M-am săturat să fiu delicat!

Intru deseori pe o bine cunoscută platformă de socializare. Scriu câte ceva despre ceea ce cred în privința a tot felul de subiecte, legate de învățământ, viață politică sau evoluții social-economice. Îmi reproșez că timpul petrecut pe această de ne-numit platformă de socializare este, deseori, nepermis de lung și că am devenit și eu, la fel ca mulți alții, un campion al pierderii timpului. Sper ca odată să găsesc puterea de a renunța la această vinovată plăcere. Până atunci însă, din păcate, sunt nevoit să mă confrunt cu o din ce în ce mai pronunțată violență de limbaj și de atitudine. Să fim bine înțeleși! Nu cred că statul pe vreo platformă de socializare îți aduce prea multe foloase, dar admit că una dintre ele – al cărui acronim, „fb”, ar trebui să trimită la un lucru foartebun, ceea ce, în mod evident, nu este cazul – reprezintă un înlocuitor (aproape) ideal al altor alternative mijloace de informare. Nu numai că aici știrile îți sunt servite într-o formă rudimentar-simplistă și, prin aceasta, foarte ușor de prizat, dar ai ocazia de a urmări, în timp real, reacțiile unui impresionant număr de oameni, la mai toate aceste știri. Rezultatul nu este greu de anticipat: în prezența atâtor puncte de vedere, platforma de socializare despre care scriu se transformă într-un câmp de bătălie. Fiecare crede că are dreptate și pretinde cu ardoare ca toți ceilalți să-i valideze opiniile. Orice nuanță, orice împotrivire, orice relativizare trebuie de urgență și cu violență combătute. De ce? Pentru că noi, românii, nu avem cultura dialogului. Monologăm încrâncenat și în tonuri care nu admit bemoluri. Din păcate, tumultul tensiunii m-a atins și pe mine, iar până la a deveni, la rândul meu, lipsit de delicatețe, nu a mai fost decât un pas.

N-am să încerc să mă justific în rândurile pe care urmează să le citiți, ci doar am să vă transmit de ce am ajuns în acest punct, foarte nesuferit și pentru mine. De câțiva ani, în spațiul public – și platformele de socializare nu se găsesc într-o situație diferită – și-au făcut simțită prezența tot felul de ușuratici în ale rațiunii. Oameni care se pricep la foarte puține lucruri sau care nu au nicio pregătire academică serioasă, livrează tuturor celor care sunt dispuși să-i asculte ori, mai corect, să-i citească, soluții la aproape orice. De la criza militară din Ucraina, la viitorul Uniunii Europene, de la inflație la organizarea și funcționarea Justiției, de la cât de prost merg lucrurile în școala românească la cât de buni sunt cei din Apus la (aproape) orice, pentru că vesticii știu, vor și pot, în timp ce noi, românii, suntem întru totul lipsiți de aceste virtuți. Nu mi-a trecut niciodată prin minte să mă iau în gură cu lumea; în orice caz, nu cu întreaga lume. Dar atunci când pe platformele de socializare sunt aruncate de-a valma lucruri la care știu că mă pricep (iertată-mi fie infatuarea), așa cum ar fi Justiția, Administrația Publică sau Universitatea, mă simt dator să spun, măcar din când în când, câte ceva. Știu că sunt mulți compatrioți de-ai mei care cred că vorba dulce mult aduce, că un cap plecat nu va fi niciodată tăiat de sabie sau că o mână spală pe alta și amândouă fața, dar toate au o margine. Ca avocat am învățat că flexibilitatea este cheia succesului în orice afacere judiciară, dar fără a batjocori principii. Când negrul îmi este prezentat drept alb, când roșul înflăcărat este mult mai rău decât galbenul de floarea soarelui sau decât albastrul șters al cerului ori când mi-e aruncat în față un neisprăvit sau un ticălos înveșmântat propagandistic într-un costum de personaj providențial, pur și simplu nu mă mai pot abține. În mod natural, ceva în mine se revoltă. Pentru că instinctual realizez că nu te poate învăța cum să-și crești copiii unul care nu știe sigur dacă este însurat sau dacă doar trăiește o altă (nouă) aventură, nu-mi poate da lecții despre cât și cum trebuie să muncesc ori despre ce și câte impozite trebuie să plătesc unul care n-a avut niciodată un job serios, n-a plătit de-a lungul amărâtei sale vieți (aproape) niciun fel de taxe și nici nu știe foarte bine ce școală a absolvit. Revolta mea pleacă din inconsecvența cultivată și din asimetriile promovate de propagandiști. Pentru că, într-adevăr, platformele de socializare au fost pur și simplu sufocate de propagandiști. Din convingere (cei mai puțini), din interes (destul de mulți) sau pur și simplu din răutate (câțiva), acești menestreli zgomotoși de curte se simt datori să atace pe oricine gândește, simte sau încearcă să trăiască altfel decât în acord total cu modelul (ideologic) imaginat de ei. Cu cei ce n-au respect pentru pluralism nu pot fi, la rândul lor, respectați.

Nu pot trăi într-o lume în care mi se spune că mai ales un universitar ar trebui să tacă, întrucât – nu-i așa? – vremurile sunt tulburi. Și ce ar trebui să fac? Să le las să se limpezească, până când unii sau alții dintre precarii noștri ocârmuitori îmi vor oferi șansa de a trăi într-o minunată lume nouă? Cum să taci și să nu te revolți când până și un amărât de program de guvernare a ajuns să fie redactat printr-un sistem de inteligență artificială. Nu știu ce mă îngrozește mai mult. Că s-a ajuns ca un candidat la funcția de premier să accepte ca programul de guvernare pe care intenționează să conteze, spre a obține votul de încredere al Parlamentului, a fost reprodus de un sistem AI? Sau că mulți dintre compatrioții mei găsesc că nu e nicio problemă în această privință? Cum să nu explodez când premierul între timp demis îmi spune că nu sunt bani pentru nimic, în timp ce potențialul viitor prim-ministru declară nonșalant că sunt bani pentru indexarea pensiilor, ba chiar și pentru ridicarea salariilor în sectorul bugetar? Când și cine a mințit? Cel pe picior de plecare ori cel care e gata să-i ia locul surghiunitului? Într-o lume de ticăloși, iertați-mă, nu-ți mai arde să fii delicat. Iar dacă cele scrise de mine pe o platformă de socializare le arde unora obrazul, atunci nu au decât să și-l spele mai des. Dar nu oricum, ci cu multă apă rece. Răcorește și închide porii obrazelor isterice.