De ce suveranismul calcă totul în picioare

Europa își doarme somnul de pe urmă fără ca vreunul cu mintea încă la el — cineva anume din elita politică occidentală — să mai reușească să o trezească barem în ceasul al treisprezecelea.

Victoria amuțitoare a AfD la recentele alegeri din Landul Saxonia-Anhalt nu reprezintă altceva decât preludiul marelui dezastru al politicii liberale (a se citi ultrastângiste) care a controlat Uniunea Europeană și, în general, statele din perimetrul euro-atlantic. Așa se întâmplă când vechea aristocrație politică occidentală — aceea care a ridicat și a modelat nu doar fosta Comunitate Economică Europeană, înlocuită, după prăbușirea Uniunii Sovietice, de Uniunea Europeană de astăzi — a fost aruncată, pe nesimțite, la colțul cu hoituri urât mirositoare pe motiv că aparținea — cumplit delict! — Vechii Europe.

Nimic din moștenirea politică a premierilor cu ștaif, cu educație solidă și înzestrați cu cunoașterea ființei umane, potrivit lui Adler, nu s-a găsit de cuviință să se păstreze și să se rafineze de către noii lideri ai „noii” Europe.

În timp ce „giganți” politici precum Helmut Schmidt, bărbatul elegant și cultivat care a redesenat Germania pe tot parcursul anilor ’70, opunându-se rușilor cu fermitate și construind, în același timp, o economie excepțională, deși era om de stânga, au fost trecuți la mumii politice, cancelarii de după 1990 (mai puțin Kohl, totuși) s-au făcut că ridică Germania bătând voioși palma cu Putin.

Doamna Merkel a venit zilele trecute la București să-și prezinte cartea de memorii trecând, în schimb, sub tăcere relația ei mereu ocultă cu dictatorul de la Kremlin. Sau, în cel mai bun caz, edulcorând toată această iubire stranie și de prost gust pe care a întreținut-o cu Putin în toți cei paisprezece ani de mandat. Astăzi, Merkel se miră, la fel cum se miră și cancelarul actual Merz, creștin-democrați doar cu numele, dacă am avea îndrăzneala să-i comparăm sub toate aspectele cu Helmut Kohl, că valul naționalist calcă totul în picioare în această țară.

Nu e niciodată de ajuns să constați și, da, să cazi mut de mirare înaintea faptului că cel mai important „detaliu” în guvernarea unei națiuni este înțelegerea umanului, a nevoilor naturale ale indivizilor, chiar și a celor fără prea multă educație, și nicidecum exaltarea de vorbe goale și de lozinci sforăitoare.

AfD este simptomul purulent al unei boli sociale care a zăcut latent în țesutul general al societății germane, imediat după reunificarea peste noapte a țării, și nicidecum rezultatul unei mirări candide, bazate pe mitologia bunei guvernări. La fel se întâmplă și în Franța, unde prăbușirea încrederii națiunii în șefii acesteia a început imediat după ieșirea din scenă a lui Jacques Chirac, și el ultimul lider autentic, prețuit de francezi, și după instalarea unor președinți de mâna a doua, slabi la toate capitolele, precum Sarkozy, Hollande și, ultimul, dar nu cel de pe urmă, Macron.

Cât despre „biata noastră țărișoară”, vorba zeflemitoare a Conului Iancu, aproape că nu ai nimic a spune decât că, la cât balamuc și la câtă bătaie de joc în formă continuată au produs și consolidat neisprăviții din partidele mainstream din ultimele decenii, mă tem că și suveraniștii care vor prelua curând țara se vor dovedi tot o apă de ploaie, însă ceva mai frecventabilă, măcar la început, decât primii.

Doar că, aviz amatorilor de așa distracție, dar și unora care continuă să le cânte în strună de pe tot felul de metereze publice proștilor din fruntea bucatelor din prezent, schimbarea „ordinii de zi” îi va ustura teribil pe mulți.