Roman în serial: Șoferul lui Al Capone (4)

Monitorul de Suceava vă prezintă, în serial, noua carte a scriitorului sucevean Constantin Severin, ”Șoferul lui Al Capone”

În fiecare marți și vineri, vom publica câte un fragment din acest roman.

* * *

Scrisorile veneau din America de vreo zece ani.

Nu scrisori lungi, nu scrisori literare — bucăți de hârtie cu scris apăsat și greșit, pline de cuvinte românești cu terminații engleze, trimise de bărbați care uitaseră jumătate din gramatică în drumul spre vest. Dar conțineau lucruri concrete: sume de bani trimise acasă, descrieri de locuri de muncă, adrese la care se putea găsi un pat și o masă la sosire. Din Cârțișoara plecaseră deja, în decursul anilor, peste două sute de oameni. Unii se întorseseră. Mulți nu.

Ieronim citise fiecare scrisoare care trecuse prin sat. Nu pentru că ar fi vrut să plece — nu se gândise serios la asta. Ci pentru că scrisorile descopereau o lume pe care nu o știa, și Ieronim nu putea să lase o lume necunoscută în pace.

Petru Muntean scrisese din Chicago că lucra la un abator și câștiga de trei ori mai mult decât câștigase în România. Scrisese că orașul era uriaș, că iarna era la fel de grea ca acasă, că lumea nu se uita la tine pe stradă — nu din răutate, ci pentru că nu aveau timp. Scrisese că în fiecare zi servea carne, lucru care îl uimise pe Ieronim mai mult decât orice altceva din scrisoare.

Ion Crăciun scrisese din Detroit că lucrase o lună la o fabrică de automobile. O fabrică în care mașinile se construiau una după alta, pe o bandă care mergea singură, și fiecare om făcea mereu același lucru — un șurub, o piesă, un singur gest repetat de mii de ori pe zi. Nu îi plăcuse. Dar scrisese că văzuse de aproape cum se face o mașină și că dacă era cineva care voia să știe, el putea explica.

Ieronim îi scrisese lui Ion Crăciun a doua zi.

* * *

Toamna anului 1917 fu grea.

Frontul se mutase iar, undeva în nord, și veștile care veneau prin sat erau confuze și contradictorii. Unii ziceau că Austro-Ungaria câștigă, alții ziceau că pierde, și ambele tabere aveau și nu aveau argumente. Ieronim nu înțelegea politica și nu încerca să o înțeleagă — înțelegea că oamenii mureau departe și că familiile lor rămâneau acasă cu mai puțini bărbați și mai mult pământ de muncit.

Tatăl lui se îmbolnăvise în septembrie. Nu grav — o răceală care se lungise, o tuse care nu pleca, o oboseală care nu mai trecea cu somnul. Doctorul din Avrig venise, îl examinase, prescrisese odihnă și ceaiuri. Gheorghe Budac nu era omul odihnei, iar ceaiurile le bea cu o expresie de dispreț politicos, cum bei ceva ce știi că nu ajută, dar nu vrei să-l jignești pe cel care ți l-a dat.

În acele săptămâni, Ieronim preluase tot: câmpul, animalele, gospodăria. Muncea de dimineață până seara, tăcut, metodic, fără să se plângă. Nu pentru că nu era obosit. Ci pentru că oboseala era parte din ordine, și ordinea era singurul lucru care ținea lucrurile în loc.

Noaptea, după ce toți adormeau, citea.

Citea orice îi cădea în mână — cartea cu motoare, o Biblie veche cu margini notate de cineva care murise de mult, un almanah agricol din 1908, câteva ziare românești aduse din Sibiu, vechi de câteva luni de zile. Citea cum bea unii apa: nu dintr-o plăcere anume, ci dintr-o nevoie fundamentală.

Și se gândea la America.

* * *

Scrisoarea lui Ion Crăciun sosi în octombrie, cu o întârziere de trei luni, datorată războiului. Era lungă pentru standardele lui — două pagini întregi, scrise pe ambele fețe. Descria fabrica Ford din Detroit cu o precizie de mecanic: benzile de asamblare, sistemul de piese interschimbabile, salariul de cinci dolari pe zi pe care Henry Ford îl plătea muncitorilor. Cinci dolari pe zi era mai mult decât câștigau mulți oameni din Cârțișoara într-o săptămână.

Dar partea care îl opri pe Ieronim, care îl făcu să citească de trei ori același paragraf, era alta. Ion scrisese că în Chicago — nu în Detroit, Ion se mutase între timp — existau oameni care aveau nevoie de șoferi. Nu oricare. Șoferi care știau să tacă, care știau drumurile, care știau să conducă noaptea fără să aprindă farurile. Plăteau bine. Foarte bine. Ion nu explicase mai mult. Dar adăugase, aproape ca o notă de subsol: «Dacă știi să conduci și știi să taci, în Chicago e loc pentru tine.»

Ieronim nu știa să conducă. Nu în mod oficial. Dar dusese o dată mașina funcționarului imperial cincizeci de metri pe un drum drept, în timp ce șoferul coborâse să verifice o roată, și înțelesese imediat că volanul era o extensie a mâinilor, că pedala era o extensie a piciorului, că mașina asculta dacă îi vorbeai în limba ei.

Puse scrisoarea sub saltea și se culcă.

Nu adormi până spre ziuă, gândurile îi zburau la Chicago.

* * *

Decizia nu veni printr-un moment dramatic. Nu fu o noapte cu fulgere și revelații, nu fu o ceartă cu tatăl sau o viziune divină. Fu mai degrabă ca o apă care crește imperceptibil — o zi, două, o săptămână, și deodată ești până la genunchi și nu te mai miri.

În noiembrie, tatăl se înzdrăveni. Gheorghe Budac se ridică din pat cu o expresie de om jignit de propria slăbiciune și își reluă munca, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Ieronim îl privi o zi, două, și înțelese că tatăl lui nu avusese nevoie de el — avusese nevoie de timp, și timpul trecuse.

În decembrie, îi scrise din nou lui Ion Crăciun. Nu întrebă mare lucru. Întrebă doar dacă locul era încă valabil și cât costa un bilet de vapor de la Hamburg.

Răspunsul veni în februarie: locul era valabil. Biletul costa patruzeci și doi de dolari clasa a treia, sau echivalentul în coroane austro-ungare. Și o mențiune: «Adu bani cât poți. Prima lună e grea peste tot.»

Ieronim strânse banii în patru luni. Din muncă, din puținul economisit, din vânzarea unui vițel pe care îl crescuse el și care era al lui prin înțelegere nescrisă cu tatăl. Strânse mai mult decât biletul. Nu mult mai mult — dar destul ca să nu ajungă acolo cu mâinile goale.

Partea integrală cu toate fragmentele publicate poate fi găsită aici: https://www.monitorulsv.ro/roman-in-serial-soferul-lui-al-capone-1_436bae/