Valurile naționaliste răcoresc Europa

Urmărind presa internațională, un lucru începe să-mi fie din ce în ce mai clar. În Franța, dar mai ales în Germania, partidele „de dreapta” — naționaliste și, implicit, suveraniste — câștigă tot mai mult teren. Scorurile electorale ale partidului german Alternative für Deutschland și ale formațiunii franceze Rassemblement National trec binișor peste 30% din intențiile de vot, iar creșterile de la un semestru la altul ale acestor scoruri sunt semnificative. Practic, dacă tendințele electoratului german și francez nu se schimbă, în alegerile care se vor consuma pe parcursul anului viitor, în Franța și, până în primăvara lui 2029, în Germania, cele două partide eurosceptice vor ajunge la rezultate care le vor îndreptăți să guverneze. Prima țară importantă în care s-ar putea instala un guvern conservator, dușmănos față de granițele deschise, față de ajutorul militar (aproape) necondiționat acordat Ucrainei, față de relațiile încordate cu Rusia, față de o economie ecologizată, față de imigrație, dar și față de o tot mai profundă integrare europeană, va fi Franța. Decuplarea acesteia de Germania — alături de care, timp de ani buni, a format „motorul Uniunii Europene” — va lăsa Berlinul și, implicit, Bruxelles-ul într-o situație pe cât de delicată, pe atât de dificilă. Iar o Franță (auto)izolată va încuraja mișcările naționaliste din alte state membre ale Uniunii Europene. Italia și Spania (în vest), Polonia și România (în est) nu vor rămâne insensibile la „derapajul francez”.

Întotdeauna am trăit cu senzația că euro-atlantismul premierului italian G. Meloni este unul de circumstanță. De prea multe ori dna Meloni a ținut să transmită Comisiei Europene că Italia are Capitala la Roma, și nu la Bruxelles. Iar acest tip de mesaj nu este, desigur, lipsit de semnificații. În ipoteza unei suveranizări a Franței, presată fiind de competitorii politici interni (care aleargă pe același culoar al naționalismului neo-mussolinian), dar și de un electorat care așteaptă ieșirea ei din ambiguitate, dna Meloni se va grăbi să se manifeste ceva mai caustic față de „agenda europeană” decât a făcut-o până în prezent. Președintele francez E. Macron o stingherește pe cea care și-ar dori să rămână în istorie drept „Doamna de Fier a Italiei”. Odată ce dl Macron va fi alungat de la Elysée — pentru că în acest fel va pleca actualul Președinte al Franței din funcția încă deținută —, dna Meloni se va putea dedica cu ardoare propriilor sale convingeri ideologice, din conținutul cărora nu vor lipsi noțiuni precum „patrie”, „interes național”, „suveranitate”, „frați italieni”, „familie” sau „națiune”.

Spania, la rândul ei, trece prin frământări politice care anunță o viitoare, dar apropiată schimbare de sens politic. Actualul Premier, Pedro Sánchez, este detestat de pături sociale tot mai largi. Partidul Popular (cu o orientare conservatoare) se bucură de o cotă electorală care depășește 30%. După următoarele alegeri, nu este exclusă o alianță a popularilor cu formațiunea VOX (căreia îi sunt atașate evidente tendințe neo-franchiste) și care se bucură de sprijinul a nu mai puțin de 12% din electori, ceea ce poate conduce la instalarea, la Madrid, a unui guvern euro-sceptic.

În Polonia, Președintele naționalist Andrzej Duda își încheie mandatul abia în vara anului 2030, astfel că „precedentul francez”, ce este posibil să se consume doar peste câteva luni, îl poate încuraja pe liderul de la Varșovia să ia decizii mai puțin prietenoase politicilor asumate de Comisia Europeană, chiar în disprețul Guvernului condus de pro-europeanul Donald Tusk. Vorbim totuși despre o țară — Polonia — care, deși crește din punct de vedere economic într-un ritm invidiat de multe alte state ale Uniunii Europene, cunoaște, la rândul ei, recrudescența preferințelor politice naționaliste. De ce? Unii ar spune că din ce în ce mai mulți polonezi, atașați valoric preceptelor creștine, propovăduite de catolicism, s-au săturat de progresism, feminism, ecologism, „elgibitism”, „imigraționism” și corectitudine politică. Dacă în țări precum Franța sau Germania naționalismul este stimulat de o evidentă scădere a nivelului de trai, manifestată mai ales la nivelul lucrătorilor și al micilor întreprinzători, în Polonia tendințele „independentiste” au o evidentă motivație ideologică, iar această împrejurare le face mai puternice și, desigur, mai greu de combătut.

Într-un context de factura celui mai sus sumar descris, cred că finii noștri analiști politici ar trebui să-și pună următoarea întrebare: În ce direcție politică merge ori riscă să se deplaseze România? O privire atentă la sondajele politice care încă se mai fac demonstrează că Partidul AUR — având o orientare naționalist-suveranistă — a dobândit un scor politic important, care atinge cu ușurință 40%. După unii analiști, acest scor ar fi chiar mai mare. Un alt partid, mult mai mic, SOS, având o orientare politică vădit euro-sceptică, are șanse să intre în viitorul parlament, nefiind exclusă o absorbție ulterioară a acestuia de către AUR, cu consecința creșterii reprezentării parlamentare a acestei din urmă formațiuni politice până la un nivel la care guvernarea țării nu mai poate fi ratată. În plus, partidele care până acum au exercitat puterea în diverse formule asociative — și mă refer la PSD, PNL, USR și UDMR — pierd importante procente electorale, ajungând la un nivel care, practic, le condamnă la o enervantă și frustrantă coabitare, ceea ce, din păcate pentru acestea, le diminuează și mai mult credibilitatea. Soluțiile sunt — și nici nu pot fi altfel — economice. Pentru a evita euro-sceptizarea României, orice guvern se va instala după plecarea celui între timp demis, condus de dl I. Bolojan, va trebui să ia măsuri de ameliorare a nivelului de trai a celor mai mulți dintre cetățenii acestei țări. Continuarea măsurilor de așa-zisă reformă — al căror rezultat nu a adus decât sărăcie și disperare —, în numele unei disciplinări fiscal-bugetare, ale unor oameni care, timp de decenii, au trăit din încurajarea consumului, dar și de pe urma unor multiple mecanisme asistențiale de indemnizare, va hrăni preferințele electoratului român pentru soluții politice care mai de care mai exotice. Într-un context european din ce în ce mai favorabil euroscepticismului, alunecarea României spre conservatorismul naționalist are semnificația unei răcoriri a celor care, timp de decenii, așteaptă în zadar prosperitatea mult promisă, aceea pe care politicienii autohtoni au legat-o stupid de integrarea noastră euro-atlantică. Timpul a dovedit că nici NATO și nici UE nu generează automat belșug, că apărarea țării noastre costă enorm și că bunăstarea noastră nu depinde neapărat de politicile promovate de Comisia Europeană, ci de munca asiduă și eficientă a fiecăruia dintre noi. Cumplită deziluzie!

Prin anul 2029, o Germanie condusă de dna Alice Weidel nu va face decât să închidă linia de tendință pan-europeană mai sus evocată. Este suficient să privim la actuala forță politică a AfD-ului și la sprijinul popular de care se bucură acest partid, dar să și ascultăm discursul dnei Weidel; unul în conținutul căruia găsim anunțarea unor măsuri precum închiderea granițelor țării (adică scoaterea Germaniei din mecanismele Acordurilor de la Schengen), renunțarea la euro și revenirea la marca germană, normalizarea relațiilor cu Rusia sau deportarea (da, da!!!) imigranților. Funciarmente, radicalismul acestui tip de discurs este, în mod categoric, anti-european, naționalist, suveranist și, pe alocuri, neo-nazist. Cei mai mulți dintre germani — și foarte mulți din vechea Republică Democratică — adoră discursul dnei Weidel, pentru că pur și simplu o duc prost, iar progresismul (cu toată suita sa de principii și valori) li se pare vinovat de precaritatea situației în care, fără voia lor, aceștia au ajuns. Alternative für Deutschland este răcoarea de care au nevoie inimile frânte și frunțile înfierbântate ale multor germani sărăciți de politicile aberante ale dnei Merkel și, mai apoi, de cele ale dlui Merz.