Admiterea nu este despre momentul în care intri, ci despre omul care ieși de acolo.

Am intrat la UVT fără să știu cine voi fi când voi pleca

Există un moment, undeva între ultima zi de liceu și prima zi de facultate, în care toată lumea te întreabă ce vei face cu viața ta.

Ai 18 sau 19 ani și ar trebui să ai un răspuns.

Trebuie să știi ce facultate vrei, ce meserie vrei, unde te vezi peste cinci ani, dacă vei rămâne în orașul în care ai crescut sau vei pleca.

Trebuie să alegi.

Și alegi.

Uneori cu siguranță. Alteori pentru că îți place un domeniu. Alteori pentru că ți-au spus părinții că „se caută”. Alteori pentru că nu ai nicio idee și alegi ce pare, în acel moment, cel mai puțin greșit.

Eu am ales Universitatea de Vest din Timișoara.

Și, câțiva ani mai târziu, m-am întors aici.

Nu în același loc în care am intrat prima dată.

Nici eu nu mai eram aceeași.

Anul acesta, peste 6.100 de tineri și-au depus candidatura la programele de licență ale Universității de Vest din Timișoara. Cu 16% mai mulți decât în iulie 2025. La master au fost peste 2.200 de candidați, în creștere cu 10,82% față de anul trecut. La aceștia s-au adăugat și candidații români de pretutindeni.

Cifrele sunt mari.

Frumoase, dacă le privești din perspectiva unei instituții.

Dar eu nu reușesc să văd în ele doar niște cifre.

Văd oameni.

Văd un adolescent care își deschide pentru prima dată site-ul unei universități și încearcă să înțeleagă ce înseamnă toate denumirile acelea de facultăți.

Văd un părinte care caută cazare în Timișoara.

Văd bagaje făcute în grabă.

Văd emoția primei zile.

Văd oameni care încă nu știu că peste câțiva ani vor avea alte prietenii, alte frici și, poate, cu totul alte planuri.

Și mă văd și pe mine.

E ciudat să te întorci într-un loc în care ai fost cândva doar un boboc speriat de viitor.

Am terminat Jurnalismul la UVT.

Acum sunt masterandă la Studii de Securitate Globală.

Dacă mi-ar fi spus cineva, în prima zi de facultate, că voi ajunge să combin jurnalismul cu studiile de securitate, probabil că aș fi zâmbit politicos și aș fi schimbat subiectul.

La 18 ani credeam că trebuie să aleg un singur drum.

Acum cred că problema este tocmai asta: ne cerem prea devreme să știm unde vrem să ajungem.

Facultatea nu m-a dus în linie dreaptă spre omul care sunt astăzi.

M-a dus prin ocoluri.

Prin cursuri care mi s-au părut inutile și pe care le-am înțeles abia mai târziu. Prin oameni pe care i-am întâlnit întâmplător. Prin proiecte. Prin deadline-uri. Prin dimineți în care nu voiam să merg la facultate și seri în care nu voiam să plec.

Prin primele texte scrise cu frica aceea că poate nu sunt suficient de bună.

Prin primele interviuri.

Prin redacții.

Prin momente în care m-am întrebat dacă am ales bine.

Cred că asta este partea despre facultate despre care se vorbește prea puțin.

Nu diploma.

Nu numărul de locuri.

Nu concurența.

Ci omul care se schimbă între momentul în care apasă „înscriere” și momentul în care își ia diploma.

Pentru că, atunci când intri la facultate, nu știi încă cine vei fi când vei pleca.

Și poate că nici nu trebuie să știi.

Admiterea de anul acesta spune, totuși, ceva despre generația care vine.

UVT a raportat creșteri atât la licență, cât și la master, iar la unele programe concurența a fost de câteva persoane pe un singur loc. La masteratul de Psihologie clinică și psihoterapie, de exemplu, au fost aproape opt candidați pentru un loc finanțat de la buget. Alte programe din zona psihologiei și educației au atras, de asemenea, un număr ridicat de candidați.

Nu știu dacă aceste cifre înseamnă că tinerii au din nou mai multă încredere în facultate.

Poate că da.

Poate că vor doar să-și găsească un loc într-o lume în care nimeni nu le mai promite prea multe.

Poate că vor o profesie.

Poate că vor să plece de acasă.

Poate că încă mai cred că educația poate schimba ceva.

Sau poate că, asemenea mie la 18 ani, pur și simplu nu știu încă.

Și este în regulă.

Am întâlnit studenți care au venit la facultate convinși că vor face un anumit lucru și au ajuns să iubească un domeniu complet diferit.

Am văzut oameni care au început să muncească în timpul facultății și au învățat mai mult dintr-o redacție, dintr-un birou sau dintr-o cafenea decât credeau că vor învăța vreodată dintr-un curs.

Am văzut și oameni obosiți.

Pentru că viața de student nu arată mereu ca în fotografiile de început de an universitar.

Mai degrabă este imaginea pe care o postăm la sfârșitul programului de studiu.

Cearcăne și ochi roșii.

Uneori înseamnă chirie.

Înseamnă bani numărați.

Înseamnă muncă și cursuri în aceeași zi.

Înseamnă să alegi între o ieșire cu prietenii și o cheltuială pe care nu ți-o permiți.

Înseamnă să vii la facultate după o zi în care ai fost deja la serviciu.

Și, uneori, înseamnă să te întrebi dacă mai poți.

De aceea, nu cred că admiterea trebuie privită doar ca o competiție pentru un loc.

Pentru cei care au intrat, adevărata admitere începe după ce dispare emoția rezultatului.

Începe când trebuie să te ridici dimineața și să mergi la curs chiar dacă nu ai chef.

Când primești primul examen la care nu știi nimic.

Când descoperi că profesorul pe care îl evitai ajunge să fie unul dintre oamenii de la care ai învățat cel mai mult.

Când îți dai seama că prietenii cu care ai început facultatea nu vor rămâne neapărat lângă tine până la final.

Când începi să te gândești serios la ce vei face după.

Și, mai ales, când începi să înțelegi că diploma nu este răspunsul la întrebarea „ce fac cu viața mea?”.

Este doar o parte din răspuns.

Pentru mine, UVT nu a fost o poveste despre o alegere perfectă.

A fost o poveste despre o alegere pe care am tot învățat să o repar, să o schimb, să o completez.

Și poate că asta este frumusețea facultății.

Nu faptul că îți răspunde la întrebarea „ce voi face cu viața mea?”

Ci faptul că îți dă câțiva ani în care ai voie să nu știi.

Ai voie să te răzgândești.

Ai voie să descoperi că nu ești omul care credeai că vei fi.

Ai voie să pleci de la Jurnalism spre Securitate.

Ai voie să te întorci.

Ai voie să începi din nou.

Anul acesta, peste 6.100 de tineri au bătut, într-un fel sau altul, la ușa UVT.

Unii au venit cu planuri clare.

Alții au venit cu frică.

Unii au știut exact ce vor.

Alții au pretins că știu.

Și probabil că mulți dintre ei vor termina facultatea altfel decât au început-o.

Așa cum am făcut și eu.

Admiterea UVT 2026 nu s-a încheiat, de altfel, odată cu sesiunea din vară. Universitatea a organizat și o sesiune de toamnă pentru locurile rămase disponibile, iar procesul de admitere pentru acest an universitar s-a întins până în septembrie.

Dar, dincolo de liste, confirmări, taxe, locuri la buget și locuri la taxă, rămâne aceeași întrebare cu care începe totul.

Cine vei fi când vei pleca?

Poate că nimeni nu știe.

Poate că nici nu trebuie.

Pentru că poate că aceasta este, până la urmă, adevărata poveste a facultății.

Nu câți au intrat.

Nu câți au fost pe un loc.

Ci câți dintre cei care intră astăzi vor avea curajul, peste câțiva ani, să recunoască faptul că nu mai sunt aceeași persoană.

Eu, cu siguranță, nu mai sunt.

Și, privind în urmă, cred că acesta este unul dintre puținele lucruri pe care nu aș vrea să le schimb.