Roman în serial: Șoferul lui Al Capone (3)

Monitorul de Suceava vă prezintă, în serial, noua carte a scriitorului sucevean Constantin Severin, ”Șoferul lui Al Capone”

În fiecare marți și vineri, vom publica câte un fragment din acest roman

CAPITOLUL I

Cârțișoara, 1917

Satul se trezea înainte de soare. Nu din obișnuință, nu din disciplină — ci pentru că altfel nu ajungeau nicăieri. Munții Făgăraș stăteau deasupra tuturor ca niște judecători care nu vor fi niciodată mituiți, iar în umbra lor dimineața venea cu o jumătate de oră mai târziu și seara pleca cu o jumătate de oră mai devreme. Viața în Cârțișoara era o continuă negociere cu lumina.

Ieronim Budac deschise ochii la primul cântat al cocoșului — un obicei atât de vechi încât nu mai era obicei, ci era el însuși. Douăzeci de ani. Mâini mari, cu degetele groase de la muncă, cu o cicatrice lungă pe palma dreaptă de la o coasă care alunecase greșit în vara lui 1912. Ochi căprui, cu o nuanță de verde când bătea soarele dintr-un anumit unghi. Nu era înalt, dar era solid — construit, ar fi spus cineva, mai degrabă decât crescut.

Privi tavanul o clipă, ascultând casa. Tatăl lui, Gheorghe, dormea încă — se auzea respirația lui egală, adâncă, a omului care nu are vise rele pentru că ziua l-a muncit prea bine ca să-i mai lase loc pentru ele. Mama, Maria — altă Marie, lumea era plină de Marii în Cârțișoara — se agitase deja în bucătărie. Mirosul de mămăligă abia pusă pe foc intrase până în odaie.

Se ridică fără zgomot și ieși afară.

* * *

Cârțișoara anului 1917 era un sat de vreo trei sute de suflete, cu case de piatră și lemn înghesuite pe un deal cu vedere spre Olt, cu o biserică ortodoxă la mijloc și cu un conac austro-ungar la marginea de sus a satului — conacul baronului von Kemény, care venea o dată pe an, inspira aerul, se plimba prin grădină și pleca mulțumit că proprietatea lui era în ordine. Oamenii plăteau dări și munceau. Baronul venea și pleca. Asta era ordinea lumii, și nimeni din sat nu-și amintea să fi fost altfel.

Dar lumea se schimbase. Nu în Cârțișoara — în Cârțișoara nimic nu se schimbase de zeci de ani — ci în jurul ei. Războiul, pe care sătenii îl numeau simplu «războiul ăsta blestemat», luase bărbații și îi trimisese pe fronturi pe care niciunul nu le putea găsi pe o hartă. Unii se întorseseră. Alții trimiseseră vești că se vor întoarce. Câțiva nu mai dăduseră niciun semn, ceea ce putea să însemne că erau prizonieri, că erau morți, sau că găsiseră undeva o viață mai bună și uitaseră de unde plecaseră.

Ieronim nu fusese luat la oaste. Un doctor din Sibiu îl examinase și găsise ceva la inimă — un suflu, zicea, un zgomot suplimentar pe care inima lui îl producea fără nicio nevoie aparentă. Nu era periculos, spusese doctorul cu o dezinvoltură care îl jignise pe Ieronim, dar îl făcea inapt pentru serviciul militar activ. Tatăl său fusese ușurat. Ieronim — nu era sigur ce simțise. Un amestec de rușine și de ușurare și de furie față de ambele sentimente.

Rămăsese în sat. Muncise pământul, repara garduri, ajutase vecinii la strânsul recoltei. Și așteptase ceva, fără să știe ce anume.

* * *

Mașina venise în iulie.

Nu era prima mașină pe care o văzuse — mai trecuse câte una pe drumul mare, departe, ridiculizând calul și căruța prin simplul fapt de a exista. Dar aceea venise în sat. Aparținea unui funcționar imperial trimis să facă un recensământ sau să verifice registrele de proprietate — nimeni nu înțelesese exact pentru ce venise, pentru că vorbea o germană cu accent unguresc pe care jumătate din sat nu o pricepea. Venise cu un automobil mare, neagru, cu roți înalte și cu un șofer în uniformă.

Ieronim stătuse cu orele în marginea drumului, privind mașina. Nu mașina în sine — ci mecanismul ei, logica ei. Un lucru construit de mâini omenești, cu piese care se potriveau una în alta cu o precizie pe care pământul și lemnul nu o îngăduiau niciodată. Metalul era altceva. Metalul asculta.

Spre seară, când funcționarul imperial intrase la primarul satului să discute ceva ce dura mult, Ieronim se apropiase de șofer. Omul era un sas din Sibiu, cu mustăți și cu aerul plictisit al cuiva care se gândea deja la cina de acasă.

— Îmi dai voie să mă uit?

Șoferul îl privise lung. Apoi ridicase din umeri.

— Uită-te. Nu muști din ea.

Ieronim se apropiase de motor — capota era ridicată, probabil pentru că se răcise pe drum — și privise înăuntru. Nu atinsese nimic. Privise. Urmărise cu ochii fiecare țeavă, fiecare curea, fiecare piesă de metal până unde îi mergea privirea. Mintea lui ordonase totul automat, cum ordonezi o recoltă: asta duce acolo, aia vine de la aia, ele împreună fac asta. Era o logică. O logică frumoasă și rece și precisă.

— Știi ce e aia? întrebase șoferul, curios acum.

— Un motor cu ardere internă, zisese Ieronim. Aprinde amestecul de aer și combustibil, explozia împinge pistonul, pistonul rotește arborele cotit, arborele cotit mișcă roțile.

Șoferul îl privise cu o expresie pe care Ieronim nu o înțelesese atunci, dar pe care mai târziu, în ani de zile, o va recunoaște pe fețele multor oameni: uimirea în fața a ceva la care nu se așteptase.

— Unde ai învățat asta?

— Dintr-o carte. De la școală am o carte cu mașini.

Cartea era veche și cu paginile îngălbenite, cumpărată de tatăl său de la un negustor ambulant, mai mult ca să aibă ceva de citit pe timp de iarnă. Dar Ieronim citise acea carte de zece ori, de douăzeci de ori, până când fiecare diagramă, fiecare explicație îi intra în cap ca o rugăciune bine știută.

— Ai mâini bune, zise șoferul în cele din urmă, uitându-se la palmele lui Ieronim cu ochii expertului care evaluează un instrument. Ar trebui să înveți să conduci.

Aceea fusese prima dată când cineva îi spusese asta. Și i-o spusese ca un fapt, nu ca un compliment.

Partea integrală cu toate fragmentele publicate poate fi găsită aici: https://www.monitorulsv.ro/roman-in-serial-soferul-lui-al-capone-1_436bae/