Lucian Bondoc, managing partner Bondoc & Asociaţii: „Pro-occidentalii”, „pro-europenii”, „pro-

Pentru o cât mai bună înţelegere a situaţiei actuale din România este necesar să fie avute în vedere mai multe dimensiuni.

Pe plan pur intern, este evident că pachetele de modificări legislative din ultimul an şi ceva au afectat nu doar segmente mari din populaţie, ci şi grupuri de interese influente. În plus, unele dintre măsurile anunţate în continuare vizau şi mai multe astfel de grupuri.

Tensiunile au depăşit, însă, ceea ce era oarecum standard de aşteptat de la orice reforme substanţiale din mai multe motive ce au favorizat partide diferite.

De exemplu, amânarea iniţială a reformelor în sectorul public a creat un deficit de legitimitate pentru taxele şi alte constrângeri aplicate rapid sectorului privat. Cu cât întârzierile şi blocajele în reformarea zonei publice s-au prelungit, în timp ce veştile proaste pentru sectorul privat se acumulau, deficitul de legitimitate a crescut. Acesta a făcut mai uşoară exploatarea politică a nemulţumirilor.

De asemenea, a contat faptul că modificările adoptate nu au reprezentat, din păcate, doar lucruri bune pentru România. Ele au inclus şi destule greşeli ce au generat şi reacţii adverse legitime.

În domeniul politicilor publice, nu este suficient ca diagnosticul să fie bun şi medicamentul să fie corect identificat (şi nu a fost întotdeauna cazul). Modul de prioritizare, doza şi ritmul de administrare sunt la fel de importante şi ele.

Reacţiile au fost exacerbate şi de fondul anulării primului tur al alegerilor prezidenţiale din 2024 care a crescut suspiciunea unor segmente faţă de stat şi reticenţa la reforme care afectau mai mult omul obişnuit.

Miza mare a reformării pensiilor în justiţie şi o serie de erori de abordare pe acel subiect au avut şi ele un rol important în tensionarea jocurilor de putere. Mai ales creşterea vârstei de pensionare a generat mobilizări şi din afara domeniului justiţiei, o serie de categorii profesionale anticipând măsuri similare şi în cazul lor şi unele grupuri influente realizând că aceasta va perturba indirect multe sisteme de putere[i].

Presaţi de direcţia modificărilor şi de alte evoluţii la care mă voi referi mai jos şi încurajaţi de scorul redus în sondaje al partidelor care au susţinut reforme – unii actori au şi adoptat o tactică eronată. Nu s-au mai concentrat pe numeroasele greşeli de execuţie, ci au negat însăşi problema pe părţile care-i interesau.

Or problematica vârstei de pensionare mult mai reduse decât media UE nu avea cum să atragă cine ştie ce simpatii. Aceasta cu atât mai mult în contextul unor reforme ce afectau deja populaţia largă şi al unor rezultate foarte slabe în combaterea marii corupţii.

De asemenea, pe partea de risipă de fonduri publice, o creştere economică de numai 0,9% din PIB în 2024 concomitent cu un deficit de 9,3% din PIB, şi asta în condiţiile în care România aproape că şi-a dublat datoria externă în perioada 2021-2024, arătase deja că reţeta anterioară nu era sustenabilă.

Această eroare de tactică a fost potenţată de modul de gestionare a moţiunii de cenzură în sine. Motivaţia slab argumentată a moţiunii, susţinerea sa vizibilă de către numeroase personaje fără credibilitate etică, rolul unui partid asociat cu risipa enormă din anii anteriori în coordonarea comunicării politice, precum şi episoade flagrante de personalizare şi intimidare prin instituţii publice au fost tot atâtea greşeli de abordare.

Aceste elemente au crescut rapid legitimitatea publică a direcţiei reformiste, cumva post-factum.

Practic, unele forţe politice au fost percepute de mai mulţi români ca fiind mai preocupate de interesul general decât altele, chiar dacă reformele lăsaseră de dorit[ii].

Aşa s-a ajuns ca de la un scor slab în sondaje pentru forţele politice ce au promovat reforme în ajunul moţiunii, să se ajungă la câteva săptămâni după aceea la un scor semnificativ mai bun. Acesta a fost suficient cât să dea de gândit cu privire la rezultatele potenţiale ale unor alegeri anticipate şi a necesitat timp de analiză şi renegocieri, reducând plaja de opţiuni politice pentru o parte din promotorii moţiunii.

Dar blocajele încă în curs şi conflictele din ultimele luni nu ar putea fi înţelese bine fără a avea în vedere şi alte 3 dimensiuni influenţate şi extern.

Astfel, pe plan politico-securitar, retensionarea situaţiei între Guvernul american şi Uniunea Europeană a complicat unele aspecte şi pentru România.

SUA este în continuare implicată în ritm alert într-o campanie globală pe multiple fronturi în care încearcă să securizeze poziţii strategice, să contracareze mutările Chinei şi să neutralizeze din aliaţii acesteia.

În acest context, este tentată să-şi clasifice aliaţii/partenerii în funcţie de gradul de utilitate strategică şi de disponibilitatea de a sprijini planurile americane de termen scurt.

Deşi UE a făcut numeroase concesii în ultimii ani pentru a acomoda cerinţele americane, lipsa de sprijin sau sprijinul slab pentru iniţiativele SUA în alte zone decât cea legată de Ucraina au deranjat repetat.

Aceasta cu atât mai mult cu cât transferul mare de responsabilităţi financiare pentru securitatea europeană de la SUA către Uniunea Europeană din ultimii ani o făcuse pe aceasta din urmă să preseze deja pentru o alocare proporţională şi de influenţă geopolitică în zonă.

Adică, dacă tot trebuie să fie principalul finanţator al războiului din Ucraina şi al reînarmării continentului, UE acţionează în direcţia unei emancipări politico-militare reale faţă de SUA.

Deşi speră multe de la un eventual succes al Partidului Democrat la alegerile parlamentare americane „midterm” din noiembrie, UE se teme, astfel, că intrarea strategiei americane într-o fază de divergenţă cu cea europeană pe mai multe niveluri poate fi de termen mai lung.

Perpetuarea slăbiciunii politico-militare ar expune-o şi faţă de restul de forţe majore geopolitice din lume implicate în procesul de reîmpărţire de sfere de influenţă ce se derulează în prezent.

Concentrarea „Bruxelles-ului” din ultima perioadă pe sprijinirea furnizorilor de pe continent nu doar în domeniul militar, dar şi în privinţa dezvoltării unei autonomii digitale şi de comunicaţii[iii] etc, precum şi criteriile de eligibilitate pentru programul de finanţare a înarmării SAFE, reflectă această dorinţă de emancipare.

După o perioadă de relativă calmare a tensiunilor dintre SUA şi UE la finalul anului trecut, au apărut mai multe evoluţii care au putut fi interpretate la Washington ca semnale ale unei emancipări mai largi.

Printre acestea se numără poziţionarea UE faţă de atacarea Iranului, începută în februarie 2026. Importantă a fost probabil şi configuraţia finală a programului SAFE care prevede o preferinţă pentru furnizori europeni pentru aproximativ 65% din fonduri, şi include în rest şi aşa-numita clauza de independenţă[iv].

În paralel, mai multe companii americane au fost eliminate gradual, direct sau indirect, din anumite sisteme europene de comunicaţii şi baze de date.[v]

Pierderea alegerilor de Viktor Orban nu a ajutat nici ea percepţia relaţiei transatlantice.

A crescut, astfel, tentaţia SUA de a-şi securiza influenţa în UE oriunde se poate.

Ţările europene slab guvernate în medie de decenii, precum România, au fost prinse nepregătite de noul tip de tensiune SUA-UE de mai sus.

Numeroasele avantaje pe ansamblu, dar şi dependenţa mare (şi destul de standard pentru toate statele membre ale UE) de comerţul intra comunitar – aprox 78% din comerţul României fiind cu alte state membre UE plus UK – împing tradiţional spre o acomodare europeană pe subiectele importante.

Deşi viza un domeniu sensibil, participarea la iniţiativele UE de creştere a puterii militare nu a părut problematică. Mai tot restul blocului european era destul de unit în jurul ideii că UE ar avea nevoie de vectori comuni de putere militară, niciun stat membru neputând avea singur vreo pondere globală militară suficientă în prezent, iar SUA însăşi ceruse întărirea militară a UE.

Pe fondul de mai sus, creşterea discursului «pro-european» (echilibrând mult mai răspânditul anterior discurs «pro-occidental»), precum şi participarea României la programul european de finanţare militară SAFE, au venit destul de natural.

Doar că una este creşterea puterii militare a UE şi alta este creşterea emancipării acesteia faţă de SUA.

Într-un context de presiune spre emancipare, pe lângă multe beneficii, programele precum SAFE includ şi o dilemă cumva structurală pentru ţări ca România, raportat la linia roşie a strategiei de apărare.

Problema derivă în principal din nivelul relativ redus al cheltuielilor de apărare de mulţi ani.

În aceste condiţii, opţiunile mari exercitate prin programul SAFE pot influenţa o parte importantă a bugetului militar românesc pentru o perioadă îndelungată dacă alocările vor rămâne similare.

Ca idee, alocarea SAFE pentru România de aproape 17 miliarde de euro este echivalentul a aproximativ 2 ani de buget total al Ministerului Apărării dacă luăm nivelul din 2025[vi].

Programul SAFE este finanţat prin împrumuturi cu dobândă mică, are o perioadă de graţie de 10 ani şi după aceea trebuie plătit etalat până în 2045. Presiunea spre alte cheltuieli mari, tot europene, de compatibilizare a altor echipamente şi capabilităţi de muniţie şi logistică în viitor devine, însă, inerentă.

Semnificaţia este, în principal, politico-militară, chiar dacă şi economicul contează. Astfel, deşi efectul nu este imediat, se împinge structural spre o convergenţă militară cu UE (şi, în pasul doi – într-un context de emancipare a UE – convergenţă politico-militară).

Aceasta lasă mai puţin spaţiu pentru SUA, partenerul militar strategic tradiţional.

Cu alte cuvinte dacă până la SAFE, România a susţinut constant direct sau indirect prioritizarea politico-militară a SUA (opunându-se dezvoltării apărării europene în afara NATO şi concentrând grosul achiziţiilor militare către furnizori americani etc), conjunctura nevoii şi din perspectivă americană a militarizării UE, presiunea europeană spre o emancipare reală şi dimensiunile mari ale opţiunilor României din SAFE presează indirect asupra liniei roşii respective.[vii]

Acest aspect pare să fi fost sesizat cu întârziere la noi în toate dimensiunile sale, chiar dacă participarea la SAFE nu a fost întâmplătoare, volatilitatea strategică americană în regiune împingând la prudenţă şi diversificare de opţiuni.

Este posibil ca nemulţumirea americană destul de transparentă faţă de configuraţia finală a SAFE şi, parţial, faţă de orientarea guvernării percepută ca prea dezechilibrat «pro-europeană»[viii] să fi avut un rol în dezinvoltura cu care nu s-a mai aşteptat rotativa şi s-a generat căderea Guvernului fără o formulă de înlocuire garantată. Moţiunea era pregătită mai demult, dar a şi fost depusă la 2 săptămâni după căderea lui Viktor Orban în Ungaria, mutând parţial un câmp de tensiune UE-SUA de acolo la noi.

Cu un buget militar aproximativ dublu ca pondere în PIB decât România şi o structură de putere, în medie, mai competentă, Polonia s-a putut plasa mai inteligent tactic.

Pare că în prezent se încearcă o reechilibrare între “”pro-occidentalism” şi “pro-europenism”, inclusiv semantică (cu prioritizarea SUA pe partea militaro-strategică). Anunţul recent[ix] cu privire la o ţintă de alocare bugetară pentru Ministerul Apărării de 3,7% din PIB (de la vreo 2,4%) vine, probabil, tot în acest context.

Deşi impactul bugetar va fi resimţit decalat în timp (având în vedere perioada de graţie de rambursare a SAFE), nevoia de finanţare suplimentară va deveni structurală curând. Ea va complica şi mai mult peisajul politic românesc. Cam singurul aspect pozitiv al acesteia este evidenţierea şi mai clară a nevoii de reforme reale, nu mimate, gradul prea mare de risipă şi furt de la noi generând vulnerabilităţi şi pentru aliaţi.

Pe lângă concurenţa de influenţă politico-militară în creştere între SUA şi UE cu privire la România, lucrurile sunt complicate şi de dimensiunea tensiunilor ideologice între republicani şi «Bruxelles».

Guvernul american încearcă în continuare să sprijine în toată UE mişcările de tip similar cu MAGA.

Ideea principală este aceea de susţinere a unei UE bazată fundamental pe state naţionale separate, în timp ce politica „Bruxelles-ului” rămâne una de stimulare a unui bloc din ce în ce mai integrat, considerând că statele naţionale tradiţionale sunt mai susceptibile să intre în dispute între ele decât să coopereze suficient pentru a face faţă celorlalte mari forţe geopolitice din lume.

Dacă ne uităm la salturile făcute de diversele partide sprijinite de MAGA în ţările UE în ultimii aproximativ doi ani, progresele sunt notabile, dar, de regulă, încă departe de a fi suficiente.

Pierderea alegerilor pe 13 aprilie de Viktor Orban în Ungaria pare să fi fost văzută de Mişcarea MAGA ca una importantă simbolic, generând demersuri multiplicate de creştere a influenţei în alte state europene.

Ţările din zona central-europeană şi estică a fostului bloc comunist sunt de interes natural pentru republicani în acest sens din mai multe motive.

De exemplu, experienţa comunistă şi stadiul mai scăzut de dezvoltare economică fac aceste ţări, inclusiv România, mai deschise natural spre valori conservatoare şi de tip naţional şi mai susceptibile faţă de tipurile de excese care au coalizat curentele din cadrul MAGA.

Poziţia geografică a statelor din Europa Centrală şi de Est oferă şi opţiuni strategice suplimentare.

În anumite scenarii, s-ar putea încerca ca aceste state să funcţioneze ca o zonă tampon între Rusia, Turcia şi un nucleu european mai mic geografic, dar mai puternic militar.

O astfel de configuraţie ar facilita menajarea sensibilităţilor geopolitice ale Rusiei şi Turciei faţă de o UE puternic militarizată.

Tensiunea ideologică de mai sus explică în bună parte şi năvala de platforme politice autodeclarate conservatoare în România. Pare că România a «promis» să livreze o astfel de mişcare şi mai multe segmente din elitele de facto încearcă să câştige cursa pentru un parteneriat american în acest sens.

O platformă nouă bine gândită şi sprijinită ar fi utilă României şi ar avea şanse bune, dar nu dacă este promovată de numeroşi corupţi sau epuizaţi politic.

În orice caz, înfrângerea lui Viktor Orban (e adevărat, după 16 ani de guvernare) a arătat că UE are multe mijloace de promovare a intereselor sale geopolitice în regiune. Viktor Orban a şi beneficiat de un aparat politic competent şi coerent ideologic şi a fost sprijinit şi de Rusia şi de reprezentanţi americani importanţi.

Următoarele 18 luni vor fi, însă, importante pentru direcţia finală a UE, 5 state europene urmând să aibă alegeri între timp. Dintre acestea, evoluţia Franţei după alegerile prezidenţiale din 2027 va reprezenta un test major pentru UE, candidata Frontului Naţional fiind creditată cu prima şansă cam în toate sondajele.

Între timp, tensiunea ideologică dintre MAGA şi Bruxelles se va manifesta în multe alte state europene, inclusiv la noi, suprapunându-se parţial şi cu interesele războaielor hibride sprijinite, în principal, de «Est».

Al patrulea plan care se manifestă în România este tocmai acela al războaielor hibride, în special dinspre Rusia, dar nu numai (de altfel, şi unele segmente de elite de facto de la noi au interese autonome de tip similar).

Amintesc că războaiele culturale de subversiune implică planificări şi activităţi organizate pe perioade lungi de peste 15-25 de ani.

Astfel de campanii urmăresc o divizare a populaţiei unei ţări pe cât mai multe falii, speculând orice aspect (de la sprijinirea Ucrainei sau nu, până la a face teme naţionale de dispută din croissante şi merdenele).

Singurul punct de unitate urmărit de acestea este convingerea populaţiei că foarte multe lucruri merg prost în propriul stat şi că nu se poate face nimic pentru o schimbare reală cu elitele sale actuale.

Campania de demoralizare a populaţiei României în derulare de zeci de ani pare că a şi intrat în faza finală (nu fără multe motive obiective în spate) şi că se încearcă o destabilizare.

Transfugul sovietic, Yuri Bezmenov a sintetizat în anii 80” ţintele, liniile de acţiune şi rezultatele scontate ale unor astfel de campanii într-un tabel[x] care se potriveşte destul de bine cu ce se întâmplă în România.

Pe partea de destabilizare (care durează, de obicei, 2-5 ani şi poate fi declanşată când etapa de demoralizare de 15-20 de ani este finalizată) şi etape ulterioare, ar fi vorba de:

Etapa 2 – Destabilizare (2-5 ani) Domeniu	Metodă	Obiectiv
1 – Politic (lupta pentru putere)	Populism, lupte politice iresponsabile	Big Brother
2 – Economie	Distrugerea procesului de negociere[xi]	Virare spre abordări de tip Big Brother
3 – Relaţii sociale (fibra societăţii, lege)	Mişcări locale	Puterea mulţimilor
4 – Relaţii externe	Izolare, dezbinare, centralizare a economiei	Afectare prestigiu, încercuire beligerantă
Etapa 3 – CRIZA (2-6 luni)	Societatea nu mai funcţionează normal, se caută un salvator, un guvern puternic – poate evolua şi în război civil sau invazie externă.
Etapa 4 – Normalizare	Fie de o putere străină, fie de un grup local de stânga – cuvântul provine din sintagma folosită de presa moscovită după înăbuşirea revoluţiei din Cehia din 1968 („situaţia din Cehoslovacia s-a normalizat”). Mişcările radicale care au sprijinit criza sunt eliminate, pentru că puterea este déjà deţinută de un grup de stânga controlat.

 

Din cele de mai sus, doar izolarea externă nu am bifat-o încă, dar se încearcă.

În rest, toate le cam avem, fiind de aşteptat ca unele dintre aspecte să crească în intensitate odată cu terminarea perioadelor de vacanţe/concedii şi intrarea în iarnă.

Ideea nu este aceea că tabelul de mai sus ar reprezenta vreo formulă magică de înţelegere a realităţii şi nici că o încercare de destabilizare ar trebui să reuşească. Dar ţine de logică să observăm că mai toate aspectele din el sunt îndeplinite la noi şi că acestea sunt de natură să împingă mulţi români să fie deschişi către un regim autoritar care să pună ordine în lucruri – ceea ce este tocmai rezultatul final dorit al unor astfel de campanii hibride.

Aceasta nu înseamnă că nu ar mai trebui să avem guverne ferme (fermitatea nu e deloc acelaşi lucru cu un regim autoritar), dar dacă nu suntem atenţi, o «normalizare» a situaţiei din România de tipul Bezmenov ar risca să fie o soluţie doar în interesul unor forţe externe şi care să afecteze România timp de decenii.

Grupurile de putere de la noi care cred că ar putea face ele o «normalizare» în interesul lor ar risca foarte mult – aşa ceva nu se face în beneficiul principalelor structuri de putere existente decât în condiţii extraordinare care nu sunt îndeplinite. Chiar dacă ar reuşi o aparentă «normalizare» iniţial, în 2-3 ani ar fi foarte uşor de generat «normalizarea» dorită extern. De aceea o soluţie negociată şi care să fie sustenabilă pentru interesul general ar fi şi cea mai eficientă, de regulă.

Aceasta cu atât mai mult cu cât războaiele hibride au depăşit de ani de zile partea de subminare culturală şi s-au extins şi la alte domenii, operând şi la nivelul întregii UE.

Este foarte posibil ca numărul în creştere de atacuri cibernetice, de sabotaje, de încercări de asasinate în industria armamentului, de incendii, de drone etc din multe ţări europene să aibă legătură, cel puţin parţial cu încercarea de demoralizare, intimidare şi asalt final pentru destabilizări şi iniţieri de crize pe blocuri geopolitice mai largi.

UE are mijloacele pentru a ieşi puternic întărită din tot acest proces, dar e un aspect care depinde şi de inteligenţa cu care se va acţiona în următorii ani.

În concluzie, România este afectată de numeroase lupte interne pe fondul presiunii structurale de reducere a risipei şi de recalibrare a unor sisteme de putere.

Este şi ţinta unor războaie hibride mai largi, sprijinite în principal dinspre Est şi care încearcă să dea impulsul final spre destabilizare, profitând de mulţimea de incompetenţi şi corupţi din politica românească.

Situaţia este complicată şi de o tensiune strategică cumva nouă. Pe de o parte, UE urmăreşte un grad mai mare de emancipare faţă de SUA. Pe de altă parte, SUA doreşte să îşi conserve influenţa politico-militară într-o regiune în care numărul aliaţilor predictibili s-a mai redus şi presiunea economică e în creştere.

Diferenţa de vederi ideologice între Washington şi Bruxelles nu ajută nici ea, facilitând şi unele dimensiuni ale războaielor hibride dinspre Est care încearcă o destabilizare europeană mai largă.

Dar chiar dacă gradul de complexitate de ansamblu este mare şi sunt foarte multe aspecte mai mici care nu au o rezolvare simplă, liniile principale nu prea s-au schimbat şi nu sunt dificil de înţeles.

Evoluţia economică a României din ultimii 20 de ani, gradul de integrare al economiei româneşti cu cea europeană şi plaja redusă, de fapt, de oferte tangibile de investiţii din partea altor actori majori globali – fac ca apartenenţa la UE să nu aibă echivalent cât de cât comparabil în prezent ca raport pe ansamblu – avantaje versus dezavantaje.

Evoluţia UK post Brexit, căderea regimului Viktor Orban[xii] şi anii premergători acesteia din urmă arată destul de predictibil şi dinamicile probabile (doar că mai proaste)[xiii] din România dacă nu s-ar înţelege diferenţa dintre promisiuni şi realităţi şi că reţeta de administrare publică anterioară nu mai este sustenabilă.

SUA nu are cum să nu rămână principalul partener geopolitic şi militar al României cel puţin pe termen mediu, fiind încă singura ţară care poate proteja militar România de alte mari puteri. O emancipare a UE este de dorit, dar ea nu poate veni decât gradual, odată cu mijloacelor efective de asigurare.

Cele de mai sus nu înseamnă că România nu trebuie să-şi urmărească interesele inteligent şi consecvent în relaţia cu toată lumea. Nu înseamnă nici că situaţia în lume nu este dinamică şi că analizele nu trebuie actualizate.

De exemplu, alegerile din state europene în următorul an şi ceva (în special cele din Franţa) pot favoriza mai mult tabăra pentru o UE de state naţionale faţă de cea a unui bloc din ce în ce mai integrat în curs în prezent. Dar chiar şi o virare mult mai mult spre o UE de state naţionale tradiţionale nu va schimba fundamental cele de mai sus.

În orice caz, a sări din bărcile existente fără preconstituirea unei alternative imediate de tip tot bloc ar fi o eroare strategică colosală pentru România.

Pe partea ideologică, România are interesul să aibă un partid conservator puternic şi pro-Vest. Traiectoria Partidului Democrat din SUA spre mai mulţi reprezentanţi dinspre zona socialistă şi chiar comunistă (precum primarul New-York-ului) şi recenta reintegrare (după decenii) în discursul republican a mesajelor anticomuniste vor trebuie avute în vedere atent la noi.

Reforme substanţiale sunt necesare indiferent de scenariu, economia şi datoriile externe ale României fiind prea dependente de exterior şi asta, în principal, din cauza hoţilor şi incompetenţilor din intern.

Trebuie atenţie, însă, la dozaj pentru că România nu poate deveni o alta peste noapte şi istoria e plină de reforme foarte bune, dar care au rezistat foarte puţin în timp. Unele resetări pot ajuta.

Atunci când o căruţă are multe stricăciuni şi merge la vale, poate fi tentat şi de grăbit căruţa în prăpastie pentru a reconstrui un vehicul mai bun din resturi. Experienţa arată, însă, că în cele mai multe cazuri întoarcerea căruţei din drum şi repararea ei graduală e varianta mult mai bună şi mai ieftină per total.

“Pro-occidentalii”, “pro-europenii” şi chiar o parte din “pro-ruşii” din România includ numeroşi pro-români (în diverse proporţii). Fără un plus de meritocraţie, dialog şi de claritate morală mulţi dintre ei riscă, însă, doar să dea o mână de ajutor presiunilor destabilizatoare din jur.