<div><span style=”font-weight: bold;”>Dosarul Avertizorului de Integritate: drone, spațiul aerian, Marea Neagră, Ucraina, NATO și miliardele pentru apărare</span></div> <div><br /> </div> <div>Avertizorul de integritate începe astăzi cu o fotografie. Nu cu o dronă, nu cu un F-16, nu cu un radar și nici cu vreun miliard de euro din SAFE. Cu o fotografie de la popota militară de la baza Kogălniceanu, în care ministrul Apărării, Radu Miruță, pare să fi descoperit că războiul modern are, totuși, și momente de pace: acelea în care te așezi la masă și mănânci cu un entuziasm care ar putea alimenta, la propriu, o întreagă operațiune NATO. Fotografia ar fi rămas doar o fotografie dacă România n-ar fi avut, în același timp, o problemă ceva mai serioasă decât meniul de la popotă. Drone. Multe drone. Spațiu aerian încălcat. Drone maritime. Explozibili. F-16 ridicate în misiune. Sisteme antiaeriene care trebuie cumpărate. Radare care trebuie modernizate. Miliarde de euro care trebuie cheltuite. Și o țară aflată pe flancul estic al NATO, la granița unui război care durează de ani. Războiul pe xare l-ați susținut, dorit și finanțat de voi, ăștia “frumoși, liberi și demoncrați”. Noi știm doar că vă plac banii! Mai ales alea pe paraîndărături! Pe noi nu ne puteți minți! Mai ales că Putin a dat “ortul popii” de prea multe ori ca să mai ținem minte!</div> <div><br /> </div> <div>Așa că, domnule Miruță, cu tot respectul pentru popotă și pentru pofta dvstră de mâncare, avertizorul lasă tacâmurile jos. Pentru că noi nu vrem să știm ce s-a servit la masă. Să vă stea în gât! Vrem să știm ce se întâmplă cu apărarea României. Gluma se termină aici. Pentru că întrebările care urmează nu mai sunt deloc amuzante.</div> <div> </div> <div>Pentru că deși eu nu dau doi bani pe măgăria numită de voi “război” am să tratez subiectul ca și când nu aș ști nimic din spatele ușilor închise. Vă livrez din “sursele autorităților oficiale”!</div> <div><br /> </div> <div>Marș!</div> <div><br /> </div> <div>România nu mai poate trata problema dronelor ca pe o succesiune de incidente izolate. Cifrele oficiale ale Ministerului Apărării, actualizate la 2 septembrie 2026, vorbesc despre 133 de atacuri în apropierea frontierei României de la începutul războiului din Ucraina, 44 de pătrunderi neautorizate în spațiul aerian național, 86 de misiuni de interceptare, patru drone doborâte și 70 de drone sau fragmente identificate, recuperate ori neutralizate. Numai în 2026 sunt contabilizate 66 de atacuri în apropierea frontierei, 25 de pătrunderi neautorizate și 51 de misiuni de interceptare. În august, ministrul Miruță vorbea despre peste 100 de drone detectate de radarele românești într-un interval de numai 96 de ore, în contextul atacurilor asupra porturilor ucrainene de la Dunăre. Așadar, problema nu mai este dacă România poate fi atinsă de efectele războiului. România este deja în zona de risc. Întrebarea reală este cât de bine este pregătită să răspundă. La Galați, o dronă de origine rusă a ajuns pe acoperișul unui bloc de locuințe și a explodat. În iulie, România a doborât, pentru prima dată, o dronă străină în propriul spațiu aerian, în zona Buzăului. În august, un avion spaniol F-18 al NATO a doborât o altă dronă care intrase în spațiul aerian românesc. Iar dacă adunăm aceste incidente cu toate celelalte, avem deja imaginea unei frontiere care nu mai poate fi privită doar prin comunicate.</div> <div><br /> </div> <div>Și aici apare prima întrebare grea pentru ministrul Apărării: ce avem astăzi, concret, în teren? Nu ce vom avea în 2027. Nu ce vom avea în 2030. Nu ce se află în contracte și în prezentări. Ce avem acum? Ce capacitate reală de detectare, identificare, urmărire și neutralizare există astăzi în România? Cât de repede poate fi luată o decizie atunci când o dronă se apropie de o localitate? Ce s-a schimbat efectiv după incidentul de la Galați? Ce lecții au fost transformate în proceduri, echipamente și oameni? Și, mai ales, dacă o dronă intră în spațiul aerian românesc deasupra unei zone populate, ce poate face România fără să transforme apărarea populației într-un risc suplimentar pentru populație? Sunt întrebări legitime. Nu sunt întrebări împotriva armatei. Sunt întrebări pentru armată.</div> <div><br /> </div> <div>Pentru că războiul nu se mai poartă doar deasupra Ucrainei. Pe 5 iunie, în apropierea Portului Constanța, o dronă navală a fost observată în zona unei dane portuare și s-a autodetonat. Autoritățile române au aflat ulterior că era vorba despre unul dintre cele patru vehicule maritime fără pilot pierdute de Ucraina după ce comunicațiile cu acestea fuseseră întrerupte. Ucraina a transmis că nu mai deținea controlul asupra traiectoriilor și că incidentul ar fi putut fi provocat de războiul electronic rusesc. România a cerut atunci un canal tehnic permanent de comunicare și proceduri operaționale pentru notificarea rapidă a riscurilor din Marea Neagră. Mai mult, partea română a cerut Ucrainei ca dronele navale lansate în Marea Neagră să fie programate să se autodistrugă într-o zonă sigură, în afara zonelor de interes ale României, în cazul pierderii controlului. Ministerul Apărării a anunțat că Ucraina a răspuns la 14 întrebări adresate de partea română. Foarte bine. Atunci de ce nu aflăm public, în măsura în care securitatea națională permite, care au fost cele 14 întrebări și care au fost cele 14 răspunsuri? Ce s-a schimbat după acest episod? Ce garanții există astăzi? Ce procedură funcționează efectiv și cine răspunde dacă ea nu funcționează?</div> <div><br /> </div> <div>Apoi avem Neptun Deep. În august, două drone de tip Gerbera, posibil echipate cu explozibili, au fost descoperite în zona economică exclusivă a României, în apropierea perimetrului Neptun Deep, la zeci de mile marine de Constanța. Una dintre situații a implicat ulterior intervenția aviației militare, iar o dronă maritimă a fost lovită de un F-16. Ministrul Apărării a anunțat ulterior că aceasta avea explozibili și se afla la câteva sute de metri de infrastructura critică offshore și de sute de muncitori. Aici discuția depășește deja problema unei drone care rătăcește pe mare. Vorbim despre infrastructură energetică strategică, despre oameni, despre investiții de miliarde și despre o zonă pe care România trebuie să o poată proteja. Cine asigură permanent supravegherea acestei zone? Care sunt capacitățile permanente și care sunt cele mobilizate punctual? Cât de repede poate fi identificată o amenințare? Ce se întâmplă dacă nu este una, ci sunt zece? Și dacă avem de apărat simultan porturi, infrastructură energetică, localități și obiective militare, care este planul pentru situația în care amenințările vin din mai multe direcții?</div> <div><br /> </div> <div>În acest punct intră în scenă miliardele. România a semnat prin mecanismul SAFE contracte de miliarde de euro pentru modernizarea apărării. Avem aproape 3,34 miliarde de euro pentru 298 de mașini de luptă și derivate, aproape 982 de milioane pentru sisteme anti-dronă Rheinmetall, peste 920 de milioane pentru nave de patrulare și intervenție, aproximativ 450 de milioane pentru muniție de 35 mm, alte sute de milioane pentru elicoptere H225M Caracal și pentru radare Thales, plus contractul pentru sistemele SHORAD/VSHORAD și alte proiecte. Pe hârtie, cifrele arată impresionant. Problema este că apărarea României nu se face pe hârtie. O parte dintre livrări sunt eșalonate până în 2027, 2030 sau chiar mai departe. Și atunci întrebarea devine inevitabilă: ce apără România până sosesc toate aceste sisteme? Cu ce acoperim golurile dintre contract și livrare? Ce capacități au fost considerate urgente și ce capacități au fost împinse în timp? Cât din producție se realizează efectiv în România și cât se întoarce în economia românească? Și, mai ales, cine răspunde dacă diferența dintre ceea ce avem acum și ceea ce vom avea peste patru ani devine, între timp, vulnerabilitatea prin care intră amenințarea?</div> <div><br /> </div> <div>Dar există un dosar despre care Avertizorul nu poate trece mai departe fără să se oprească:</div> <div><br /> </div> <div>Ucraina.</div> <div><br /> </div> <div>Nu pentru că România ajută Ucraina. Ajutorul acordat unui stat aflat în război poate avea argumente strategice, politice și morale. Problema este transparența banilor publici și a deciziilor statului român. În ultimii ani, o parte importantă a informațiilor despre ajutorul militar acordat Ucrainei a fost clasificată. Fostul ministru al Apărării Ionuț Moșteanu a vorbit public despre mai multe tranșe de ajutor militar menținute secrete prin decizii ale CSAT. Președintele Nicușor Dan a explicat, la rândul său, că unele componente ale ajutorului militar trebuie să rămână secrete pentru motive de securitate. Iar ministrul Radu Miruță a spus că România nu are de ce să fie considerată dezavantajată pentru că ajută Ucraina și că s-a discutat inclusiv în CSAT despre de clasificarea informațiilor care pot fi făcute publice. Perfect. Atunci Avertizorul întreabă simplu: cât putem afla?</div> <div><br /> </div> <div>Nu cerem coordonate militare, trasee, operațiuni sau informații care ar pune în pericol oameni. Cerem cifrele pe care un stat democratic ar trebui să le poată explica. Câte acte ale Guvernului au aprobat ajutor militar pentru Ucraina din 2020 până astăzi? Care sunt datele lor? Cine a decis clasificarea? În baza cărui act normativ? Pentru ce perioadă? Ce poate fi desecretizat acum? Cât a costat efectiv ajutorul acordat de România? Ce echipamente au fost scoase din stocurile armatei române și care a fost valoarea lor contabilă? Cu ce cost au fost înlocuite sau urmează să fie înlocuite? Ce impact a avut transferul acestor echipamente asupra capacității de apărare a României? Cine a evaluat acest impact și cine și-a asumat decizia? Acestea nu sunt întrebări împotriva Ucrainei. Sunt întrebări pentru statul român. Pentru că, dacă un cetățean trebuie să plătească taxe și impozite, are dreptul să știe măcar cât a costat o decizie publică, chiar dacă detaliile operative rămân clasificate.</div> <div><br /> </div> <div>Mai există și proiectul prin care România și Ucraina urmăresc dezvoltarea și producerea de drone, cu o finanțare de aproximativ 200 de milioane de euro prin SAFE. Este un proiect strategic și poate deveni o oportunitate reală pentru industria românească de apărare. Tocmai de aceea trebuie explicat limpede: ce produce România, unde produce, cine produce, ce rămâne în România, ce transfer tehnologic există și cum sunt protejate interesele statului român? Dacă investim sute de milioane într-o capacitate industrială comună, atunci publicul trebuie să știe ce primește România în schimb. Nu toate detaliile tehnice, evident. Dar direcția banilor, rezultatul economic și obiectivul strategic trebuie să poată fi explicate.</div> <div><br /> </div> <div>Și mai este NATO. România nu este singură, iar prezența aliată este una dintre garanțiile majore ale securității noastre. România a cerut sprijin aliat pentru consolidarea capacităților anti-dronă și pentru protejarea flancului estic, inclusiv a Deltei Dunării. Au fost discutate proiecte pentru avertizare timpurie, supraveghere aeriană și apărare împotriva amenințărilor aeriene de nivel inferior. România participă la proiecte multinaționale și încearcă să își modernizeze apărarea. Toate acestea sunt lucruri bune. Însă alianța nu trebuie să devină niciodată pretext pentru a nu mai pune întrebări despre propria capacitate. Dacă un F-18 spaniol trebuie să doboare o dronă intrată în spațiul aerian românesc, avem un semn al solidarității NATO. Avem în același timp și un semn că apărarea României funcționează într-un sistem în care aliații pot fi nevoiți să intervină. Așadar, care este nivelul real de autonomie al României în apărarea propriului spațiu aerian și ce trebuie să construim astfel încât sprijinul aliat să fie un multiplicator de forță, nu soluția de bază pentru fiecare incident?</div> <div><br /> </div> <div>Dosarul Miruță nu se oprește însă la drone, bani și contracte. Ministrul a vorbit public și despre nereguli descoperite la Murfatlar: folosirea unor militari în interes personal, decontări pentru bunuri personale și ale familiei, servicii la domiciliu, probleme legate de chirii, alimente și alcool, dar și o lipsă de aproximativ 1.700 de litri de motorină. Dacă aceste lucruri au fost constatate în urma unor verificări, atunci următoarea întrebare este una simplă: câte asemenea situații există în sistem? Cât au costat? Ce controale au fost făcute înainte? Ce sancțiuni au fost aplicate? Ce recuperări de prejudicii au fost dispuse? Și ce mecanism există pentru ca asemenea practici să nu fie descoperite doar după schimbarea unui comandant sau după intervenția ministrului? O armată puternică nu înseamnă numai avioane, rachete și nave. Înseamnă și disciplină administrativă, control financiar, responsabilitate și oameni care știu că resursele armatei nu sunt proprietatea nimănui.</div> <div><br /> </div> <div>Iar pentru că un ministru al Apărării nu vorbește doar despre apărare, trebuie să ne amintim și episodul Greenland. Radu Miruță a discutat public, la începutul anului, despre scenariul unei eventuale implicări militare europene în Groenlanda și despre poziția pe care România ar putea să o adopte într-un asemenea context, într-o perioadă în care subiectul provocase tensiuni între Statele Unite și unele capitale europene. Ulterior, USR a respins acuzațiile potrivit cărora ministrul ar fi susținut trimiterea de militari români în Groenlanda. Așadar, nu avem nevoie de interpretări și nici de caricaturizări. Avem nevoie de o clarificare instituțională: care este procedura prin care România poate decide participarea militară într-un teatru extern, cine decide, ce mandat este necesar și care este poziția strategică a Ministerului Apărării atunci când apar asemenea crize internaționale? Pentru că fiecare declarație a ministrului Apărării poate avea consecințe diplomatice și strategice, iar funcția presupune mai mult decât buna intenție.</div> <div><br /> </div> <div>Domnule Miruță, Avertizorul de Integritate nu vă cere imposibilul. Nu vă cere să publicați informații clasificate. Nu vă cere să puneți în pericol operațiuni militare. Nu vă cere să divulgați ceea ce, prin natura lui, trebuie să rămână secret. Vă cere însă să separați clar ceea ce este secret militar de ceea ce este pur și simplu informație administrativă pe care cetățeanul are dreptul să o cunoască. Vă cere să spuneți ce ați găsit, ce ați schimbat, ce ați cumpărat, cât a costat, când vine, ce lipsește și cine răspunde. Vă cere să explicați ce s-a întâmplat cu ajutorul acordat Ucrainei, ce poate fi desecretizat și ce rămâne secret în baza legii. Vă cere să arătați unde este România astăzi, nu doar unde sperăm să fie în 2030.</div> <div><br /> </div> <div>Pentru că, în fond, acesta este dosarul. Nu Radu Miruță omul. Nu fotografia de la popotă. Nu pofta de mâncare. Nu partidul. Nu simpatiile politice. Nu ura și nici admirația. Este Ministerul Apărării al României, într-un moment în care România se află la granița unui război, iar spațiul nostru aerian și maritim a devenit parte din realitatea acestui război. Este vorba despre drone care intră în spațiul aerian, despre nave fără pilot care ajung în apropierea porturilor, despre infrastructură energetică strategică, despre miliarde de euro pentru înzestrare, despre ajutor militar acordat Ucrainei și despre informații care au fost ascunse de ochii publicului sub eticheta secretului. În asemenea condiții, un ministru al Apărării nu trebuie să ne ofere doar comunicate. Trebuie să ofere o imagine completă asupra stării de pregătire a țării.</div> <div><br /> </div> <div>Avertizorul de integritate nu pronunță verdicte. Avertizorul pune întrebările pe care instituțiile trebuie să fie capabile să le suporte. Iar răspunsul pe care îl așteptăm nu este unul de partid, nu este unul electoral și nu este unul făcut pentru televiziuni. Este un raport public, clar și complet despre apărarea României: capacități existente, vulnerabilități, contracte, termene de livrare, bani cheltuiți, bani promiși, ajutor acordat Ucrainei, informații clasificate și informații care pot fi desecretizate, responsabilități și rezultate. Pentru că miliardele se pot număra. Dronele se pot număra. Contractele se pot număra. Iar responsabilitatea, la fel.</div> <div><br /> </div> <div>Și acum să ne întoarcem la fotografie.</div> <div><br /> </div> <div>La popota de la Kogălniceanu, ministrul Apărării stă la masă cu aliații. Mănâncă. Zâmbește. Viața pare liniștită pentru câteva minute. Numai că dincolo de geam este România pe care trebuie s-o apere.</div> <div><br /> </div> <div>Noi nu vă numărăm îmbucăturile, domnule Miruță. Numărăm dronele. Numărăm miliardele. Numărăm contractele. Numărăm întrebările. La popotă poate fi liniște.</div> <div><br /> </div> <div>La graniță nu este.</div> <div><br /> </div> <div>Poftă bună, domnule ministru.</div> <div><br /> </div> <div>Pentru că oricum atât v-a rămas. Să mâncați!</div> <div><br /> </div> <div>România este apărată: de ciobani, și de toate cămările toamnei în care traficantele și evazionistele lui Bolojan au ordonat armele de “distrugere în masă” împotriva dronelor.</div> <div><br /> </div> <div>Borcanele cu murături!</div> <div><br /> </div> <div>România așteaptă nota de plată.</div> <div><br /> </div> <div>Avertizorul întreabă. Istoria ține minte.</div>