Cum s-a transformat Amara din stațiune cu hoteluri de 1100 de locuri într-o ruină uitată. Antropolog:…

Patru
tinere de profesii diferite – Romelia Călin (antropolog), Iuliana
Dumitru (antropolog), Adelina Ștefan (istoric) și Ștefania Tîrcă
(arhitect) – au pornit pe urmele trecutului stațiunii Amara,
vestită în perioada comunistă, și au realizat un studiu numit
„Salutări de la Amara“ care cuprinde fragmente de arhitectură
și memorie colectivă. Ele speră ca tinerii din stațiune să
continue demersul început de ei și să organizeze evenimente
culturale în acest spațiu. Iuliana Dumitru a povestit într-un
interviu pentru „Weekend Adevărul“
de la ce a pornit cercetarea în localitatea din inima Bărăganului,
ce au descoperit, dar și ce a mai rămas din Amara de altădată.

„Weekend
Adevărul“:
De unde v-a venit ideea de a cerceta stațiunea?

Iuliana
Dumitru:
Practic, cercetarea are o structură autoetnografică. Interesul
pentru stațiunea Amara a pornit de la o relație personală cu acest
loc al uneia dintre cercetătoarele din echipă, Romelia Călin,
antropolog de profesie. În copilărie, la finalul anilor ’80 și
începutul anilor ’90, Romelia și-a petrecut verile la bunicii
materni, care locuiau în Slobozia… după amiaza, după ce se
terminau treburile în gospodărie, mergeau împreună la lac, iar
bălăcelile în apă și datul cu nămol erau mai amuzante decât
mersul la mare. După mulți ani, s-a întors în locul copilăriei
și a văzut ce a rămas din vechea stațiune și a venit către mine
cu propunerea de a face o cercetare. Eu făcusem o cercetare despre 2
Mai și am făcut și o expoziție la Muzeul Țăranului Român
despre felul în care au fost văzute stațiunile 2 Mai și Vama
Veche de către artiști, dar și legătura lor cu localnicii.
Proiectul este al Asociației „Vira“, o organizație
neguvernamentală culturală, care s-a născut la Bârlad în anul
2006.

La
început a fost Amara, apoi Mamaia

Ce
ați descoperit la Amara?

Prima
dată am fost pe teren în 2023 și am făcut interviuri cu
localnici, cu turiști, cu administratorii de la hotelurile Lebăda
(fostul UGSR
– Uniunea
Generală a Sindicatelor din România) și Ialomița (fostul UNCAP
– Uniunea
Națională a Cooperativelor Agricole de Producție) pentru că ce
este interesant la Amara este faptul că în perioada socialistă,
stațiunea a fost construită pornind de la aceste două mari
structuri de cazare. O doamnă care a lucrat ca ospătăriță la
UGSR, dar care închiria și camere, spunea că dezvoltarea stațiunii
nu a redus numărul chiriașilor în regim privat, ba din contră, a
dus la un număr și mai mare de vizitatori care stăteau în gazdă,
și erau veri când avea cazate în propria casă, care avea opt
camere și o singură baie, chiar și 48 de persoane. Istoria
stațiunii este mult mai veche și înființarea ei i se datorează
lui Dumitru Seceleanu, unul dintre cei mai bogaţi moşieri ai
Bărăganului. El a pus temelia uneia dintre cele mai importante baze
de tratament din România, după ce s-a vindecat de paralizie urmând
un tratament cu nămol. Primii concesionari ai terenurilor de pe
malul lacului au fost Tase Alexe, Constantin Mircescu.

Primul dintre
ei, Tase Alexe, avea o societate care se numea „Sănătatea Nomolul
Amara“, și avea în administrare un hotel cu restaurant şi
cazinou, două plaje, platou de tenis, popicărie. În anul 1922, îl
întâlnim pe Alexandru Pastia, care avea firma „Instalaţiile cu
băi calde Pastia cu pensiune“, pe care o administra împreună cu
soţia sa, Aurelia, care era chiar medic balneolog. Și acum Amara
este împărțită în două zone: cea centrală unde sunt construite
hotelurile în anii ’60, actualul Lebăda, și Ialomița, și
Mircești. Aici în anii ’80 s-a construit Hotelul Parc care
aparținea de Oficiul Județean de Turism. În zona centrală avem
sindicatele și CAP-ul și în această zonă avem ONT-ul și un
spațiu care aparținea de Romsilva, unde se făceau diferite
activități.

La
Amara se ținea „Trofeul tinereții“…

Da,
este cel mai longeviv festival, care anul acesta a ajuns la cea de-a
58-a ediție, dedicată lui Horia Moculescu. Mai întîi apăreai la
Amara și apoi mergeai la Mamaia. Cine câștiga locurile 1, 2 și 3
de la Amara putea să urce și pe scena de pe litoral. Laura Stoica a
debutat ca solistă la Festivalul „Trofeul Tinereții“ de la
Amara în anul 1987, obținând locul al doilea la secțiunea de
interpretare. Angela Ciochină în anul 1975 a luat Trofeul Amara,
iar Mihaela Runceanu a câștigat același trofeu un an mai târziu.
Din juriu a făcut parte inclusiv Dan Spătaru.

Și
ce v-ați propus cu acest proiect?

Noi
suntem cercetători sociali, majoritatea dintre noi, și pentru noi
era interesant să vedem ce se întâmplă la Amara și ce a fost.
Amara a beneficiat
–
de acest lucru ne-am dat seama după ce am întreprins cercetarea
– de
multă bandă în presa și în perioada comunistă. Era numită
„Perla Bărăganului“, „Techirghiolul Bărăganului“, avea
mult loc în mașinăria propagandei, în broșuri de prezentare.
Chiar începând cu anii
’20-’30,
oamenii de aici nu aveau lumină pe stradă, dar se întrebau „ce
facem cu turiștii străini“, deși nu prea au venit mai deloc, dar
stațiunea a prins foarte bine pentru turismul muncitoresc, pentru
oamenii care aveau nevoie să-și păstreze sănătatea. În anii
buni, hotelul UNCAP, actualul Lebăda, avea o capacitate de 1.100 de
locuri, deci într-o singură serie se puteau caza atâtea persoane.
O serie dura cam 12-14 zile. Vedetă era nămolul. Un fost angajat la
Lebăda ne povestea că se punea o găleată plină de nămol cald,
până în 38 de grade. Omul se dezbrăca complet, stătea pe o masă,
se dădea cu nămol pe tot corpul, până la gât, și era înfășat,
așa, cum erau înfășați bebelușii, și acesta era cel mai bun
tratament. Alții povesteau că oamenii care veneau în stațiune
dormeau în camere închiriate sau chiar în parcuri, dacă nu găseau
cazare, iar la băi se scotea nămol direct din lac, cu găleți, din
bărci.

După primul an de cercetare, am organizat o expoziție –
„Amintiri dulci de la Amara. Turismul balnear în stațiunea Amara
– fragmente de memorie colectivă“, în care am expus imagini
despre cum Amara a fost trăită de-a lungul timpului. Cercetarea din
2024 s-a materializat într-un raport intitulat „Amara. Mărețul
vis din Bărăgan“ și a urmărit documentarea planurilor de
sistematizare și a proiectelor de arhitectură, analiza modului în
care deciziile politice au influențat dezvoltarea stațiunii. Sper
să fie tineri din Amara cărora să li se pară interesant ce am
făcut noi și care să continue organizarea de evenimente culturale,
pentru că dacă nu e cineva din interior, genul acesta de lucruri
greu se susține.

Cum s-a dus farmecul de altădată din Vama Veche: de la ţinutul sălbatic al anilor ’80, străbătut de turme de mioare, la refugiul destrăbălării tinerilor rebeli

Vacanța
care n-a fost să fie

De
ce ar fi ales muncitorii Amara și nu Techirghiolul, de pe malul
mării, unde erau mult mai multe locuri de distracție?

De
exemplu, să-ți dau un exemplu de la mine din familie. Când i-am
spus mamei mele că fac cercetare la Amara, ea mi-a povestit că prin
anii ’80 ea și tatăl meu au fost la Amara. Tatăl meu lucra
atunci ca electrician la CAP-ul din localitatea constănțeană 2 Mai
și singurul loc în care putea să plece în vacanță era această
Amara, la hotelul CAP-ului. Nu puteau să plece oriunde voiau ei, și
așa s-au dus la Amara, s-au cazat la hotel, și-au lăsat hainele în
cameră și au plecat la Pitești să-l ajute pe vărul mamei să
culeagă via, că era toamnă. Mie mi se pare incredibil că părinții
mei sunt oameni care lucrează vara foarte mult, care nu ajung la
plajă, și atunci când li s-a ivit ocazia toamna de o vacanță tot
nu s-au bucurat de ea, pentru că după ce-au strâns via vărului
mamei s-au dus și la fratele nașei din Vrancea să strângă
strugurii și acolo. Și așa au petrecut două săptămâni, după
care s-au întors la Amara, și-au strâns hainele și s-au întors
acasă. Mama spune că altfel nu putea să plece în țară să-și
ajute rudele. Din această poveste am înțeles că acestea erau
lucruri care li se ofereau muncitorilor de la CAP. Mama spune că
plăteau și ei o parte din bilet, dar nu era o sumă mare.

De
regulă, cei de la sindicate erau aduși pe litoral în capetele de
sezon, mai sau septembrie, iar în mijlocul verii erau așteptați
inclusiv turiștii străini.

Da,
pentru că mai erau muncile câmpului pe timp de vară și când se
încheia treieratul erau duși și ei în vacanță, doar că nu
puteau să se ducă oriunde în concediu, li se dădeau bilete, așa
mi-a zis mama, la Amara.

Hotelul
cu pictura lui Sabin Bălașa

Cum
arată acum Amara?

Farmecul de altădată al satelor 2 Mai și Vama Veche. Cum arătau așezările cu câteva ulițe, fără hoteluri și magazine FOTO

În
Amara, cu un ochi ești în trecut și cu unul în prezent. Din 2023,
de când am început noi cercetarea, plaja se făcea printre utilaje,
iar intrarea în apă era amenajată de un localnic, care pusese
niște pietre și un lemn în loc de balustradă pe unde oamenii
puteau să coboare. Având în vedere că cei care vin acolo sunt în
mare parte oameni în vârstă, aveau nevoie de un sprijin ca să
poată să intre în apă. Acum, zona arată foarte bine, sunt
pontoane care duc spre apă, s-au făcut amenajări. Hotelul Ialomița
este renovat complet și baza de tratament la fel. La Lebăda, fostul
hotel al sindicaliștilor, este renovată o aripă, cealaltă aripă
este chiar închisă. Bine, este un hotel foarte mare.

În perioada
în care el a fost construit în final de anii ’60, început de
anii ’70, avea capacitate mare, am înțeles, de peste 1.000 de
locuri. Avea piscină, restaurant pe două etaje, un hol spațios
care și acum este impresionant. Multe elemente originale au fost
păstrate: lustre, inserții de piatră multe, dar și un tablou al
lui Sabin Bălașa din hol, numit „Femei nebune“. Acum, o parte
din baza de tratament este renovată, dar parcul stațiunii, de peste
60 de hectare, este neîngrijit. Tot acolo este și o mare colonie de
ciori care murdărește totul.

Dar
în afară de baza de tratament, cum arată orașul?

Este
zona de stațiune și apoi zona de sat. Deși Amara e considerat
oraș, tot un sat a rămas mai degrabă, pentru că în afară de
centru unde e sediul primăriei, oamenii trăiesc tot ca la sat: au
flori în fața caselor, au grădină, cresc animale, și eu am
cumpărat brânză de la niște oameni gospodari, adică mie mi-a dat
sentimentul că este încă un sat. Într-adevăr, s-au făcut niște
„investiții-pansament“, cum zice Romelia, dar nu s-au făcut
investiții din care să înțeleagă lumea cât de necesare sunt
aceste baze de tratament, nu doar pentru pensionari, dar și pentru
noi, tinerii bătrâni, cum zic eu, cei de 40 de ani.

Care
crezi că au fost anii de glorie ai stațiunii?

Anii
de glorie? Depinde cum privești gloria. Poate era în anii ’20,
poate în anii ’80 când oamenii veneau la hotelul sindicatelor. Ce
a schimbat de fapt acest hotel? Înainte, mâncai la cantina spre
Mircești, făceai tratamentul în altă parte și dormeai la nu știu
ce pavilion, în altă parte. Și atunci hotelul a reunit totul.