Cum distrugi o democrație?

Faptul că regimul politic din România se găsește într-o cumplită suferință în ceea ce privește organizarea și funcționarea lui nu mai este aproape pentru nimeni un secret. Guvernul este demis de mai bine de patru luni și funcționează la capacitatea redusă a unui Cabinet de avarie, incapabil din punct de vedere managerial, dar și instituțional să facă față gravelor probleme socio-economice în care a ajuns această țară. Președintele României pare amorțit în funcția ocupată, neavând curajul sau priceperea de a mișca lucrurile într-o direcție sau alta. De frica venirii la putere a partidelor euro-sceptice și a posibilității de a fi suspendat și, mai apoi, demis, Șeful Statului pare că se zvârcolește în propria sa neputință. Grimasele lui ori aparițiile degajate, în tricou și pantaloni scurți, nu-i mai mulțumesc nici măcar pe cei care, mizând pe intelectul de matematician al lui Nicușor Dan, ne îndemnau, prin primăvara lui 2025, să-l votăm. Argumentul atunci folosit era acela că numai de la acest candidat puteam aștepta salvarea patriei. La rândul lor, administrațiile locale sunt paralizate de lipsa acută a fondurilor bănești, dar și din pricina nereformării lor sistemice, situație care trenează de zeci de ani. În sfârșit, Justiția — fie ea constituțională, penală, civilă sau de contencios administrativ — pare să se sufoce sub presiunea unui număr mult prea mare de dosare, a lipsei de personal, a criticilor și a atacurilor venite din toate părțile. Am ajuns în situația ca fiecare decizie judiciară să fie comentată în fel și chip de orice influencer care și-a făcut precara instrucție juridică pe nu știu ce platformă de ChatGPT. Și toate aceste drame instituționale se consumă într-un ambient socio-economic (aproape) catastrofal, respectiv în contextul unor tensiuni politico-militare tot mai acut resimțite și de România, inclusiv în imediata vecinătate a granițelor ei.

Situația de mai sus are — cred eu — o explicație. Românii au fost aduși în starea, foarte bine descrisă de Alain Finkielkraut în cartea sa Înfrângerea gândirii, de națiune care luptă împotriva ei însăși. Ai impresia unui bellum omnium contra omnes, întrucât aproape că nu mai există categorie socială, grup sau colectivitate umană care să nu aibă motiv de pizmă și de răfuială cu alte categorii, grupuri sau colectivități concurente. Tensiunea infra-socială și disponibilitatea pentru confruntare a crescut la cote care amintesc de anii ’30 ai secolului trecut. Cum s-a ajuns aici? S-ar putea susține și ideea, tot mai răspândită, că vina pentru actuala stare a lucrurilor aparține, deopotrivă, celor mulți (pentru că ar fi proști) și clasei dirigente (pentru că ar fi ticsită de ticăloși). Simplistă abordare! Ar trebui înțeles, odată pentru totdeauna, că, în orice analiză sociometrică, nuanțele contează. Poporul nu e alcătuit numai din proști, iar printre politicieni pot fi identificați și oameni care, pe lângă faptul că mai și știu câte ceva, au reușit să conserve și o brumă de moralitate. Problema spinoasă, greu de depășit, este aceea a identificării și, mai apoi, a promovării lor. Sincer, în acest efort nu m-aș baza pe acei intelectuali „radicalizați”, a căror viziune în ceea ce privește viitorul României se mărginește — exclusivist, din păcate — la mirajul livrat lor de proiectul numit „Uniunea Europeană”. Nu aș conta nici pe cei care mizează pe un soi de izolare cvasitotală a acestei țări și pe credința că am putea să obținem vigoarea economică între timp risipită, prin instituirea unei guvernări autarhice, bazată numai pe propriile resurse naturale ori pe propria capacitate inovativă a acestui popor. Soluțiile ar trebui căutate în identificarea și, mai apoi, implementarea unui set scurt și clar de reforme, din care să nu lipsească:

1. a) revizuirea constituțională, în sensul instituirii unui sistem parlamentar unicameral, al reducerii numărului de parlamentari (în acord cu voința referendară exprimată de români încă din 2009) și al limitării numărului de mandate de parlamentar la cel mult două;
2. b) reorganizarea administrativ-teritorială a României, în sensul reducerii semnificative a numărului de județe și, implicit, a rețelei mult prea stufoase de autorități ale administrației publice locale și județene, în paralel cu limitarea numărului de mandate și în cazul aleșilor locali;
3. c) deschiderea și dezvoltarea relațiilor comerciale cu state din spațiul oriental, african sau sud-american, fără raportări emoționale la specificitatea regimurilor politice existente în țările potențial partenere;
4. d) reformarea justiției, prin lărgirea absolut necesară a corpului de magistrați, care, pentru viitor, trebuie să se bucure de o reală independență, printr-un statut salarial clar și predictibil, prin instituirea unor mecanisme eficiente de angajare a răspunderii lor patrimoniale, în caz de eroare judiciară gravă și flagrantă, prin stabilirea unei durate a carierei comparabilă cu cea asociată altor categorii profesionale pentru care este nevoie de instrucție universitară și prin recunoașterea unui regim al pensionării similar cu cel întâlnit în sistemul sanitar, universitar sau de ordine publică și siguranță națională;
5. e) stabilirea unui sistem fiscal clar, just, simplu și predictibil, bazat pe un prealabil recensământ al tuturor persoanelor, bunurilor și veniturilor celor care au domiciliul/reședința în România ori desfășoară activități economice/lucrative generatoare de venituri pe teritoriul țării.

Lipsa reformelor va duce, în cele din urmă, la prăbușirea statului. Nu e nevoie de un război pentru asta, deși, din păcate, nu ducem lipsă nici de așa ceva. Dar până să se prăbușească România, i se vor nărui instituțiile și i se va dezintegra regimul politic democratic, liberal, pluralist și reprezentativ. Batjocorirea sistematică a instituțiilor — fie ele politice, administrative sau judiciare — ne ucide democrația pe care mulți dintre noi încă o mai prețuim. Iar odată cu democrația, murim și noi. Nu scriu aici despre o moarte fizică, eveniment natural pe care, de cele mai multe ori, nu îl putem controla. Eu mă refer la moartea civică, aceea pe care o vom gusta atunci când primul milițian al noului ev politic ne va băga pumnul în gură pentru că am îndrăznit să crâcnim.