Amestecate (21)

Am găsit soluția: voi urmări meciurile FCSB fără sonor, astfel menajându-mi nervii aflați la grea încercare ori de câte o ori apare pe ecran echipa lui Becali. N-am nimic cu bogătașul din Pipera: avem, cumva, onorabile preocupări intelectuale comune, el a scris cărți, eu scriu cărți, suntem cumva confrați de breaslă. N-am nimic nici cu Ricardo Pădurariu, un băiat foarte promițător, pe care-l aștept cât de curând în echipa națională. Am, însă, o căpiță de reproșuri la adresa ”dăștepților” care, absolut stupid și total ilegal, au schimbat strămoșescul patronimic din Păduràriu în Pădurarìu. Promit că-i ultima dată când mai iau în discuție chestiunea – mi s-a acrit, cred că și dumneavoastră. Profesor de română fiind, am scris ades și degeaba despre această stupizenie elitistă (?) care tinde fără urmă de motivație să adauge numelui din moși-strămoși o silabă în plus, și să-l înghesuie către nordul cuvântului. Ce-i mână pe ei în luptă? Foarte greu de spus! Și-au rostit vreodată numele astfel oricare dintre ascendenții lui Pădurariu ot FCSB? Nici vorbă! Și atunci? Sfânta limbă strămoșească românii și-au modelat-o trudnic veac după veac, cu ce drept vii dumneata, cutare terchea-berchea, să zici că-i mai bine altfel, atentând la temeiuri lingvistice ale nației? Derutează cumva faptul că, în scriere, cuvântul se scrie identic în ambele ipostaze, dar ați auzit vreodată de vreun Pădurarìu în folclor? De unde l-ați scos, oameni buni? (Probabil că o să apară curând, că noi considerăm folclor toate fleacurile înșirate de guriștii ce-și alcătuiesc singuri textele, habar n-având că folclorul presupune, obligatoriu, finisare trudnică prin veac). Or fi crezând că sună mai „domnește” Pădururarìu alături de Ricardo, nume și el adus cu pluta printre patronimicele noastre? Și așa de-ar fi, cine te îndreptățește să strâmbi limba vechilor cazanii? Desigur, limba este un fenomen viu, acceptă intervenții modelatoare, dar numai în cazul existenței unor temeiuri și motivații, nu fiindcă așa dorește crainicul sportiv pus de aberante „înnoiri”. Care-i pricina în cazul nostru? Absolut nici una! Interesant este și cât de repede prinde prostia – ca vântul și ca gândul! Dac-o lăsăm așa, până la urmă intervin uzul, și rămânem cu aberația înfiptă-limbă! Alarmați de eventualitatea să fie considerați rămași în urma noului, evident, mai „elevat” și mai „trend”, comentatorii sportivi cu prea puțină carte, în loc să mai și gândească barem când sunt pe post, o țin lela în urma confratelui care, probabil, o fi știind el ceva, că nu degeaba… Iaca așa s-a născut Pădurarìu, avorton al noului comentariu fotbalistic românesc! Când îl aud, mi se strepezesc dinții și-mi trosnesc urechile. Drept pentru care, cum am scris la început, voi renunța la comentariile în care-s pomenite inocentul Pădurariu. Decât texte stupide și aiurea, mai bine deloc Sportul este un fenomen global mult mai pertinent în toate cele decât s-ar crede, și-l urmăresc milioane de fani, ce ar avea dreptul la comentarii barem corecte gramatical. Oare de ce acționează liota de lingviști ai Academiei?

*

Amintiri din altă vară. După un ceas de călătorie iavaș-iavaș și după ce, la un moment dat, fochistul a sărit din mocăniță și a tulit-o înaintea trenului, să schimbe din mers un macaz, micuța locomotivă de pe valea Vaserului a oprit să o adape dintr-o știoalnă cu brotaci. Profitând de întreruperea voiajului, turiștii se risipesc prin poiana înflorată. Un grup de tineri orășeni, elevi probabil, descoperă o vacă bălțată păscând într-un cotlon cu iarbă fragedă și puhavă. Curioși, se adună roată în jurul cornutei. Măgulită de atenția ce i se acordă, vaca îi răsplătește cu un muget de bun venit. Care produce senzație: pariez că-i primul muget live auzit de ei vreodată, până acum junii având parte doar de tele-vaci, în frunte cu rumegătoarea vopsită violet din reclama la ciocolata elvețiană. O fătucă amabilă vrea să facă o faptă bună și, după ce examinează cu atenție ugerul cornutei („are patru țâțe, tu!”), oferă insistent erbivorei sandviciul cu salam de Sibiu abia început. Refuzul o intrigă: Io-te ce mofturoasă-i!

*

Cuvântul „suflet” se pare că nu-i românesc: l-am fi moștenit din latinescul „suflitus”, care… n-a fost atestat niciodată în latină, fiind o post-construcție a lingviștilor moderni. Cazul substantivului „pălărie”: nu-i știm originea cu nici un chip, și, evident, nu cutezăm să-l considerăm creație a autohtonilor. A fost stabilită de către unii cercetători începând cu Dimitrie Cantemir, o listă cuprinzând 160 de cuvinte presupuse a fi de origine dacică. DEX le expediază cel mai adesea cu mențiunea „etimologie necunoscută” – numai strămoșești să nu fie. Din 15 termeni legați de meșteșugul țesutului, nici unul geto-dac. Și n-o fi existat, la Carpați și Dunăre, meșteșugul cu pricina până la venirea slavilor? Străvechiul substantiv „cioban”, dictează DEX, vine din turcă, numai că el figurează în doinele și baladele noastre cu mult anterior venirii turcilor, și s-ar trage mai degrabă din proto-indo-europeanul ken – „a observa, a păzi, a privi”. Majoritatea cuvintelor considerate cu origine dacică sunt trecute… în contul provenirii din limba albaneză. Când a avut loc o atât de apropiată conviețuire a românilor cu albanezii în stare să justifice creditarea cu sumedenie de transferuri în limba noastră? N-ar fi mai înțelept de luat în seamă izvorul comun al aceluiași fond proto-indo-european? „A gândi” – susține DEX, l-am luat din maghiarul „gond”, dar de ce nu din aceeași citată matrice, unde „ghend” înseamnă „a înțelege, a prinde”? L-or fi luat maghiarii de la noi, dar nu, DEX acceptă doar împrumuturi într-un singur sens, noi devenind etern datornici și fără capacitatea de iradiere lingvistică pe care o au… doar alții. O conduită ce a devenit, regretabil, flagrant subalternă, nutrindu-se din vederea cu ocheanul întors: cum apare pe aiurea o similitudine fonetică, românii devin etern debitori! Toate popoarele au utilizat un generos fond lexical propriu, numai românii iau, la mâna a doua, de ici și de colo!