Un sat întreg, mistuit de flăcări după ce a fost incendiat în semn de răzbunare

Un sat întreg a ars după ce focul a fost pus cu sticle incendiare aruncate în case.

S-a întâmplat în Bucovina, mai exact la Poiana Micului, iar episodul tragic și unic pentru zona noastră s-a petrecut spre finalul celui de Al Doilea Război Mondial.

Subiectul nu a fost dezvoltat prea mult, iar informațiile disponibile provin din puținele însemnări din arhive, dar și din mărturiile care s-au transmis din gură în gură despre evenimentul din noaptea de duminică, 30 aprilie 1944, spre 1 mai același an.

Iosef Irisec are acum 69 de ani, dar este la curent cu acel moment cumplit din viața satului.

A aflat totul de la tatăl, de la unchiul și de la bunica sa, martori direcți ai incendierii comise de trupele naziste, cel mai probabil în semn de represiune.

Mărturiile acestuia sunt completate de ceea ce a găsit în arhive conferențiar universitar doctor Radu Florian Bruja, de la Facultatea de Istorie-Geografie a Universității ”Ștefan cel Mare” Suceava.

E o poveste demnă de un film de groază și doar norocul și o mână de oameni au făcut să se înregistreze doar un singur mort.

Altfel, am fi vorbit de un masacru similar celui comis în iunie 1942 de trupele naziste în Cehia, la Lidice, unde au fost uciși cu sânge rece 340 de oameni, printre care și 88 de copii.

• Oameni încuiați în biserica pe care naziștii au vrut să o incendieze

Totul a început la biserica din Poiana Micului, acolo unde în duminica respectivă oamenii au venit la slujba oficiată de preot.

Iosef Irisec a aflat despre firul evenimentelor de la unchiul său, care a asistat la slujbă.

”Dimineața a fost slujbă, oamenii au intrat în biserică, iar pe la sfârșitul slujbei au venit, după cât am înțeles de la unchiul meu, doi ofițeri germani și un ofițer român, că atunci erau împreună.

Lumea a fost încuiată în biserică, iar singurul care a putut ieși a fost preotul.

Au vrut să-i omoare în biserică, să îi dea foc. Ofițerul român nu a fost de acord, iar împreună cu preotul a negociat cu nemții și au ajuns la concluzia să-i adune pe oameni la capătul de sud al satului și acolo să-i omoare și să dea foc la sat.

Numai că preotul a avut limba mai ascuțită, așa, cumva, și le-a spus la 2-3 oameni, domnule, fugiți, dar nu acolo, fugiți unde puteți.

Iar lumea când a venit acasă n-a crezut. Era amiază, în jurul amiezii.

Inițial, oamenii nu au crezut, dar apoi au văzut că treaba se îngroașă, iar când au văzut fum, au văzut foc, fiecare a fugit unde a fugit.

Oamenii din partea de sud a localității s-au adunat la locul indicat, numai că erau puțini și nemților nu le-a mai venit să-i omoare și i-au luat și i-au dus în partea Bicazului.

Până atunci și de atunci nu s-a întâmplat acest lucru. Nu s-a întâmplat pentru că nu s-a întâmplat, dar mare parte din merit îl are aici ofițerul român. Practic a reușit să-i salveze pe oameni”, a arătat Iosef Irisec.

• O femeie a murit arsă de vie lângă gardul propriei case

Astfel, aproape toți locuitorii satului au reușit să scape cu viață și cei mai mulți au trecut peste deal, la Solonețu Nou, unde se afla Armata Roșie, în timp ce alții s-au adăpostit prin pădurile din apropiere.

”Ei n-au crezut, practic, n-au crezut că este posibil, dar când au văzut că deja era fum, era lumină, și-au pus toate în căruță.

Bunicul era bolnav, l-au pus și pe el în căruță și-au plecat spre est, adică înspre Soloneț, că ei aveau rude acolo. De acolo au fost dirijați de către Armata Sovietică, înspre nord, înspre Tereblecea (n.a. – localitate aflată acum în Ucraina).

Din păcate, în incendiu a murit o persoană.

”A murit o femeie acolo. Ea era de origine din Solonețul Nou, era mai în vârstă, obeză și nu s-a putut deplasa.

Au scos-o din casă, adevărul că au scos-o, au pus-o lângă un gard, dar dacă au ars casa, șurile, a luat foc și gardul și a ars femeia, n-a vrut sau nu a putut să plece”, a mai relatat Iosef Irisec.

• Reveniți ”acasă”, oamenii au găsit doar scrum. La orizont se arăta iarna

Cu întreg satul făcut scrum, localnicii au început să revină la ”casele lor” treptat.

Cei mai mulți nu mai aveau absolut nimic, iar afară tocmai venea sezonul rece.

”Unii s-au întors mai repede, alții mai târziu, dar în noiembrie-decembrie 1944 erau în Poiana Micului cei mai mulți dintre săteni.

Au avut noroc că iarna a fost foarte blândă, n-a fost o iarnă grea.

O parte aveau pe dealuri, undeva aproape de pădure, niște adăposturi pentru animale, iar lângă acestea era o cămăruță și acolo unde dormeau.

Ei s-au dus acolo, iar o parte și-a înjghebat din ce a mai rămas câte un bordei, ca să spun așa.

Mulți au făcut din cetină niște adăposturi rudimentare. Și au trecut bine iarna, cum au putut, cu ce au putut. Următoarea fază a fost foametea, pentru că era război.

Mergeau și ei cum puteau, adunau niște lemne, niște scânduri, mai vindeau pe la Bosanci, pe la Pârtești, și se întorceau cu ceva mâncare, și așa au supraviețuit.

Apoi au început să facă case. Unii au făcut câte o cameră, după puterea fizică a rudelor. Dacă erau mai mulți, se făcea mai repede. Dacă erau mai puțini, era mai greu.

A venit repatrierea și aici au rămas, 40 de familii de polonezi, cam la fel câți au fost în Poiana Micului la început (n.a. – la înființarea satului, când au fost aduși aici de conducerea Imperiului Habsburgic). Și de atunci a început noua istorie a satului”, a mai menționat Iosef Irisec.

• Autorii incendierii au fost un detașament de șoc, cei care au distrus și Varșovia

Radu Florian Bruja este cel care s-a aplecat mai mult asupra acestui subiect și în arhivele din Slovacia a reușit să găsească o serie de mărturii despre acest eveniment care a marcat pentru totdeauna satul Poiana Micului.

Am vorbit despre acest subiect chiar în fața bisericii din Poiana Micului, aceeași care exista și în aprilie – mai 1944, dar care ulterior a fost refăcută.

”Biserica aceasta a fost mărturia unei tragedii, a unui eveniment deosebit care s-a petrecut aici, la Poiana Micului.

Asta s-a întâmplat în condițiile în care linia frontului era pe culmile din spate, dincolo la Solonețu Nou erau unitățile armatei sovietice și pe partea asta erau unități ale vânătorilor de munte germani și români.

Dar incendiul din seara zilei de 30 aprilie 1944 a fost comis de către o unitate, un detașament de șoc, care ținea de vestita divizie Grossdeutschland și care, de fapt, era unitate Waffen SS, cei care în august același an au fost trimiți la Varșovia, în timpul insurecției polonezilor de acolo, și unde au distrus tot orașul”, a arătat conferențiar universitar doctor Radu Florian Bruja.

• De ce a fost incendiat satul Poiana Micului?

Cât despre motivele care au stat la baza incendierii întregului sat, există două sau chiar mai multe versiuni.

Potrivit localnicilor, doi soldați, posibil ofițeri germani, ar fi fost uciși de oameni, iar apoi au fost îngropați în gunoi, dar verificările făcute nu au dus la descoperirea cadavrelor, astfel încât s-a decis o măsură severă de represalii.

Radu Florian Bruja are însă două alte posibile explicații.

”În ceea ce privește motivația, aici putem să discutăm două variante. Pe de o parte, apropierea frontului intra oarecum în vederile trupelor germane. Doctrina militară germană ne oferă oarecum un răspuns.

Mai exact, incendiau și distrugeau tot ceea ce ar fi putut fi folosit eventual de către inimic.

Marș la Poiana Micului

A doua variantă este legată de locuitorii din Poiana Micului. În Poiana Micului a fost un conflict interetnic foarte ciudat.

Între o parte a locuitorilor care s-au declarat de etnie slovacă, respectiv majoritatea care s-au declarat ca fiind polonezi. Unii dintre acești polonezi, oarecum influențați de propaganda care circula în 1944 legat de ce se va întâmpla la sfârșitul războiului, au preferat să intre în legătură cu comandamentul armatei sovietice.

Asta și pentru că sovieticii le facilitau plecarea în nordul Bucovinei, în localitățile unde ei aveau rude.

Trebuie spus că represiunea din 1944 s-a petrecut în condițiile în care armata română era încă aliată cu armata germană. Era aliata Germaniei și asta a fost șansa ca populația de aici să supraviețuiască.

În lipsa unor documente putem înțelege că germanii puteau să-i ucidă pe locuitorii din Poiana Micului.

Nu au făcut-o și la intervenția jandarmeriei, cel puțin documentele jandarmeriei spun asta, că jandarmeria română a fost cea care a evacuat populația, i-a scos din case înainte ca acestea să fie incendiate.

Inițial, i-au evacuat undeva spre sud, într-o poiană, și ulterior aveau să fie trimiși în localitatea Tașca, de lângă Bicaz, în județul Neamț”, a mai precizat conferențiar universitar doctor Radu Florian Bruja.

• Sticle incendiare, aruncate de naziști în casele din Poiana Micului

Este clar că incendierea satului Poiana Micului se încadrează la capitolul represalii.

Dovada este, printre altele, și aceea că alte sate aflate pe linia frontului, din aceeași zonă, nu au avut o soartă atât de cruntă.

”Ceea ce s-a întâmplat aici este oarecum mai straniu, deoarece situația asta se putea întâmpla în oricare localitate care era pe linia frontului, dar niciuna nu a fost incendiată de armată.

Sunt, de exemplu, în Pleșa, case bombardate în timpul confruntărilor militare, sunt case bombardate în Mănăstirea Humorului de către artileria sovietică, dar alea sunt oarecum sub impactul confruntării militare, nu incendiere casă cu casă.

Nu au fost incendiate toate casele, dar cele mai multe, inclusiv zona centrală și inclusiv biserica, au fost incendiate de către militari care au venit special înarmați cu sticle incendiare și aveau acest ordin de executat.

De altfel, documentele armatei germane pot fi găsite astăzi și pe internet, sunt în arhivele Wermachtului de la Freiburg și există ordinul și răspunsul, cum s-a executat, sunt strict militare, foarte seci.

Au fost măsuri de represalii, categoric, ceea ce oarecum infirmă teoria că satul era pe linia frontului și din cauza asta a fost ars și mai degrabă confirmă teoria asta, mai conspirativă, a legăturilor pe care localnicii le aveau cu detașamentele sovietice de peste munte”, a concluzionat conferențiar universitar doctor Radu Florian Bruja.