Când auzi la televizor scurte interviuri cu oameni simpli care zic că partidele sunt de vină pentru tot ce se întâmplă în România, vom zice unii că acei oameni sunt prea simpli, că ei habar n-au cum stă treaba. Cei care ne informăm sau mai aflăm una, alta de la liderii politici poate că zâmbim amar și concluzionăm că poporul habar n-are cum merge treaba. Că PSD nu avea interes să voteze nu știu care reformă a pensiilor speciale pentru că nu s-ar mai putea folosi de rețeaua de magistrați când le va fi mai greu după ce vin oamenii de la furat. Că un vicelider are tot interesul să se împiedice liderul în mișcări pentru a-i lua locul, că…

Ba că au vrut să răspundă la lobby-ul american într-o afacere cu gaz și pentru ca ceilalți să nu răspundă mai repede unui lobby german sau francez pentru un deal cu arme. Dar ceilalți nu se dau bătuți. Ei au fost dați jos de primii și au tot dreptul să răspundă în aceeași măsură gestului agresorului. De ce să voteze ei celălalt, când mai bine îl lasă să-și rupă gâtul deodată cu țara. Până la un punct, totul este de înțeles. Așa ceva se întâmplă peste tot, iar noi ce vedem la alții aplicăm la noi, căci corupția nu e lobby, iar lobby nu e corupție. Jocul politic nu e tâlhărie de stradă, e ceva fin, o partidă de șah între cei care fac țara să meargă.

Dar țara nu merge. Președintele merge cu linia sa roșie a izolării AUR. Bun, hai să luăm asta o linie naturală, dar dincolo de ea avem numai linii căcănii justificate principial, e adevărat, dar care neflexibilizate în scopul fucționării țării va face ca partidele frățești pro-europene să sfârșească după aceeași rețetă. Una electorală, firește. Când țara pică nimeni nu va mai glorifica PSD că l-a dat jos pe Bolojan pentru că a sărăcit o țară ai cărei cetățeni nu aveau cum să nu sărăcească strângând cureaua returnării unor datorii făcute de alții. PNL nu va fi ridicat în slăvi, în ciuda unui val electoral de moment pe ideea de pol Bolojan, căci sărăcia e o otravă, nu un drog, ca bogăția și puterea.

Dacă pledezi pentru o înțelegere la un vot de învestitură poate că vei fi făcut un credul. ”Nu merge așa!”, PSD nu va face ce trebuie, ca să pățească ălălalt ceva. Celălalt va riposta, căci dacă va ceda va dispărea ca partid. Nici măcar disidenții din PNL nu vor să ducă partidul spre PSD din dragoste de țară, aici e problema. Și lor li se derulează un calcul, un post de ministru sau o filială după scindarea partidului. Faptul că nimeni nu pune lucrurile cap la cap pentru ca ceva în țară să meargă nu e un banală lozincă a „oamenilor simpli”, ci o prostească realitate. Fiecare are puțină dreptate, în orice explicație e ceva logică și adevăr, dar adunate dau un mare plan de autodistrugere pentru ce numim partea bună a spectrului politic.

Iar treaba asta nu se oprește colo sus, în marea politică de la București. Să ne imaginăm doar că principalii politicieni administratori ai Timișului, Alfred Simonis (președinte CJT) și Ruben Lațcău (primar interimar de Timișoara) se ceartă. Fiecare crede că face bine, dar în lumina unui calcul. Unul are interesul să se certe cu celălalt pentru a aduna electorat de partea sa, ceartă pe teme juste sau aproape inventată, iar celălalt are interesul ca preopinentul să-și rupă gâtul făcând prostii politic sau în gestiunea orașului.

Dar nimeni nu câștigă ceva de aici. USR nu poate câștiga niciodată județul, iar PSD nu o poate face în Timișoara. Totul este un șah politic și uneori se guvernează doar de dragul jocului. Da, suntem naivi să credem că cineva se pune astăzi la o masă să înțeleagă că nu mai merge cu risipa de bani în aparatul bugetar, că nu mai merge să fentăm țara, nu mai merg calculele pentru partid, dacă totul se duce dracului. Vom vedea un Grindeanu votând cu Bolojan sau Bolojan votând cu Grindeanu, acceptând că nu mai merge să repetăm greșelile făcute? Nu atâta vreme cât ei cred că sigur mai merge.