Povestea stațiunii Amara: drumul de la o cadă de lemn pe malul lacului la stațiunea de lux din perioada…

Amara
trăiește mai mult din amintiri – din amintirea anilor din
perioada interbelică, atunci când în mica oază de sănătate
existau hoteluri și restaurante de lux, cu meniuri alese, dar și
din perioada comunistă, când s-au ridicat trei hoteluri, bază de
tratament modernă și când tot satul era o stațiune în aer liber.

La
început a fost legenda. Nici istoria Amarei nu scapă de o
istorisire din popor care să îi explice începuturile, așa cum
nici Techirghiol nu a făcut excepție. În cazul stațiunii
constănțene, povestea începe cu un turc bătrân, pe nume Tekir,
care era olog și orb, şi care călătorea cu măgarul său prin
ținuturile dobrogene. Se spune că, odată ajuns pe malul lacului
care astăzi îi poartă numele, turcul a rămas împotmolit în mâl,
însă când a reușit să iasă, picioarele i-au dat ascultare, iar
ochii au văzut lumina soarelui.

În
cazul lacului Amara, îl avem în prim-plan pe Dumitru
Seceleanu,
un
mare moșier al Bărăganului,
care
s-a vindecat de paralizie la o mână după ce s-a spălat cu nămolul
din lac. „Pe la 1910, m-am pomenit cu mâna dreaptă, din cauza
unui reumatism, paralizată. Am venit la București și m-am căutat
cu patru doctori… m-am doctorit mai mult de trei luni de zile și
n-am reușit cu nimic, atunci doctorul mi-a spus: n-am ce-ți face,
tot ce s-a putut face am întrebuințat. Nu-ți rămâne decât a
merge lângă Slobozia și a te căuta făcând băi din lacul Amara,
cu apă și nămol… Dimineața la ora 6, aveam o strachină mare cu
nămol încălzit, mă ungeam bine pe mâini de sus până jos, și
la gura sobei, unde era focul, mă încălzeam până ce se usca
nămolul pe mine. Apoi întins stam 30-35 de minute, mă spălam bine
și pe urmă mă puneam în pat și dormeam și transpiram până ce
saltelele de lână le făceam ude de apă. Stam cel puțin 2 ore în
pat după baie. În timp de 30-40 de zile, m-am făcut sănătos,
atuncea m-am hotărât și am făcut pe malul lacului Amara o
instalație de băi“, conform mărturiei sale aflate la Muzeul
Național al Agriculturii din Slobozia.

Nu
știm dacă omul s-a vindecat de la tratament, însă de numele său
se leagă fondarea stațiunii. Calitățile nămolului de la Amara
erau deja cunoscute. Primul om de ştiinţă care a stabilit efectele
curative ale nămolului din lac a fost Petru Poni în anul 1887, care
a spus că nămolul „are un gust uşor dulce, uşor sărat, amar pe
alocuri“, iar mai apoi medicul german Hermann Brehmer a comparat
nămolul românesc cu cel de la Franzensbad, o stațiune balneară
din Republica Cehă inclusă în Patrimoniul UNESCO. Cert este că în
anul 1896 vestea nămolului de la Amara adusese câteva sute de
bolnavi care-și căutau sănătatea și tinerețea veșnică.

Un
leu, o zi de tratament

Prima
instalaţie de băi calde în Amara este făcută la Plantaţie, în
anul 1902, într-o baracă de scânduri cu câteva căzi de lemn,
însă primele amenajări, rudimentare ce-i drept, au fost făcute de
Dumitru Seceleanu, care a montat câteva barăci și corturi, apa din
lac fiind pompată cu motorul unei mașini de treierat. Bolnavii
veneau aici și se ungeau cu nămol sau doar făceau baie în apa
lacului plătind un leu.

Zona
devine un magnet pentru bolnavii mai bătrâni sau mai tineri, dar
mai ales pentru bogătașii locului, astfel că, în perioada
interbelică, Amara începe să se dezvolte și malurile lacului să
fie concesionate. În anul 1920, Ion Condrea a instalat pe partea
stângă a lacului cabine făcute din stuf și pământ, unde oamenii
se ungeau cu nămolul adus în găleți și se spălau cu apa
încălzită într-un cazan. În 1922, Alexandru Pastia a deschis
prima firmă denumită „Instalaţiile cu băi calde Pastia cu
pensiune“, pe care a administrat-o împreună cu soția sa, apoi
afacerea a fost vândută lui Tase Alexe, un negustor din Slobozia.
Mai apoi, după ce Alexandru Primide a primit în arendă de la
Ministerul Industriei şi Comerţului un teren de 10 hectare, s-a
asociat cu Constantin Mircescu și au deschis „La Plantaţie“,
concurând cu firma lui Tase Alexe care se numea „Sănătatea
Nomolul Amara“.

Un
pahar cu lapte sau un pește gras

De
altfel, perioada interbelică a fost una de dezvoltare fără
precedent a stațiunii din Bărăgan. Aici începuseră să fie
ridicate hoteluri și restaurante de lux, cum era Palace, unde
serveau la masă cegă, şalău, morun şi nisetru, dar și vile și
spații de cazare pentru cei mai puțin avuți. Publicația „Argus“
anunța în anul 1925 tarifele maximale pentru serviciile oferite
turiștilor la Amara și Lacul Sărat: de la cât costa paharul de
lapte până la camerele în Hotelul Palace sau o baie de lux caldă.
În
stabilimentul cel nou, o baie de lux caldă costa 70 de lei de
persoană, o baie caldă dimineața era 60 de lei, iar după-amiaza
50 de lei. Funcționarii aveau tarife ceva mai mici și puteau să se
îmbăieze după-amiaza cu doar 30 de lei. În stabilimentul vechi, o
baie caldă costa 35 de lei de persoană, o baie rece în cabina mare
6 lei de persoană, iar o baie rece în cabina mică 9 lei de
persoană.

Și
cazarea se plătea în funcție de confort. La vilele de categoria I,
așa cum erau considerate vilele Ancora,
Lenuţa, Mih. Mihăilescu, d-na Popescu, Cornelia Elena, Maria S.
Mihăilescu (fostă Mihăescu), Ion Mihăilescu (fost Gorovei),
o cameră cu două paturi costa 110 lei pe zi, iar o cameră cu un
pat, 80 de lei pe zi.

În
privința restaurantelor, și acestea erau clasificate pe categorii.
De top era doar Restaurantul Cazino, iar de categoria a doua erau
Schor, Capşa P. Constantinescu, I. Mihăilescu. I. Rădulescu,
Ştefan Drăghicescu. În funcție de unde mâncai, prețurile erau
diferite. Un pahar cu lapte fiert costa la Cazino 6 lei, două ouă
fierte 6 lei, supă de carne de vacă 6 lei, supă cu carne de pasăre
sau ciorbă de pește 9 lei. Friptura de vacă se vindea la Palace cu
14 lei, iar cine dorea un pește ales, cum ar fi cegă, şalău,
morun, nisetru, prăjit sau rasol, plătea 20 de lei. Un compot la
desert costa 12 lei.

Nici
transportul nu era gratuit. Pentru o trăsură cu o singură
persoană, care putea să-și aducă 100 de kilograme, de la gara
Slobozia până la staţiunea Amara trebuia să achite 100 de lei,
iar pentru o trăsură cu două sau trei persoane tariful era de 120
de lei. Cine nu avea bani putea apela la o căruță, care costa 50
de lei pentru o persoană și 60 de lei pentru două sau trei
persoane. Deși se dorea un turism de masă, nu oricine avea
posibilitatea de a ajunge la Amara, așa cum nu oricine își
permitea să ajungă în oricare altă stațiune balneară din țară.
Zona era accesibilă clasei de mijloc sau celor înstăriți, elitei
politice şi culturale.

„La
Amara sănătatea e… dulce!“

Odată
cu venirea comunismului, stațiunea a fost naționalizată și a
trecut sub administrația Sfatului Popular al regiunii București.
Proiectele au continuat însă, și s-a urmărit, în primul rând,
ca la baza de tratament de aici să aibă acces masele largi,
populare, cu precădere muncitorii și oamenii care lucrau pe ogoare.

Povestea festivalului care dă culoare celei mai vechi staţiuni de pe litoral, Eforie Sud: 200 de evenimente culturale într-o singură vară

De altfel, dezvoltarea stațiunii a fost gândită în principal
pentru aceste categorii. Proprietarii marilor hoteluri ale Amarei
care au apărut în anii
’70
erau UGSR (Uniunea Generală a Sindicatelor din România) şi UNCAP
(Uniunea Națională a Cooperativelor Agricole de Producție).
„Complexul sanatorial de la Amara, cu о capacitate de cazare de
1.004 paturi şi o bază de tratament de 1.000 de proceduri majore,
se înscrie în obiectivele de cură şi tratament de mare capacitate
cu care U.G.S.R. dotează o serie de staţiuni din ţara noastră, în
scopul îmbunătăţirii condiţiilor de tratament“, scria
arhitectul Petre Ionescu în revista „Arhitectura“ în anul 1969,
adăugând că Amara era prima stațiune care va beneficia de un
obiectiv de acest gen, avînd în vedere dotarea scăzută a acestei
staţiuni, în contrast cu efectele terapeutice deosebite ale
nămolului şi apei lacului Amara şi a afluxului, în continuă
creştere, al bolnavilor din ţară şi de peste hotare.

Pentru
realizarea acestui proiect, D.S.A.P.C. Bucureşti a întocmit în
anul 1965 detaliul de sistematizare a unei zone aflate între actuala
staţiune şi satul Amara, pe un teren viran în formă de peninsulă,
cuprinzând o serie de complexuri sanatoriale, hoteluri, baze de
tratament, unităţi comerciale, restaurante, ştranduri, zone de
agrement etc. cu o capacitate de tratament şi cazare de 10.000 de
paturi.

În
aceeași revistă, arhitectul preciza faptul că studiile preliminare
arată că lacul Amara, cu o suprafață de 128 de hectare, deține
rezerve de nămol terapeutic de 410.000 de metri cubi, care se
regenerează anual. Având în vedere că un complex sanatorial de
1.000 de paturi cu funcționare permanentă ar consuma 4.000 de metri
cubi de nămol pe an, calculele arată că rezervele actuale ar putea
susține o dezvoltare până la capacitatea de 100.000 de paturi.

Tratamente
pentru tot
poporul

Dar
nu doar s-au construit locuri de cazare, ci s-au diversificat și
serviciile balneare oferite. Din „Avântul Ialomiței“ aflăm că
„s-a construit o cantină modernă cu 750 de locuri. Capacitatea de
tratament cald a crescut de la 940 de proceduri în 1948, la peste
100.000 astăzi. S-au făcut baze noi pentru tratamentul rece,
ştranduri cu o capacitate de aproximativ 6.500 de bolnavi. S-a
construit o policlinică modernă pentru acordarea asistenţei
bolnavilor ambulatoriu. În 1961, serviciul medical balnear avea o
singură lampă de ultraviolete. Acum, se află 62 de aparate
electroterapeutice, plus aparatura pentru cercetarea ştiințifică
bioclimatologică“.

Era
momentul în care la gazeta de perete să se scrie cu avânt. Mai în
toate publicațiile socialiste apăreau imagini cu Amara și cu
reclame mai mult sau mai puțin inspirate. „Aterizați cu
încredere. La Amara sănătatea e… dulce!“ era o reclamă
apărută în almanahul „Scînteia“
din anul 1977. Accesul în stațiune evident că nu se făcea pe cale
aeriană, și chiar dacă în zonă ar fi existat un aeroport,
țăranii și muncitorii ar fi fost ultimii care să-și permită un
bilet de zbor cu TAROM.

Trei stațiuni populare în comunism, renăscute în capitalism. Locurile turistice ale poporului socialist, de neratat în această vară

Alte
publicații locale scriau că „faţă de situaţia din trecut, cînd
Băile Amara se prezentau ca un «stabiliment modest» unde «în
general băile se iau reci», iar cazarea «se asigura în cele
cîteva case din jurul lacului şi la ţăranii din satul Amara»,
acum nici nu-ţi mai vine să crezi că pe vechile locuri sordide,
unde suferinţa se trata mai mult cu speranţe, a răsărit o
staţiune balneară modernă, rivalizând cu aşezări similare din
străinătate şi unde pot fi trataţi mii de bolnavi în depline
condiţii de balneo-terapie“.

Investiții…
pe fundul lacului

De
la epocă la epocă a rămas din ce în ce mai puțin. Așa cum în
perioada comunistă singura clădire care se mai păstra din perioada
interbelică era hotelul lui Tase Alecse (Alexe),
„Sănătatea-Nămolul“, care în anii 1950-1970 a devenit sediu
al Întreprinderii Balneare Amara, cantina de la Mircești a fost
abandonată la mijlocului anilor ’90, iar după Revoluție plajele
au fost aproape abandonate. Așa cum scria „Adevărul“ în 2011,
din cele șapte plaje de care dispunea cândva staţiunea, în acel
an erau deschise doar două. Una dintre ele, plaja UGSR, a fost
cumpărată de un om de afaceri care, în loc să profite de pe urma
acestei achiziții, a preferat să o lase să devină ruină. Alte
două erau în „conservare“ de câţiva ani buni, iar lacul mai
degrabă îi îmbolnăvea pe oameni decât să îi trateze, fiind
plin de gunoaie.

În
prezent, multe din locurile de legendă ale stațiunii sunt
abandonate sau au fost transformate în magazine. Și acum mai vin
pacienți, majoritatea oameni în vârstă, să-și caute sănătatea.
„Populația care vine pentru tratament este în general formată
din persoane vârstnice, cu afecțiuni acute sau cronice, care
folosesc această oportunitate oferită de biletele (parțial)
gratuite acordate de Casa de Pensii, nu doar ca remediu pentru
diverse suferințe fizice, dar și pentru a evada din rutina vieții
cotidiene, în același timp căutând să construiască și să
mențină relații cu cei pe care îi cunosc în stațiune. Cu alte
cuvinte, în ciuda bolilor, cei care vin la tratament nu caută doar
vindecare fizică, ci și timp liber, socializare și sentimentul de
apartenență“, scrie antropologul Romelia Călin în studiul
„Nămol și vindecare la Amara: lecții antropologice din istoria
balneologiei“.