[analyse_image type=”featured” src=””]
Devenim părinți crezând că totul se va schimba în jurul nostru – programul, prioritățile, casa plină de jucării – dar rareori ne gândim că se schimbă chiar cine suntem. Ceea ce psihologii numesc „parenting”, adică tot ansamblul de îngrijire, decizii și implicare zilnică prin care creștem și educăm un copil, nu este doar o listă de sarcini noi, ci o experiență care ne remodelează din interior. Personalitatea, pe care o considerăm de obicei stabilă după vârsta adultă, se dovedește surprinzător de maleabilă în fața experienței parentale. Nu vorbim despre simple ajustări de comportament, ci despre transformări de fond, măsurabile chiar și în trăsăturile pe care psihologii le consideră structurale.
Un studiu longitudinal amplu, realizat de cercetătoarea Wiebke Bleidorn împreună cu colegi din Germania și publicat în „Journal of Personality and Social Psychology”, a urmărit mii de adulți pe parcursul mai multor ani, comparând evoluția personalității celor care au devenit părinți cu cea a celor care nu au avut copii. Rezultatele au arătat că faptul de a deveni părinte se asociază cu scăderi ale deschiderii către experiențe noi și cu creșteri ale conștiinciozității și ale aversiunii față de risc. Cu alte cuvinte, părinții devin, în medie, mai precauți, mai organizați și mai puțin dispuși să caute noutatea de dragul noutății. Nu e greu de înțeles de ce: când răspunzi de siguranța fizică și emoțională a unei alte ființe, creierul reevaluează constant ce merită riscat și ce nu.
Această recalibrare nu se oprește la nivel cognitiv. Multe persoane povestesc că, odată cu nașterea unui copil, au descoperit la ele răbdare de care nu se știau capabile, dar și un prag de frustrare mult mai scăzut decât înainte. Relația cu timpul se schimbă radical – orele nu mai sunt ale noastre în întregime, iar această pierdere a controlului poate genera anxietate cronică sau, dimpotrivă, poate cultiva o formă de acceptare și flexibilitate pe care viața anterioară nu o cerea. Identitatea profesională, socială, chiar romantică trece printr-o renegociere: mulți părinți descriu o senzație de „dedublare”, în care vechea personalitate coexistă, uneori incomod, cu noile responsabilități și cu noile valori care se instalează treptat.
Această transformare nu este neapărat negativă. Studiile arată și creșteri ale sentimentului de sens și scop în viață, alături de o maturizare emoțională accelerată. Problema apare atunci când schimbarea nu este conștientizată, iar părintele se simte „pierdut” fără să înțeleagă de ce relația cu propriul soț, cu prietenii sau cu propria carieră pare brusc diferită. Tocmai de aceea, câteva strategii pot ajuta la traversarea acestei perioade fără ca ea să devină o criză de identitate.
Primul pas, esențial, este să numim schimbarea în loc să o ignorăm. A vorbi deschis – cu partenerul, cu un prieten apropiat sau chiar într-un jurnal personal – despre faptul că „nu mai simt că sunt aceeași persoană” reduce izolarea emoțională și oferă un cadru pentru a înțelege ce anume s-a schimbat: valorile, prioritățile, toleranța la risc sau nevoia de control. Fără această conștientizare, multe persoane interpretează greșit disconfortul ca pe un semn că ceva e în neregulă cu ele, când de fapt este o reacție adaptativă firească.
A doua soluție ține de păstrarea deliberată a unor fragmente din identitatea dinainte de a deveni părinte. Nu este vorba despre a rezista schimbării, ci despre a nu o lăsa să șteargă complet ce a existat înainte – un hobby, o prietenie, un obicei care nu are legătură cu rolul de părinte. Cercetările din psihologia dezvoltării arată că adulții care reușesc să mențină, chiar și în doze mici, activități legate de identitatea lor anterioară raportează niveluri mai scăzute de epuizare parentală și o tranziție mai lină spre noul echilibru.
A treia strategie, poate cea mai puțin intuitivă, este să tratăm noile trăsături – precauția crescută, nevoia de rutină, scăderea toleranței la incertitudine – nu ca pe niște defecte de corectat, ci ca pe adaptări utile care pot fi integrate conștient. În loc să lupți împotriva faptului că ești mai puțin spontan decât înainte, poți construi noi forme de spontaneitate compatibile cu viața de părinte, mai degrabă decât să tânjești după una care nu mai este realistă. Această acceptare activă, susținută de altfel și de terapia acceptării și angajamentului, ajută la reducerea conflictului interior dintre „cine eram” și „cine sunt acum”.
Parenting-ul nu este doar o schimbare de rol, ci un proces psihologic profund, comparabil ca intensitate cu alte tranziții majore de viață. A înțelege că personalitatea noastră continuă să se modeleze, chiar și după ce credeam că s-a „fixat”, nu este un motiv de îngrijorare, ci o invitație la curiozitate față de propria evoluție – și, poate, un motiv în plus să fim mai blânzi cu noi înșine în anii în care învățăm, practic, o nouă versiune a propriei identități.
Psiholog Mihai Moisoiu
Tel. 0753 937 223
www.mihaimoisoiu.ro
E-mail: mmmoisoiu@gmail.com
Devenim părinți crezând că totul se va schimba în jurul nostru – programul, prioritățile, casa plină de jucării – dar rareori ne gândim că se schimbă chiar cine suntem. Ceea ce psihologii numesc „parenting”, adică tot ansamblul de îngrijire, decizii și implicare zilnică prin care creștem și educăm un copil, nu este doar o listă de sarcini noi, ci o experiență care ne remodelează din interior. Personalitatea, pe care o considerăm de obicei stabilă după vârsta adultă, se dovedește surprinzător de maleabilă în fața experienței parentale. Nu vorbim despre simple ajustări de comportament, ci despre transformări de fond, măsurabile chiar și în trăsăturile pe care psihologii le consideră structurale.
Un studiu longitudinal amplu, realizat de cercetătoarea Wiebke Bleidorn împreună cu colegi din Germania și publicat în „Journal of Personality and Social Psychology”, a urmărit mii de adulți pe parcursul mai multor ani, comparând evoluția personalității celor care au devenit părinți cu cea a celor care nu au avut copii. Rezultatele au arătat că faptul de a deveni părinte se asociază cu scăderi ale deschiderii către experiențe noi și cu creșteri ale conștiinciozității și ale aversiunii față de risc. Cu alte cuvinte, părinții devin, în medie, mai precauți, mai organizați și mai puțin dispuși să caute noutatea de dragul noutății. Nu e greu de înțeles de ce: când răspunzi de siguranța fizică și emoțională a unei alte ființe, creierul reevaluează constant ce merită riscat și ce nu.
Această recalibrare nu se oprește la nivel cognitiv. Multe persoane povestesc că, odată cu nașterea unui copil, au descoperit la ele răbdare de care nu se știau capabile, dar și un prag de frustrare mult mai scăzut decât înainte. Relația cu timpul se schimbă radical – orele nu mai sunt ale noastre în întregime, iar această pierdere a controlului poate genera anxietate cronică sau, dimpotrivă, poate cultiva o formă de acceptare și flexibilitate pe care viața anterioară nu o cerea. Identitatea profesională, socială, chiar romantică trece printr-o renegociere: mulți părinți descriu o senzație de „dedublare”, în care vechea personalitate coexistă, uneori incomod, cu noile responsabilități și cu noile valori care se instalează treptat.
Această transformare nu este neapărat negativă. Studiile arată și creșteri ale sentimentului de sens și scop în viață, alături de o maturizare emoțională accelerată. Problema apare atunci când schimbarea nu este conștientizată, iar părintele se simte „pierdut” fără să înțeleagă de ce relația cu propriul soț, cu prietenii sau cu propria carieră pare brusc diferită. Tocmai de aceea, câteva strategii pot ajuta la traversarea acestei perioade fără ca ea să devină o criză de identitate.
Primul pas, esențial, este să numim schimbarea în loc să o ignorăm. A vorbi deschis – cu partenerul, cu un prieten apropiat sau chiar într-un jurnal personal – despre faptul că „nu mai simt că sunt aceeași persoană” reduce izolarea emoțională și oferă un cadru pentru a înțelege ce anume s-a schimbat: valorile, prioritățile, toleranța la risc sau nevoia de control. Fără această conștientizare, multe persoane interpretează greșit disconfortul ca pe un semn că ceva e în neregulă cu ele, când de fapt este o reacție adaptativă firească.
A doua soluție ține de păstrarea deliberată a unor fragmente din identitatea dinainte de a deveni părinte. Nu este vorba despre a rezista schimbării, ci despre a nu o lăsa să șteargă complet ce a existat înainte – un hobby, o prietenie, un obicei care nu are legătură cu rolul de părinte. Cercetările din psihologia dezvoltării arată că adulții care reușesc să mențină, chiar și în doze mici, activități legate de identitatea lor anterioară raportează niveluri mai scăzute de epuizare parentală și o tranziție mai lină spre noul echilibru.
A treia strategie, poate cea mai puțin intuitivă, este să tratăm noile trăsături – precauția crescută, nevoia de rutină, scăderea toleranței la incertitudine – nu ca pe niște defecte de corectat, ci ca pe adaptări utile care pot fi integrate conștient. În loc să lupți împotriva faptului că ești mai puțin spontan decât înainte, poți construi noi forme de spontaneitate compatibile cu viața de părinte, mai degrabă decât să tânjești după una care nu mai este realistă. Această acceptare activă, susținută de altfel și de terapia acceptării și angajamentului, ajută la reducerea conflictului interior dintre „cine eram” și „cine sunt acum”.
Parenting-ul nu este doar o schimbare de rol, ci un proces psihologic profund, comparabil ca intensitate cu alte tranziții majore de viață. A înțelege că personalitatea noastră continuă să se modeleze, chiar și după ce credeam că s-a „fixat”, nu este un motiv de îngrijorare, ci o invitație la curiozitate față de propria evoluție – și, poate, un motiv în plus să fim mai blânzi cu noi înșine în anii în care învățăm, practic, o nouă versiune a propriei identități.
Psiholog Mihai Moisoiu
Tel. 0753 937 223
www.mihaimoisoiu.ro
E-mail: mmmoisoiu@gmail.com
[analyse_source url=”https://www.monitorulsv.ro/cum-ne-schimba-parenting-ul-propria-personalitate/”]