Auzi de multe ori că democrația costă și te cauți repede în buzunar. Nu așa, nu merge așa! Când lupți pentru democrație cum au făcut-o mulți în decembrie 1989, costul acestui mod de viață, nu perfect, dar atâta de regretat în lipsa lui, poate fi unul capital. Dar mai poți plăti cu lipsa de libertatea și nu numai. Nu vorbim de un astfel de cost, ci de funcționarea statului în normele democrației de jos până sus. Cât costă să facem justiție, să avem libertate de exprimare, dar să avem și ordine publică, respect, drepturi egale în fața legii, dar și puteri ale statului care se îndeletnicesc că apere pentru noi acest echilibru? Costă mult.

Alegerile costă și auzi deseori electori care fug de aceste costuri, dar n-au nicio treabă dacă la Regionala CFR se sifonează ceva. Sau dacă la Casa de Sănătate se duc banii ca-n nisip pe diferite înzestrări cu dedicație. Ai putea trece cu vederea și știrea că o unitate administrativ teritorială cum este Consiliul Județean Timiș a plătit 12.000 de euro sindicatului pentru o sesiune de turism îmbrăcată în tematica „incursiune în istoria Banatului”. De departe, o finanțare legală între un finanțator public și un ONG, nimic anormal, nu?

Dar oriunde în lumea asta, finanțarea de către angajator a sindicatului care trebuie să apere angajatul de presiunea incorectă de multe ori a angajatorului este acceptată de ceea ce se numim „sindicatul galben”. Un sindicat care funcționează la vedere ca un apărător al angajaților, dar care nu supără deloc angajatorul. Veți spune că de așa ceva e plină zona privată și multinaționalele care au dinamitat ideea de sindicalism în instituția lor. În așa ceva nu dai cu parul, nu faci pe deșteptul să zici dacă e bine sau nu e bine. Eventual spui dacă acceptăm un astfel de defect de democrația sau nu îl acceptăm. Și ce facem dacă nu-l acceptăm?

Primăria condusă de Dominic Fritz nu l-a acceptat. Poate nu la acceptat pentru că „gălbeneala” sindicatului devenise portocalie, roșie chiar de implicare politică și nu mai aveai ce să-i faci. Dar pe teren asta a fost situația. Sindicatul și-a făcut treaba și când era cazul, dar și când nu era pentru cei care erau puși pe lista de disponibilizare în lumina unor noi organigrame ale primăriei. L-a apărat pe Chiș Culiță până ce Timișoara a plătit zeci, poate sute salarii foarte bune pentru ca acest exemplu de angajat să nu fie dat afară. Pentru că legea îl apăra și sindicatul, la fel. Pentru ca politicul să nu dispună după bunul plac de viețile angajaților.

Cât ne-a costat pe noi democrația care-l apăra pe Chiș Culiță? Mult, dar vom spune că aceste costuri ne apără de abuzuri și merită din plin făcute. Cât va costa statul prin administrația județeană să-l apere pe Chiș Culiță, angajat între timp la CJT, în cazul că omul ar avea litigii și cu președintele Alfred Simonis, cum le-a avut cu primarul Dominic Fritz? Mult mai puțin. O finanțare de 12.000 de euro prin care mai mulți angajați se vor simți bine pe malul Dunării la Belgrad sau Novi Sad, pe Clisură sau la Băile Herculane. Fără nervi, fără procese, doar din pix și-o semnătură.

Vom zice că este bine. Nu-l vom plânge pe Chiș Culiță dacă i se va întâmpla așa ceva, căci nici măcar el nu se va plânge. În fața unui lider PSD, în fața sistemului vechi, nu a „haștagiștilor” ăstora fără șosete, nu te mai plângi. Își va lua liniștit transferul în altă instuție de stat sau la privat. Nu vor fi procese, nu gălăgie la sindicat, nu greve și alte manifestări. Nu e mai bine așa? Cine e mai bun manager dintre cei doi? Din povestea asta cine e mai abil, mai descurcăreț, Simonis sau Fritz? Credeți că în asta stă democrația? Hmm, putem trăi și cu așa, nu?