Terasa perfectă

Dacă inteligența artificială e sau nu un dar de la greci rămâne de văzut. Până atunci, e un dat. Iar amabilitatea ce-i maschează stângăciile, grozavă nu doar ca ochelari de cal troian, ci ca însuși calul. Fiindcă o elevă cu adevărat silitoare seduce catalogul nu neapărat prin răspunsuri exacte, ci prin contactul tenace și cuviincios cu profesorul. Și cine nu vrea să fie profesor, indiferent de capcanele ce i se-ntind? Orgoliul ne face să acceptăm cu bucurie mediocritatea. Pentru că-i putem pune ușor în cârcă meritele noastre. AI-ul flămând, sălbatic de acum are farmec. Cel etic, din viitor, mă înspăimântă. Nu am mai avut oare de-a face cu un generator de vieți perfecte în comunism?

De la catedra săptămânii trecute priveam și eu Piața Unirii duminică după apus — un timp predestinat, dacă nu de-a dreptul depresiei, măcar izolării. Însă cum nu am sentimentul zilei de luni, pustiul mi se pare adesea livada de vișini. Și nu întâmplător.

Fiindcă, iată, pe o stradă din apropierea pieței descopăr vișinata vieții. Pe terasa unui pub ce urma să se redeschidă „după concediu”, în întuneric, doi „clienți” își petreceau firesc seara de duminică. Cu bere și meci, ingrediente ce mă trăgeau și pe mine înăuntru aici, cu ani în urmă. Sigur, bere din sticlă și meci la tabletă de astă dată.

La prima vedere cei doi mi-au părut oficiali ai pub-ului, dar, apropiindu-mă, m-am convins că oamenii făceau parte, ca mine cândva, din voluntarii localului, pentru că ușile erau închise, iar înăuntru lipsea până și lumina frigiderelor din decor. Dar ce contează dacă erau „ai casei” sau „de-ai casei”? Oamenii își vedeau de treabă în liniște, civilizat, ca niște copii în fața blocului între orele de liniște, supravegeați poate și de sentimentul de Profi din apropiere, din fața Liceului „Lenau”.

Imaginea mi-a părut generată cu un AI al viitorului, dacă nu m-ar fi trezit la realitatea inteligenței umane un fragment din dezbaterea prilejuită de noul, acum câțiva ani, regulament de funcționare a teraselor timișorene. Zicea în 2022 arhitectul-șef al orașului: „Terasa nu este un living personal. Terasa este o terasă, stai pe terasă, te bate vântul. Niciunde în lume nu stăm pe terase și nu ne atinge o pală de vânt sau un strop de ploaie. Eu cred că ăsta e farmecul, să stai pe terasă, să percepi spațiul de afară. Ar trebui un pic lucrurile reduse la ceea ce este o terasă: o zonă pe care o ocupi din domeniul public, care se subordonează spațiului public (…)”.

Și-așa a rămas, cu foarte mici variațiuni pe această temă, deși cu o țigară nu se face lumină pe terasă. Însă cu imaginea pe care-am încercat să o redau în aceste rânduri, da. Lumină în mințile celor care l-am ascultat pe primul arhitect al orașului.

Terasele timișorene perfecte se pot prezenta în viitor ca a pub-ului închis duminică seara, în ultimul sfârșit de săptămână al verii. Subordonate nu numai spațiului, domeniului public, ci și nouă înșine. Fiindcă așa e omul, subordonează. Și o spune și ursul carpatin, și iepurele de casă din mine.