabili de încălcări
grave ale drepturilor omului. Nu avem nevoie de izolare economică sau de
ostilitate față de poporul chinez. China este una dintre marile civilizații ale
lumii, iar realizările sale științifice, culturale și economice merită
recunoscute.
Dar trebuie să distingem între poporul chinez și
regimul politic care îl conduce, între cooperare și dependență, între diplomație și
supunere, între pragmatism economic și abandonarea principiilor democratice. Ascensiunea
economică a Chinei nu conferă Partidului Comunist Chinez dreptul de a redefini
drepturile omului. Performanțele sale tehnologice nu justifică represiunea
culturală. Iar influența sa comercială nu îi conferă dreptul de a intimida
instituțiile democratice europene.
Marele
pericol nu este admirația pentru China, ci indiferența față de dictatură
Zilele trecute, am fost invitat la Praga, în cadrul
celei de-a 30-a ediții a Forumului 2000; aici am susținut că această nouă
confruntare cu autoritarismul chinez trebuie privită dintr-o perspectivă mai
largă decât cea a relațiilor comerciale sau a competiției geopolitice.
Europa riscă să repete, într-o formă diferită, o
eroare istorică: să creadă că prosperitatea economică și integrarea comercială
vor produce automat liberalizare politică. China demonstrează că modernizarea
tehnologică poate coexista cu un control politic tot mai sofisticat. Că un regim poate construi
infrastructuri spectaculoase și, simultan, poate suprima identități culturale.
Că poate produce unele dintre cele mai avansate tehnologii ale lumii fără să
accepte libertatea politică drept principiu de organizare a societății. Mai
mult, poate utiliza chiar aceste performanțe pentru a diminua rezistența
democrațiilor față de practicile sale autoritare. Aceasta este adevărata miză a
noii influențe chineze în Europa. Nu doar accesul la piețe. Nu doar
investițiile. Nu doar competiția tehnologică. Ci capacitatea de a modifica
treptat standardele după care societățile democratice judecă libertatea,
represiunea și responsabilitatea politică.
Cea mai mare victorie a influenței autoritare nu este
să îi convingă pe europeni că dictatura este bună. Este să îi convingă că
dictatura nu mai contează. Dacă Europa ajunge să accepte că drepturile omului
sunt negociabile, că identitatea culturală a unor popoare poate fi sacrificată
în numele intereselor economice și că reprezentanții săi aleși pot fi
intimidați de puteri străine fără consecințe, atunci problema nu va mai fi doar
influența Chinei. Problema va fi slăbirea propriei noastre democrații.
Putem admira tehnologia chineză fără să admirăm
dictatura. Putem face comerț cu China fără să acceptăm intimidarea politică.
Putem construi relații economice fără să renunțăm la solidaritatea cu
tibetanii, uigurii și celelalte comunități persecutate. Dar toate acestea
presupun luciditate, curaj și capacitatea de a spune nu atunci când interesele
comerciale intră în conflict cu principiile fundamentale. Europa nu trebuie
să permită transformarea dependenței economice în autocenzură politică.
Pentru că, în cele din urmă, libertatea tibetanilor și
a uigurilor de a-și păstra identitatea și libertatea europenilor de a le apăra
drepturile sunt două expresii ale aceleiași valori: dreptul oamenilor de a trăi
fără ca un regim autoritar să decidă în locul lor ce au voie să fie, să creadă
și să spună.
[1] Amnesty International, Tiananmen 30 Years On:
China’s Indelible Stain, 1 iunie 2019; Stuart Franklin, It Was a David
and Goliath Moment, interviu publicat de Amnesty International la 28 mai
2014, accesibil online la https://www.amnesty.org/en/latest/news/2019/06/china-tiananmen-crackdown-30-years-on/
(12 octombrie 2026).
[2] Human Rights Watch, World Report 2025: China și
World Report 2026: China, accesibil online la https://www.hrw.org/world-report/2025/country-chapters/china
(12 octombrie 2026).
[3] Civil Aviation Administration of China, New Direct
Air Route Links China, Romania and Croatia, 10 septembrie 2026 (https://www.caac.gov.cn/English/BeltAndRoad/202609/t20260910_231700.html).
[4] Christopher Walker și Jessica Ludwig, From “Soft
Power” to “Sharp Power”: Rising Authoritarian Influence in the Democratic World,
International Forum for Democratic Studies, National Endowment for Democracy,
Washington, decembrie 2017, passim, accesibil online la https://www.ned.org/wp-content/uploads/2017/12/Sharp-Power-Rising-Authoritarian-Influence-Full-Report.pdf
(8 Octombrie 2026).
[5] Christopher Walker și Jessica Ludwig, A
Full-Spectrum Response to Sharp Power, International Forum for Democratic
Studies, National Endowment for Democracy, Washington, 2021, passim, https://www.ned.org/wp-content/uploads/2021/06/A-Full-Spectrum-Response-to-Sharp-Power-The-Vulnerabilities-and-Strengths-of-Open-Societies-Walker-Ludwig-June-2021.pdf
(8 Octombrie 2026).
[6] Adunarea Națională Populară a Republicii Populare
Chineze, Law of the People’s Republic of China on Promoting Ethnic Unity and
Progress, adoptată la 12 martie 2026, intrată în vigoare la 1 iulie 2026.
Parlamentul European a analizat legea în Rezoluția P10_TA(2026)0152 din 30
aprilie 2026, evidențiind extinderea rolului ideologiei de stat și
prioritizarea limbii mandarine în educație, viața publică și mass-media,
disponibil online la https://oeil.europarl.europa.eu/oeil/en/document-summary?id=1900205
(11 Octombrie 2026).
[7] Inter-Parliamentary Alliance on China (IPAC), Briefing
on Ethnic Unity and Progress Law, document de informare pentru panelul A
Stand Against Cultural Erasure: Policy Responses to Forced Assimilation in
China, Forum 2000, Praga, 12 octombrie 2026, pp. 1–2. Documentul descrie
prioritizarea limbii mandarine în școli, reducerea utilizării limbilor
minoritare, politicile educaționale de asimilare și riscul incriminării
activităților culturale și religioase.
[8] State Council Information Office of the People’s
Republic of China, Press Conference on the Law on Promoting Ethnic Unity and
Progress and China’s Work on Ethnic Affairs, 27 iulie 2026. În răspunsul la
întrebarea Phoenix TV, oficialul Hu Weilie confirmă existența Articolului 63,
potrivit căruia organizațiile și persoanele aflate în afara teritoriului
Republicii Populare Chineze pot fi trase la răspundere juridică pentru
activități considerate ca subminând unitatea etnică sau promovând separatismul
(http://english.scio.gov.cn/m/pressroom/2026-07/27/content_118620162_10.html)
[9] Parlamentul European, Rezoluția P10_TA(2026)0152,
adoptată la 30 aprilie 2026, disponibil online la https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/TA-10-2026-0152_EN.pdf
(11 Octombrie 2026).
[10] Richard Cummings, RFE/RL Will Continue to Be Heard:
Carlos the Jackal and the Bombing of Radio Free Europe/Radio Liberty, February
21, 1981, Radio Free Europe/Radio Liberty, disponibil online la https://about.rferl.org/article/rfe-rl-will-continue-to-be-heard-carlos-the-jackal-and-the-bombing-of-radio-free-europe-radio-liberty-february-21-1981/
(12 Octombrie 2026).
[11] Parlamentul European, Resolution on the New Chinese
Law on “Ethnic Unity and Progress” and the Intensified Suppression of Ethnic
Identities, P10_TA(2026)0152, procedura 2026/2703(RSP). Rezoluția a fost
adoptată cu 439 de voturi pentru, 52 împotrivă și 71 de abțineri. Propunerea a
fost înaintată de grupurile PPE, S&D, ECR, Renew Europe și Verzii/ALE,
alături de alți eurodeputați, 30.04.2026, disponibil online la https://oeil.europarl.europa.eu/oeil/en/document-summary?id=1900205
(12 Octombrie 2026).
[12] Parlamentul European, Rezoluția P10_TA(2026)0152, 30
aprilie 2026, disponibil online la https://oeil.europarl.europa.eu/oeil/en/document-summary?id=1900205
(12 Octombrie 2026). Legislativul european solicită suspendarea tratatelor de
extrădare cu China, aplicarea regimului global al UE de sancțiuni împotriva
persoanelor responsabile pentru noua lege și respectarea tradițiilor budismului
tibetan în problema succesiunii lui Dalai Lama.
[13] Legea nr. 118 din 5 iunie 1998, pentru ratificarea
Tratatului dintre România și Republica Populară Chineză privind extrădarea,
semnat la București la 1 iulie 1996 și publicat în Monitorul Oficial nr. 222
din 17 iunie 1998, disponibil online la https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/65288
(10 Octombrie 2026).
[14] UK National Cyber Security Centre, UK Calls Out
China State-Affiliated Actors for Malicious Cyber Targeting of UK Democratic
Institutions and Parliamentarians, 25 martie 2024, disponibil online la https://www.ncsc.gov.uk/news/china-state-affiliated-actors-target-uk-democratic-institutions-parliamentarians
(10 Octombrie 2026). NCSC a atribuit grupării APT31, asociată statului chinez,
activități de recunoaștere cibernetică împotriva conturilor de e-mail ale unor
parlamentari britanici. Complementar, documentul IPAC pentru Forum 2000 din 12
octombrie 2026 precizează că aproximativ 400 de conturi asociate organizației
au fost vizate, inclusiv cel al deputatului Alexandru Muraru.
[15] Ambasada Republicii Populare Chineze în România, Declarația
purtătorului de cuvânt privind chestiunea Taiwan, 6 iunie 2026, disponibil
online la https://ro.china-embassy.gov.cn/rom/sgzcnew/sghdnew/202606/t20260606_11938733.html
(10 Octombrie 2026); Viorela Marin, „Ce răspunde deputatul român care a
înfuriat Ambasada Chinei”, în Hotnews, 6 iunie 2026, disponibil online
la https://hotnews.ro/raspunsul-deputatului-roman-care-a-infuriat-ambasada-chinei-intr-o-democratie-parlamentarii-nu-cer-aprobarea-unei-puteri-straine-2266302
(10 Octombrie 2026).
[16] Inter-Parliamentary Alliance on China, IPAC at the
Forum 2000, Praga, 12 octombrie 2026, pp. 1–3. Documentul prezintă
pozițiile adoptate în legătură cu noua lege chineză: rezoluția Parlamentului
European din 30 aprilie 2026, inițiative parlamentare în Statele Unite,
declarația comună a unor parlamentari din statele baltice, poziția Senatului
ceh privind succesiunea lui Dalai Lama și reacțiile unor parlamentari estonieni
față de sistemul internatelor obligatorii pentru copiii tibetani. Materialul
identifică dependențele economice critice și temerea de represalii drept teme
centrale în evaluarea dificultăților de coordonare politică europeană.
[analyse_source url=”https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/china-noua-seductie-a-autoritarismului-beijingul-2564267.html”]