[analyse_image type=”featured” src=””]
Știți câte telefoane mobile funcționează azi în România? 33 de milioane (în 2023, data ultimului raport)! Circa 50% din populația globului deține cel puțin un mobil; sunt cinci miliarde înregistrate pe mapamond! La noi, raportându-le la cele 18 milioane de români rezidenți, ar reveni cam două aparate la fiecare, dar se cuvin scoase din discuție telefoanele „de serviciu” atribuite autorităților, firmelor, ONG-urilor, armatei, sistemului sanitar ș.a.m.d. – oricum, e mult, și numărul crește constant. În ce măsură ar suferi viețile noastre dacă n-am mai avea mobilul la îndemână? Nici nu ne vine să gândim, fiindcă nu-i vorba doar de cotidienele relații inter-personale, ci de o complicată și arborescentă construcție umană, implicată și vertical și orizontal unde nici n-ai bănui că-i amestecată, uneori chiar hotărâtor. Interesant: ne grăbim să intervenim cu hapuri după fiecare strănut, dar refuzăm constant să ținem seama de recentele și repetatele avertizări ale Agenției Internaționale pentru Cercetarea Cancerului (2009, 2011), care, cu motivațiile aferente, avertizează utilizarea prea apăsată a mobilului ca un posibil efect cancerigen. Am prieteni, în special „parte femeiască”, care, în decursul unei zile (uneori și unei nopți) mult mai mult vorbesc la ”smartfon” decât față-n față cu conlocutorii! Eventuala primejdie trece abia în rândul al șaptelea: mobilul ne gâdilă aici, cancerul e undeva departe! Pare să nu ne intereseze faptul că încasăm valuri de radiație neionizantă ce poate deteriora ADN-ul celular, nici că există un risc de cancer (încă incomplet cercetat, dar s-a evidențiat o anume creștere a glinomului în cazul utilizatorilor „înrăiți”), că apar efecte neurologice și cognitive. Nu și cuvenita reacție generală de auto-apărare: aproape ca-n cazul drogurilor, când știi bine că-s nocive, da-i imposibil să te mai abții. Evident, comparația este mult exagerată – ceea ce nu înseamnă că problema nu există, evoluând diferit de la individ la individ.
Generația mea, care bună parte din viață a trăit-o fără mobil, a arătat implicit că se poate și fără-de, cum s-a putut și fără, să zicem, transplantul de cord, numai că amândouă minuățiile veacului până la urmă tot s-au inventat, ca urmare firească a conjugării nevoilor utilului cu performanțele științei. Care n-are în repertoriu și tasta „înapoi”, apăsând programatic doar pe „înainte”. Întrebarea e cum viețuim cu celularul, câtă vreme nu-i total ferit de primejdii, și oferă nu numai deschideri, ci și interdicții. Imposibil să oprești poștașul să-ți aducă misive neplăcute, ți le va lăsa oricum în cutia poștală.
Cu mobilul, și în general cu net-ul, e simplu: o apăsare, și ștergi pe veci nesuferitului accesul în panoplia gândurilor tale, închizându-te într-o bulă edulcorată îngăduitoare numai față de ceea ce ți-e drag și-ți convine. Îți șubrezești astfel voluntar posibilitatea comparației între rău și bine, singura aptă să te aducă în preajma deciziilor corecte. Mai departe merge de la sine: nu vei accesa decât televiziunile „tale”, celelalte nu există, astfel auto-refuzându-ți dreptul la cunoașterea gândirii echilibrate. Condamni scandaloasele abuzuri pe internet ale oficialităților din Rusia ori Corea de Nord, care lasă pe post doar ceea ce le convine, și cu bună știință și nesilit de nimeni procedezi aidoma, acceptând în preajma universului tău numai ceea ce-ți place.
Adevărata revoluție în universul comunicațiilor îngăduită de apariția celularului a dus cu sine și instalarea de noi și regretabile interdicții. Le introduci altora, alții ți-o fac ție. De pildă, până unde se poate ajunge cu secretomania neatingerii datelor personale? Numerele de telefon sunt firește strașnic proteguite, iar mobilul și netul adesea mai degrabă închid decât deschid democratic contatctul cu alegătorul! La un ceas după anunțarea rezultatului alegerilor, mobilul alesului ori se lăcătuiește restrictiv, ori își schimbă numărul. Nu contest că-i cât se poate de logic și necesar în vremurile în care indivizi cu antecdente la Bălăceanca te pot porcăi oricând nu numai la telefon, unde ai auzi numai tu, ci și direct pe stradă în toată voia, poate chiar cu o anume acceptare tacită a autorităților. Agresarea sub toate formele a persoanei este la ordinea zilei: individul nu-ți cunoaște numărul de telefon, te pândește când ieși din casă și-ți toarnă în cap șuvoi de lături, fiindcă Monica Macovei a scos de sub incriminare penală defăimarea și calomnia, trecându-le în competența dreptului civil. Dacă „justițiarul” te denunță în stradă ca hoț, trădător și criminal, poți cel mult să-i pretinzi niscaiva reparație materială. Care s-ar rezolva cât, cum, unde, cu ce costuri și strădanii? Cine să-și pună mintea, timpul și răbdarea prin tribunale reclamând un iresponsabil aflat oricum sub protecția diagnosticului psihiatric?
Ni se pare absolut firească protejarea totală a intimității și păstrarea la secret a numărului de telefon, dar cum de era cu totul altfel între cele două războaie mondiale, taman într-o perioadă ce-o considerăm acceptabilă pentru starea democrației în România? Vorbim și tot vorbim despre transparență în actul de guvernare, în structura sistemului de conducere la toate nivelurile, precum și despre largul acces al cetățeanului la informațiile elementare necesare luării contactului cu autoritățile, dar ia încercați să aflați numărul de telefon și adresa de net a primarului din Înfundații de Jos: oricât ați scotoci internetul, degeaba. iar dacă încerci la primărie, ți se cer date despre ceea ce ai de gând să-i spui… Telefonul refuză să deconspire personalitățile noastre… publice! Păi dacă-s publice, de ce nu-s până la capăt… publice? Ar putea fi? Se zice că nu, e dreptul cetățenesc al fiecăruia să-și cenzureze inctimitatea, așa-i în toată lumea, numai că la noi s-a arătat cu deplin curaj că-i societatea care poate accepta derogări. Știind că tot caut tipărituri de odinioară, cineva mi-a procurat o prețioasă vechitură: „Cartea de telefoane” a Bucureștilor din anul 1943. Apoi chiar să vezi și să nu crezi! Era război („dușmanul ascultă!”), bombardamente, camuflaj, lege marțială, spionaj, secretomanie. Și iată ce găsesc tipărit negru pe alb în Cartea de telefoane a Capitalei: Ion Antonescu, domiciliul Calea Dudești 202, telefon 42374, Mihai Antonescu, Calea Plevnei nr. 1, tel. 43176, Eugen Cristescu (șeful Serviciului de Informații al României) str. Lirei nr. 5, tel. 23702, Const. Argetoianu (ministru de interne), str. Emanuel nr. 36, tel. 20782, Corneliu Zelea Codreanu (!), str. Câmpineanu 37, tel. 22342. Atunci se putea, acum, Doamne ferește! Sigur că de-l sunai pe Ion Antonescu, pe Cristescu, pe Argetoianu, răspundea aghiotantul însărcinat cu trierea apelurilor, iar Ghiță de la Pocreaca n-avea șanse reale să audă glasul conducătorului statului, dar baren rămânea cu impresia că-i stă în putință! (apropo: recent s-au împlinit 80 de ani de la execuția lui Antonescu la Jilava, n-o fi o comemorare de celebrat, dar istoria rămânea obligată s-o semnaleze).
În veacul XXI, publicarea numerelor de telefon și datelor personale ale mai marilor țăriilor ar fi mană cerească pentru noile generații de „reziști”: ce demonstrații „spontane” s-ar despleti și pe net, și sub geamul bucătăriei lui Bolojan, Ciolacu, Fritz, Grindeanu et comp.! De unde impresia că, iată, ne temem și de umbrele noastre, chestiunea protejării identității devenind fricoasă obsesie a veacului! În toată voia, părinții și bunicii noștri puteau să-i scrie sau să-i telefoneze oricând lui Liviu Rebreanu (bd. Elisabeta nr. 97, tel. 39628), Mariei Tănase (Vasile Conta 3, tel. 49435), lui Const. Tănase (str. Puțul cu plopi nr. 10, tel. 39119), ori lui Victor Eftimiu (str. Dr. Marcovici 7, el. 50832). Acum, de vrei să trimiți un mesaj pe net la primăria din Înfundații din Deal, ți se cere mai întâi să completezi un „formular de contact” în care să-ți declari numele (obligatoriu), adresa de e-mail (obligatoriu), precum și, în avans, subiectul jalbei (tot obligatoriu) – abia după aceea urmând să afli dacă solicitarea elementară de adresare la cei pe care i-ai votat se acceptă ori nu! Curat democrație, Coane Fănică!
Știți câte telefoane mobile funcționează azi în România? 33 de milioane (în 2023, data ultimului raport)! Circa 50% din populația globului deține cel puțin un mobil; sunt cinci miliarde înregistrate pe mapamond! La noi, raportându-le la cele 18 milioane de români rezidenți, ar reveni cam două aparate la fiecare, dar se cuvin scoase din discuție telefoanele „de serviciu” atribuite autorităților, firmelor, ONG-urilor, armatei, sistemului sanitar ș.a.m.d. – oricum, e mult, și numărul crește constant. În ce măsură ar suferi viețile noastre dacă n-am mai avea mobilul la îndemână? Nici nu ne vine să gândim, fiindcă nu-i vorba doar de cotidienele relații inter-personale, ci de o complicată și arborescentă construcție umană, implicată și vertical și orizontal unde nici n-ai bănui că-i amestecată, uneori chiar hotărâtor. Interesant: ne grăbim să intervenim cu hapuri după fiecare strănut, dar refuzăm constant să ținem seama de recentele și repetatele avertizări ale Agenției Internaționale pentru Cercetarea Cancerului (2009, 2011), care, cu motivațiile aferente, avertizează utilizarea prea apăsată a mobilului ca un posibil efect cancerigen. Am prieteni, în special „parte femeiască”, care, în decursul unei zile (uneori și unei nopți) mult mai mult vorbesc la ”smartfon” decât față-n față cu conlocutorii! Eventuala primejdie trece abia în rândul al șaptelea: mobilul ne gâdilă aici, cancerul e undeva departe! Pare să nu ne intereseze faptul că încasăm valuri de radiație neionizantă ce poate deteriora ADN-ul celular, nici că există un risc de cancer (încă incomplet cercetat, dar s-a evidențiat o anume creștere a glinomului în cazul utilizatorilor „înrăiți”), că apar efecte neurologice și cognitive. Nu și cuvenita reacție generală de auto-apărare: aproape ca-n cazul drogurilor, când știi bine că-s nocive, da-i imposibil să te mai abții. Evident, comparația este mult exagerată – ceea ce nu înseamnă că problema nu există, evoluând diferit de la individ la individ.
Generația mea, care bună parte din viață a trăit-o fără mobil, a arătat implicit că se poate și fără-de, cum s-a putut și fără, să zicem, transplantul de cord, numai că amândouă minuățiile veacului până la urmă tot s-au inventat, ca urmare firească a conjugării nevoilor utilului cu performanțele științei. Care n-are în repertoriu și tasta „înapoi”, apăsând programatic doar pe „înainte”. Întrebarea e cum viețuim cu celularul, câtă vreme nu-i total ferit de primejdii, și oferă nu numai deschideri, ci și interdicții. Imposibil să oprești poștașul să-ți aducă misive neplăcute, ți le va lăsa oricum în cutia poștală.
Cu mobilul, și în general cu net-ul, e simplu: o apăsare, și ștergi pe veci nesuferitului accesul în panoplia gândurilor tale, închizându-te într-o bulă edulcorată îngăduitoare numai față de ceea ce ți-e drag și-ți convine. Îți șubrezești astfel voluntar posibilitatea comparației între rău și bine, singura aptă să te aducă în preajma deciziilor corecte. Mai departe merge de la sine: nu vei accesa decât televiziunile „tale”, celelalte nu există, astfel auto-refuzându-ți dreptul la cunoașterea gândirii echilibrate. Condamni scandaloasele abuzuri pe internet ale oficialităților din Rusia ori Corea de Nord, care lasă pe post doar ceea ce le convine, și cu bună știință și nesilit de nimeni procedezi aidoma, acceptând în preajma universului tău numai ceea ce-ți place.
Adevărata revoluție în universul comunicațiilor îngăduită de apariția celularului a dus cu sine și instalarea de noi și regretabile interdicții. Le introduci altora, alții ți-o fac ție. De pildă, până unde se poate ajunge cu secretomania neatingerii datelor personale? Numerele de telefon sunt firește strașnic proteguite, iar mobilul și netul adesea mai degrabă închid decât deschid democratic contatctul cu alegătorul! La un ceas după anunțarea rezultatului alegerilor, mobilul alesului ori se lăcătuiește restrictiv, ori își schimbă numărul. Nu contest că-i cât se poate de logic și necesar în vremurile în care indivizi cu antecdente la Bălăceanca te pot porcăi oricând nu numai la telefon, unde ai auzi numai tu, ci și direct pe stradă în toată voia, poate chiar cu o anume acceptare tacită a autorităților. Agresarea sub toate formele a persoanei este la ordinea zilei: individul nu-ți cunoaște numărul de telefon, te pândește când ieși din casă și-ți toarnă în cap șuvoi de lături, fiindcă Monica Macovei a scos de sub incriminare penală defăimarea și calomnia, trecându-le în competența dreptului civil. Dacă „justițiarul” te denunță în stradă ca hoț, trădător și criminal, poți cel mult să-i pretinzi niscaiva reparație materială. Care s-ar rezolva cât, cum, unde, cu ce costuri și strădanii? Cine să-și pună mintea, timpul și răbdarea prin tribunale reclamând un iresponsabil aflat oricum sub protecția diagnosticului psihiatric?
Ni se pare absolut firească protejarea totală a intimității și păstrarea la secret a numărului de telefon, dar cum de era cu totul altfel între cele două războaie mondiale, taman într-o perioadă ce-o considerăm acceptabilă pentru starea democrației în România? Vorbim și tot vorbim despre transparență în actul de guvernare, în structura sistemului de conducere la toate nivelurile, precum și despre largul acces al cetățeanului la informațiile elementare necesare luării contactului cu autoritățile, dar ia încercați să aflați numărul de telefon și adresa de net a primarului din Înfundații de Jos: oricât ați scotoci internetul, degeaba. iar dacă încerci la primărie, ți se cer date despre ceea ce ai de gând să-i spui… Telefonul refuză să deconspire personalitățile noastre… publice! Păi dacă-s publice, de ce nu-s până la capăt… publice? Ar putea fi? Se zice că nu, e dreptul cetățenesc al fiecăruia să-și cenzureze inctimitatea, așa-i în toată lumea, numai că la noi s-a arătat cu deplin curaj că-i societatea care poate accepta derogări. Știind că tot caut tipărituri de odinioară, cineva mi-a procurat o prețioasă vechitură: „Cartea de telefoane” a Bucureștilor din anul 1943. Apoi chiar să vezi și să nu crezi! Era război („dușmanul ascultă!”), bombardamente, camuflaj, lege marțială, spionaj, secretomanie. Și iată ce găsesc tipărit negru pe alb în Cartea de telefoane a Capitalei: Ion Antonescu, domiciliul Calea Dudești 202, telefon 42374, Mihai Antonescu, Calea Plevnei nr. 1, tel. 43176, Eugen Cristescu (șeful Serviciului de Informații al României) str. Lirei nr. 5, tel. 23702, Const. Argetoianu (ministru de interne), str. Emanuel nr. 36, tel. 20782, Corneliu Zelea Codreanu (!), str. Câmpineanu 37, tel. 22342. Atunci se putea, acum, Doamne ferește! Sigur că de-l sunai pe Ion Antonescu, pe Cristescu, pe Argetoianu, răspundea aghiotantul însărcinat cu trierea apelurilor, iar Ghiță de la Pocreaca n-avea șanse reale să audă glasul conducătorului statului, dar baren rămânea cu impresia că-i stă în putință! (apropo: recent s-au împlinit 80 de ani de la execuția lui Antonescu la Jilava, n-o fi o comemorare de celebrat, dar istoria rămânea obligată s-o semnaleze).
În veacul XXI, publicarea numerelor de telefon și datelor personale ale mai marilor țăriilor ar fi mană cerească pentru noile generații de „reziști”: ce demonstrații „spontane” s-ar despleti și pe net, și sub geamul bucătăriei lui Bolojan, Ciolacu, Fritz, Grindeanu et comp.! De unde impresia că, iată, ne temem și de umbrele noastre, chestiunea protejării identității devenind fricoasă obsesie a veacului! În toată voia, părinții și bunicii noștri puteau să-i scrie sau să-i telefoneze oricând lui Liviu Rebreanu (bd. Elisabeta nr. 97, tel. 39628), Mariei Tănase (Vasile Conta 3, tel. 49435), lui Const. Tănase (str. Puțul cu plopi nr. 10, tel. 39119), ori lui Victor Eftimiu (str. Dr. Marcovici 7, el. 50832). Acum, de vrei să trimiți un mesaj pe net la primăria din Înfundații din Deal, ți se cere mai întâi să completezi un „formular de contact” în care să-ți declari numele (obligatoriu), adresa de e-mail (obligatoriu), precum și, în avans, subiectul jalbei (tot obligatoriu) – abia după aceea urmând să afli dacă solicitarea elementară de adresare la cei pe care i-ai votat se acceptă ori nu! Curat democrație, Coane Fănică!
[analyse_source url=”https://www.monitorulsv.ro/de-ale-telefoanelor/”]