[analyse_image type=”featured” src=”https://vol.monitorulsv.ro/articole/2026/09/10/f292d062-a819-4d3f-b6d9-a58b426f6a76-jrbow1920h2183.jpg”]
„Aș vrea să scriu cine sunt și nu știu. Am scris caiete multe ca să descopăr (…). Mă privesc. Privesc în mine. Atâtea trăsături străine, contradictorii…”
(Mircea Eliade, „Romanul adolescentului miop”)
Omul a făcut din cunoașterea de sine o dimensiune fundamentală a existenței. Ne analizăm frecvent pentru ca, uneori, să realizăm că nu ne-am descoperit cu adevărat. Care este menirea noastră? Este o întrebare frecventă încă din adolescență, perioadă care provine din termenul derivat din latinescul adolesco, adolescere („a crește”). Manifestările specifice asociate acestei vârste sunt căutarea, curiozitatea, cunoașterea și autocunoașterea. Această perioadă este adesea asociată cu o furtună a sentimentelor contradictorii, în care se regăsesc conflicte afective. În plus, se formează caracterul și personalitatea, regăsindu-se mai multe nevoi, precum dorința de apartenență la un grup, dorința de integrare, teama și confuzia, urmate de neliniștea de a rămâne singur într-o anumită situație.
Adolescența este vârsta dilemelor, a contradicțiilor, a nonconformismului, dar și perioada experiențelor care ne construiesc sinele.
De veacuri, omul se întreabă dacă ceea ce vede este adevărul sau doar o iluzie creată de el și poate că cea mai veche dintre dilemele noastre nu este dacă adevărul există, ci dacă putem să îl privim atunci când se așterne înaintea ochilor noștri.
În continuare, Pușcașu Diana Ioana își va expune punctul de vedere referitor la
- Căutarea adevărului sau Quaere Veritatem:
,,Însetată de certitudine, mintea umană se răzvrătește împotriva propriei sale finitudini. Învăluită în tumultul ideilor, ea se zbate în chingile unui cosmos intelectual ce pare a o transcende, căutând neostoit ordinea în haos. Dar această dorință a cunoașterii e totodată cea care îi pecetluiește tragedia în lumea modernă. Omul este învățat să-și extragă sinele dintr-un sediment al convingerilor altora, să absoarbă dogme și să se identifice cu ele, uitând de propria-i autenticitate. Într-o lume ce îi furnizează o identitate gata manufacturată, discernământul său se asfixiază, iar libertatea gândirii devine o simplă iluzie. Sălășluim în proximitatea imediatului, prizonieri ai empiricului, captivi într-un a posteriori care ne refuză accesul la esența primordială. Astfel, gândirea își pierde suplețea originară, înlocuind accesul nemijlocit la cunoașterea autentică cu o succesiune de interpretări fărâmițate. Această neostoită efervescență interioară nu poate fi înăbușită, căci omul este educat să-și asume identități străine, să devină „cineva” conform rigorilor externe, să adopte precepte fără a le fi trecut prin filtrul propriei ființe. Astfel, autenticitatea devine o iluzie, iar peste gândirea sa se așterne un nor de ceață, o letargie a discernământului ce îl împiedică să pătrundă dincolo de simulacrul realității cotidiene. Îngrădită de obiceiuri, de norme, de un materialism miop, percepția umană se reduce la planul proxim, la ceea ce este vizibil, concret, măsurabil. Însă Adevărul nu se lasă măsurat. El este vast, adânc, de nepătruns de către o minte ce se complace în superficialitate. Să ne scufundăm, așadar, în necunoscut, în miticul cunoașterii, în cele mai subtile substraturi ale existenței umane, unde Adevărul se așterne candid pe pânza materiei… Însă se va așterne Adevărul vreodată pe retina ochilor noștri…?
Răspunsul la această întrebare supremă este însă constrâns de însăși condiția umană. Mintea se conturează ca principiu fundamental al existenței noastre, dar nu în manieră absolută. Ea este un instrument, nu un scop. Deși însetată de înțelegere, este incapabilă să pătrundă natura ultimă a realității fără o regândire a propriului său rol. Adevărul nu poate fi atins prin simpla raționare, ci printr-o transfigurare a intelectului, printr-o depășire a limitelor impuse de gândirea discursivă. Adevărul autentic nu poate fi prins în chingile unui discurs, nu poate fi redus la o sumă de teoreme sterile. El trebuie trăit, resimțit în profunzimile ființei, îmbrățișat în misterul său insondabil. Dar pentru aceasta, este nevoie de o convertire a modului în care omul percepe și își însușește realitatea (metanoia).
Prin elementele sale integrante, mai exact prin procesele pe care le efectuează, mintea se scindează în două categorii: procese naturale și procese dobândite. Primele se supun ritmurilor originare ale firii, în timp ce cele din urmă sunt modelate de influențele externe. De aici izvorăște conflictul, disonanța interioară a omului modern, prins între organicitatea firii sale și rigiditatea dogmelor ce i-au fost inculcate. Când această discrepanță devine prea acută, apare confuzia, iar individul se vede sfâșiat între două realități: cea interioară, profundă, vie, și cea exterioară, artificială, modelată de societate. Paradoxal, cu cât mintea se dezvoltă, cu cât logica și judecata devin mai ascuțite, cu atât suferința devine mai mare, iar zbuciumul lăuntric capătă proporții catastrofale. Iar mintea, netemperată, devine periculoasă. Ea se aseamănă unei creaturi nedomolite, cu o forță colosală, dar care, lipsită de frâie, se prăbușește în haos și autodistrugere. Dacă omul nu își domesticește mintea, aceasta va deveni un tiran, o entitate proprie ce îl va subjuga. Dar mintea nu este dușmanul nostru, ci doar o forță ce trebuie canalizată, ghidată, ordonată. Pentru a atinge luciditatea, pentru a dobândi echilibrul lăuntric, trebuie să cultivăm atenția, cea care ne permite să rămânem ancorați în realitate, blândețea, care ne dăruiește răbdarea de a înțelege fără a cădea în dogmatism, și, nu în ultimul rând, fermitatea, ce ne împiedică să ne abatem de la calea noastră.
Logosul, principiul suprem al ordinii, devine singura punte către Adevăr. Să ne scufundăm, așadar, în abisul necunoscutului, să pășim pe cărările întunecate ale Cunoașterii, acolo unde Ideile și dezvăluie splendoarea celor pregătiți să le contemple.”
Bianca NATI
„Aș vrea să scriu cine sunt și nu știu. Am scris caiete multe ca să descopăr (…). Mă privesc. Privesc în mine. Atâtea trăsături străine, contradictorii…”
(Mircea Eliade, „Romanul adolescentului miop”)
Omul a făcut din cunoașterea de sine o dimensiune fundamentală a existenței. Ne analizăm frecvent pentru ca, uneori, să realizăm că nu ne-am descoperit cu adevărat. Care este menirea noastră? Este o întrebare frecventă încă din adolescență, perioadă care provine din termenul derivat din latinescul adolesco, adolescere („a crește”). Manifestările specifice asociate acestei vârste sunt căutarea, curiozitatea, cunoașterea și autocunoașterea. Această perioadă este adesea asociată cu o furtună a sentimentelor contradictorii, în care se regăsesc conflicte afective. În plus, se formează caracterul și personalitatea, regăsindu-se mai multe nevoi, precum dorința de apartenență la un grup, dorința de integrare, teama și confuzia, urmate de neliniștea de a rămâne singur într-o anumită situație.
Adolescența este vârsta dilemelor, a contradicțiilor, a nonconformismului, dar și perioada experiențelor care ne construiesc sinele.
De veacuri, omul se întreabă dacă ceea ce vede este adevărul sau doar o iluzie creată de el și poate că cea mai veche dintre dilemele noastre nu este dacă adevărul există, ci dacă putem să îl privim atunci când se așterne înaintea ochilor noștri.
În continuare, Pușcașu Diana Ioana își va expune punctul de vedere referitor la
- Căutarea adevărului sau Quaere Veritatem:
,,Însetată de certitudine, mintea umană se răzvrătește împotriva propriei sale finitudini. Învăluită în tumultul ideilor, ea se zbate în chingile unui cosmos intelectual ce pare a o transcende, căutând neostoit ordinea în haos. Dar această dorință a cunoașterii e totodată cea care îi pecetluiește tragedia în lumea modernă. Omul este învățat să-și extragă sinele dintr-un sediment al convingerilor altora, să absoarbă dogme și să se identifice cu ele, uitând de propria-i autenticitate. Într-o lume ce îi furnizează o identitate gata manufacturată, discernământul său se asfixiază, iar libertatea gândirii devine o simplă iluzie. Sălășluim în proximitatea imediatului, prizonieri ai empiricului, captivi într-un a posteriori care ne refuză accesul la esența primordială. Astfel, gândirea își pierde suplețea originară, înlocuind accesul nemijlocit la cunoașterea autentică cu o succesiune de interpretări fărâmițate. Această neostoită efervescență interioară nu poate fi înăbușită, căci omul este educat să-și asume identități străine, să devină „cineva” conform rigorilor externe, să adopte precepte fără a le fi trecut prin filtrul propriei ființe. Astfel, autenticitatea devine o iluzie, iar peste gândirea sa se așterne un nor de ceață, o letargie a discernământului ce îl împiedică să pătrundă dincolo de simulacrul realității cotidiene. Îngrădită de obiceiuri, de norme, de un materialism miop, percepția umană se reduce la planul proxim, la ceea ce este vizibil, concret, măsurabil. Însă Adevărul nu se lasă măsurat. El este vast, adânc, de nepătruns de către o minte ce se complace în superficialitate. Să ne scufundăm, așadar, în necunoscut, în miticul cunoașterii, în cele mai subtile substraturi ale existenței umane, unde Adevărul se așterne candid pe pânza materiei… Însă se va așterne Adevărul vreodată pe retina ochilor noștri…?
Răspunsul la această întrebare supremă este însă constrâns de însăși condiția umană. Mintea se conturează ca principiu fundamental al existenței noastre, dar nu în manieră absolută. Ea este un instrument, nu un scop. Deși însetată de înțelegere, este incapabilă să pătrundă natura ultimă a realității fără o regândire a propriului său rol. Adevărul nu poate fi atins prin simpla raționare, ci printr-o transfigurare a intelectului, printr-o depășire a limitelor impuse de gândirea discursivă. Adevărul autentic nu poate fi prins în chingile unui discurs, nu poate fi redus la o sumă de teoreme sterile. El trebuie trăit, resimțit în profunzimile ființei, îmbrățișat în misterul său insondabil. Dar pentru aceasta, este nevoie de o convertire a modului în care omul percepe și își însușește realitatea (metanoia).
Prin elementele sale integrante, mai exact prin procesele pe care le efectuează, mintea se scindează în două categorii: procese naturale și procese dobândite. Primele se supun ritmurilor originare ale firii, în timp ce cele din urmă sunt modelate de influențele externe. De aici izvorăște conflictul, disonanța interioară a omului modern, prins între organicitatea firii sale și rigiditatea dogmelor ce i-au fost inculcate. Când această discrepanță devine prea acută, apare confuzia, iar individul se vede sfâșiat între două realități: cea interioară, profundă, vie, și cea exterioară, artificială, modelată de societate. Paradoxal, cu cât mintea se dezvoltă, cu cât logica și judecata devin mai ascuțite, cu atât suferința devine mai mare, iar zbuciumul lăuntric capătă proporții catastrofale. Iar mintea, netemperată, devine periculoasă. Ea se aseamănă unei creaturi nedomolite, cu o forță colosală, dar care, lipsită de frâie, se prăbușește în haos și autodistrugere. Dacă omul nu își domesticește mintea, aceasta va deveni un tiran, o entitate proprie ce îl va subjuga. Dar mintea nu este dușmanul nostru, ci doar o forță ce trebuie canalizată, ghidată, ordonată. Pentru a atinge luciditatea, pentru a dobândi echilibrul lăuntric, trebuie să cultivăm atenția, cea care ne permite să rămânem ancorați în realitate, blândețea, care ne dăruiește răbdarea de a înțelege fără a cădea în dogmatism, și, nu în ultimul rând, fermitatea, ce ne împiedică să ne abatem de la calea noastră.
Logosul, principiul suprem al ordinii, devine singura punte către Adevăr. Să ne scufundăm, așadar, în abisul necunoscutului, să pășim pe cărările întunecate ale Cunoașterii, acolo unde Ideile și dezvăluie splendoarea celor pregătiți să le contemple.”
Bianca NATI
[analyse_source url=”https://www.monitorulsv.ro/cine-suntem-noi_f57948/”]