Un punct de vedere

Dincolo de scorul sec de 0-3 la Minerul – UTA pe care presa centrală l-a expediat scurt, am văzut la meciul UTA o stare de spirit pe care nicio transmisie TV nu o poate surprinde.

Am lucrat peste 20 de ani în presa centrală, la cele mai mari trusturi, și știu bine că acolo marfa este brută, iar sentimentul nu există. Goana este doar după o strângere de mână cu Becali sau o navetă rapidă la Giulești. Noi, ăștia mai din provincie, suntem mai melancolici pentru că trăim fotbalul altfel, cu sufletul la vedere.

​Adevărata cronică a meciului nu a fost despre rezultat, ci despre ce am simțit în tribune.

​Am văzut copii de țâță aduși de părinți pe brațe, învățând primele lecții de dragoste pentru o echipă înainte de a învăța să meargă.

​Am văzut copii de școală, echipați de sărbătoare, pentru care o zi de meci este cel mai mare eveniment.

​Am văzut emoția curată de pe chipurile seniorilor care au trăit o viață pentru aceste culori.

​Am văzut doamne și domnișoare frumoase, cochete, care au adus o atmosferă caldă în tribune.

​Nu am exagerat când am spus că mi s-a făcut pielea de găină. În clipele acelea nu m-am simțit ca un ziarist rece care notează date statistice, ci m-am simțit una de-a lor, de-a oamenilor, parcă împărțeam de o viață întreagă aceeași pită pe masă.

​Tabela de marcaj se va șterge, iar scorul va deveni o simplă cifră rece într-o arhivă prăfuită de ziar. Dar strânsoarea aceea de inimă, căldura palmelor  și lacrima nevăzută care mi-a udat obrazul când am privit în ochii bunicilor de lângă mine… alea rămân.

Dacă o să vă uitați vreodată în ochii celui care ține Lupeniul pe brațe, Milu Părău, o să vedeți o luminiță care bate pentru toate sufletele însetate. Căci fotbalul din provincie nu este despre cine câștigă, ci despre cine rămâne să plângă și să spere împreună când lumina nocturnei se stinge.