Pericolul unui alt ATUNCI, cu ornamente reciclate și deznodământ previzibil

Adevărul nu este un lux. Este manifestarea firească a omului de rând și politețea, fie ea chiar ușor distantă, a celor aflați în funcții importante. Este momentul de împlinire (nu neapărat de victorie) al cercetătorului clipei – îl putem numi și jurnalist, fără a greși. Este ceea ce este, pur și simplu, mai presus de orice eschive și stratageme. Suntem datori cu adevărul și ni se datorează exact același comportament cinstit, fără echivoc. În caz contrar, lumea aceasta devine lipsită de sens, precum parcursul până la deznodământ al unui roman de Kafka.

Suntem atent educați să spunem adevărul. De la vârsta înțelegerii și până la finalul vieții descoperim, însă, că acesta ne poate dăuna. Rostirea lui directă sau recunoașterea lui, într-un moment de sinceritate mai mult ori mai puțin provocată, este posibil să ne aducă destule necazuri. Astfel încât învățăm să mințim: stângaci, la început, apoi tot mai convingător; dibăcim căi de a ocoli realitatea; apelăm la machiajul discret al evenimentelor și la jocuri de lumini înfrățite cu umbra. Neadevărul devine, așadar, la fel de natural ca respirația, iar utilizarea lui pare, odată cu trecerea vremii, tot mai îndreptățită.

Însăși educația noastră se dovedește, aparent, a fi discutabilă, pentru că ne călăuzește spre corectitudine, dar și spre supraviețuire, în același timp. Trăim într-o lume unde nimic nu este alb sau negru (de fapt, tocmai asta pare să imprime rotația constantă a planetei), așadar cum să înotăm împotriva curentului? Cel puțin așa se vede peisajul înconjurător când privești din mijlocul vârtejului. Aici situați, mai responsabili, credem, decât părinții noștri, tindem să le îngăduim copiilor mânuirea vorbelor cu dublu înțeles încă de mici. De la eschivă la ascunderea adevărului, apoi la minciună propriu-zisă, nu este decât un pas. Iar ei îl fac, deoarece, urmându-ne pe noi, percep totul ca fiind normal. Și nu este.

Măiestrind deja arta de a-i vicleni pe alții – fie și cu scopuri aparent nobile ori nevinovate –, devenim inițiați într-o deprindere suplimentară. Iar aici chiar că nu putem da vina pe instinctul dedicat supraviețuirii. Începem, așadar, să ne amăgim pe noi înșine, cu abnegație și talent în deplină ascensiune, astfel încât acțiunile săvârșite și rezultatele lor să aibă alt înțeles, așezate sub o motivație mulțumitoare. Mă gândesc, uneori, că există, după traversarea acestei nefericite etape existențiale, persoane care nici sub lupa scrutătoare a unui expert în psihologie nu vor admite că au făcut ceva rău.

După cum e și firesc, o societate alcătuită din persoane măcar asemănătoare celor schițate mai sus devine tărâmul maladivului în stare agravant-generalizată. Putem fi așa? Desigur. Putem fi altfel? Bineînțeles. Depinde numai de noi. Însă acest „noi” este mult mai complex decât am crede, pentru că se referă la o comunitate extinsă, nu la câteva persoane disparate. Neadevărul este perceput la nivel individual și se vindecă la nivel colectiv, prin renunțarea decisivă la orice subterfugiu. În caz contrar, lumea pe care o construim va fi un spațiu absurd, bântuit, sporadic, de câteva realități fantomatice.

Diplomație și relații publice, declarații contradictorii, schimbări de macaz și lozinci repetate până la aparența coerenței logice, viața ne este îngrădită, astăzi, de vorbe abil aduse din condei și ispititoare jocuri de cuvinte, menite să disimuleze tactic realitatea. Comunicarea a devenit extrem de facilă, canalele deschise către public s-au înmulțit și diversificat, informarea nu mai este, din păcate, apanajul presei guvernate de reguli clare. Adevărul și minciuna sunt fațetele interschimbabile ale unui jeton parcă proiectat pentru infamul joc „alba-neagra”. Pe plan local, statal și internațional se petrec lucruri perceptibile, straniu, prin prisma comentariilor și explicațiilor proiectate din tranșee opuse, nu potrivit propriilor simțuri…

Între ecouri de război și crize politice fără sfârșit (la noi, ca și la alții), nu ne rămâne decât să redescoperim adevărul. Simplu, începând cu refuzul de a propaga în vreun fel minciuna, fie ea și „nevinovată” sau „necesară”. Pare un demers ambițios și complicat, care va fi întâmpinat cu hohote groase de unii sau cu încruntări însoțite de întoarcerea spatelui. Pare un îndemn cvasireligios ori un imbold către suicidul social. Este, însă, o chemare la normalitate. Odată ce vom (dis)cerne adevărul noi înșine, vom descoperi că lumea poate fi extrem de frumoasă atunci când este îmbrăcată în culorile ei reale, nu în fumul măiestrit suflat din spatele oricărei baricade.

Nu au fost vremuri prea ușoare. Și nici nu cred că vor veni prea curând alte anotimpuri, ceva mai prielnice. Cred, însă, că orice furtună merită întâmpinată cu demnitate, capul sus și ochii larg deschiși. Că nu este nevoie să ni se explice în amănunt, distorsionat, jignitor, ceea ce suntem capabili să vedem noi înșine. Și, mai ales, că adevărul nu este un lux, ci este manifestarea firească a omului de rând și politețea, fie ea chiar ușor distantă, a celor aflați în funcții importante. Este momentul de împlinire (nu neapărat de victorie) al cercetătorului clipei. Este ceea ce este, pur și simplu, mai presus de orice eschive și stratageme. Suntem datori cu adevărul și ni se datorează exact același comportament cinstit, fără echivoc. Asta dacă nu vrem ca acum să devină un alt atunci, cu ornamente reciclate și deznodământ previzibil.