Doi pași prin cartier

Duminica e un sfetnic bun. O noapte însorită, ca ultima din acest septembrie? Cu visele ei? Dar puțini ne urmăm, cu adevărat, visele. Eu, fiindcă n-am curajul să o fac, le scriu.

E aproape prânzul și doi pași în jurul casei pot pune în mișcare orice vis. Aici, unde cartierul întreabă și tot el răspunde în somn.

1. La Kaufland întâlnesc pentru prima oară lumea din zi. Nici multă, nici puțină. Și mă grăbesc, așa cum sunt obișnuit, spre casa de marcat. Nu casc gura, nu mă uit după ce nu-mi trebuie. Magazinele nu sunt locul meu preferat. Nici pungile de plastic la rolă de la legume-fructe. Care nu se deschid după ce le smulg din „dispozitiv”. Trebuie mereu să-mi umezesc degetele și, pierdut printre amănuntele Covid-ului, nu-mi găsesc saliva. Nici nu o caut. Ci salata verde, stropită cu apă. Pe care pun mâna de parcă ar fi și ea pe lista de cumpărături și mă îndrept spre casă.

Unde nimeresc după o doamnă între două vârste, pedantă din cap până în coș. Cel de plastic, ce se ia dinăuntrul supermarket-ului, nu celălalt, metalic, de-afară. Și fiindcă sunt încă departe de bandă, mă bucur de numărul celor trei produse pe care le descopăr în el: „Va merge repede. Măcar la ea”. Până atunci, merg cu privirea mai departe, în jos. Și număr trei coșuri unul într-altul. O Matrioșka-n carne de pui și oase de plastic. Doamna, deloc boemă — mie mai degrabă mi s-ar fi putut întâmpla să trag după mine asemenea tripleți, cu un pachet de unt înăuntru —, ba chiar disciplinată în atitudine, atentă la tot și la toate, luase trei coșuri odată pentru trei articole. Un pamflet despre prăbușirea consumului sau povestea mea cu pungile la rolă repovestită pentru doamne? Sau, de fapt, la mine era vorba despre salata din grădina ursului?

2. Se apropie 1 octombrie și-mi amitesc, iată, nu doar de Harap Alb, ci și de caietele cu lecturi suplimentare, unde cărțile din lista pentru vacanță erau, cu chiu, cu vai, conspectate. Greu moment, deși întârziat de cele două săptămâni la cules de porumb. Școala începea pe 15 septembrie, dar la ore intram, din gimnaziu până-n liceu, abia după două săptămâni de „practică agricolă”. Și cum nu citeam ce era pe lista cu lecturi, scriam despre ce citisem și copiam restul de la colege. Între lecturile mele preferate, povestirile cu aviatori. Așa scrisesem că un mare as german, devenit pilot de acrobație și star de cinema în interbelic, mărturisise cândva că în aer se descurcă de minune, dar pe pământ deloc: în aer executa „batista”, acrobație care consta în ridicarea cu o aripă a unei batiste din iarbă, iar pe pământ rata căsnicie după căsnicie și golea sticlă după sticlă de coniac.

La fel și cu furgoneta din fața blocului meu, pe care o descopeream la întoarcerea acasă cu punga de Kaufland. Măcinată de uzură și roasă de rugină prematur, ca sufletul asului meu de iubiri ratate și alcool. Împovărată parcă din tinerețe de viață și mereu la un pas de a-și tăia singură cauciucurile — un fel de sinucidere la mașini. Dar explicația era cât se poate de simplă. Nu trebuia decât să-mi ridic privirea sau să rămân, încă o dată, cu capul în nori. Pe cabina ei scria, firește, cu litere mari: „ALPINISM UTILITAR”.

E greu să-ți urmezi visul. Și mai greu, să-l scrii.