Mult claxon, puțină tracțiune (I)

Luni
începe Reuniunea anuală a diplomației române. Este, cel puțin în
teorie, momentul central al anului diplomatic: ambasadorii se întorc
la București, ascultă evaluarea conducerii statului și află ce au
de făcut mai departe. Vin, cum se spune în asemenea împrejurări,
„să ia lumină”.

Am
participat la suficiente asemenea reuniuni pentru a ști că lumina
nu vine întotdeauna. Uneori vine o idee, alteori o instrucțiune,
iar de multe ori doar un nou ambalaj pentru formulele cunoscute.
Totuși, corpul diplomatic continuă să aștepte de la această
reuniune ceea ce este firesc să aștepte: o direcție.

Anul
acesta, situația are o ironie pe care nici cel mai inventiv
departament de comunicare nu o poate elimina. Cei veniți să
primească direcții vor avea în față ministrul de externe al unui
guvern demis prin votul Parlamentului, despre care nu se știe dacă
își va păstra portofoliul. Dacă se respectă o anumită cutumă,
se vor întâlni și cu un prim-ministru interimar. Ambasadorii vin,
așadar, să afle încotro merge România de la o conducere care nu
știe încă dacă va mai fi acolo peste câteva săptămâni.

Incertitudinea
nu privește numai conducerea politică. Nici actualii ambasadori
care participă la reuniune nu știu clar ce se va întâmpla cu
propriile posturi. Un proces de rotație era planificat pentru
primăvara acestui an. Vorbim despre 40–50 de ambasadori. De aceea,
oamenii nu știu dacă vor primi o nouă misiune, dacă vor reveni în
centrala ministerului sau dacă îi așteaptă o altă soluție
administrativă.

Această
arhitectură complicată a incertitudinii transformă Reuniunea
anuală a diplomației române într-un exercițiu mai degrabă
inutil: cei care ar trebui să ofere direcția nu știu dacă vor mai
rămâne în funcție, iar o parte dintre cei care ar trebui să o
urmeze nu știu unde se vor afla.

Și
totuși, poate că tocmai într-un asemenea moment bilanțul devine
util. Nu știm în ce ton își va evalua ministerul propriul an de
activitate. Putem bănui că nu vor lipsi fotografiile, vizitele,
reuniunile și comunicatele. Din afara ritualului oficial, însă,
întrebările pot fi puse ceva mai direct.

„Harta diplomatică” a ultimului an

Un
an nu este suficient pentru a reconstrui politica externă a unei
țări. Este însă mai mult decât suficient pentru ca metoda unei
conduceri să devină vizibilă.

Există
un mod comod de a evalua activitatea unui ministru de externe:
numărăm deplasările, întrevederile, convorbirile telefonice,
postările și comunicatele. Vom face și această contabilitate.
Ritmul, destinațiile și nivelul interlocutorilor spun ceva despre
priorități. Dar o agendă încărcată nu este, prin ea însăși,
o politică externă. După cum prezența a doi demnitari în aceeași
încăpere nu transformă automat fotografia într-o întâlnire
bilaterală.

Din
statistică trebuie scoase participările la reuniunile multilaterale
care decurg din simpla apartenență a României la Uniunea
Europeană, NATO sau alte organizații. Ele țin de funcționarea
normală a ministerului. Un ministru nu poate trece în bilanț, ca
succes personal, faptul că România are un scaun la masa la care
este invitată prin tratat.

Întrebarea
corectă este alta: a produs ultimul an o schimbare de substanță și
de ritm în politica externă a României?
Nu dacă au fost modificate orientările sale fundamentale — nici
nu acesta era obiectivul —, ci dacă a apărut un plan, dacă s-au
deschis spații noi de acțiune și dacă România a lansat vreo
inițiativă recognoscibilă.

Ministerul
Afacerilor Externe este, prin natura sa, un minister care impune
titularului o mobilitate aproape permanentă. De aceea, simplul fapt
că ministrul s-a deplasat frecvent nu poate fi prezentat ca
rezultat. Mobilitatea este o obligație a funcției, nu o măsură a
performanței. Ceea ce trebuie urmărit este dinamica diplomației
sub conducerea sa: către ce spații s-a îndreptat, cu ce frecvență,
la ce nivel, cu ce obiective și, mai ales, cu ce rezultate. În sens
invers, trebuie văzut cine a venit la București, cu ce mandat și
pentru a discuta ce anume. Diplomația nu se măsoară numai în
capacitatea de a pleca, ci și în aceea de a-i determina pe ceilalți
să vină.

O
vizită bilaterală este un instrument, nu un rezultat. Capătă
consistență când deschide un dosar, deblochează o relație,
pregătește o decizie, produce un acord sau construiește o prezență
românească într-un spațiu neglijat. În lipsa acestor efecte,
rămâne un element de agendă. Uneori, unul foarte bine fotografiat.

În
ultimul an s-a conturat o solidaritate mai accentuată cu Ucraina și
Republica Moldova, precum și o aliniere mai pronunțată a României
la linia dominantă a politicii europene.
Această opțiune a generat controverse interne, dar ea aparține
conducerii alese a statului, iar oportunitatea sa nu face obiectul
acestei analize. Ceea ce poate fi evaluat aici este modul în care
Ministerul Afacerilor Externe a explicat, a susținut și a
valorificat diplomatic această decizie politică.

Comunicarea
acestei opțiuni a devenit însă deficitară. Nu au fost explicate
suficient nici natura și amploarea eforturilor făcute de România
pentru Ucraina, nici beneficiile politice, strategice și economice
pe care România le obține sau urmărește să le obțină. Mai
mult, în ecuația Bruxelles–Chișinău–București, contribuția
distinctă a României nu este doar insuficient de vizibilă; ea este
greu de perceput. Se vede alinierea. Nu se vede încă rolul propriu.

Participarea
României la reconstrucția Ucrainei este un test al capacității de
a transforma această aliniere într-un rol propriu. La
București continuăm să vorbim despre reconstrucție ca despre un
proces care va începe după încetarea războiului și semnarea
păcii. Este o eroare de
perspectivă. Reconstrucția a început deja.
Se refac infrastructuri critice, se finanțează proiecte energetice
și de transport, se construiesc mecanisme de garantare a
investițiilor, se pregătesc proiecte bancabile, iar statele și
companiile își negociază pozițiile în viitoarea arhitectură
economică a Ucrainei.

Ministerul
Afacerilor Externe ar fi putut prelua coordonarea politică a acestui
dosar, astăzi dispersat între mai multe instituții. Potrivit
informațiilor de care dispun, la ultima Conferință privind
reconstrucția Ucrainei de la Gdańsk, România a fost reprezentată
doar la nivel de ambasador. În timp ce Bucureștiul așteaptă un
moment inaugural care nu va exista, ceilalți își aleg sectoarele,
își pregătesc companiile și construiesc parteneriate. Riscul este
să intrăm în proces abia după ce regulile, proiectele și
pozițiile importante vor fi fost deja stabilite.

În
ordinea priorităților politicii externe, relația cu Statele Unite
pare să fi fost abordată mai curând într-o manieră naivă și
școlărească decât de pe poziția unui partener strategic.
Întrevederea cu secretarul de stat Marco Rubio trebuie, desigur,
consemnată. La fel, sunt utile contactele la Congres, participările
la reuniuni și invitațiile primite din partea unor universități
sau institute de analiză prestigioase. Dar un ministru de externe nu
este un conferențiar itinerant și nici un colecționar de invitații
onorante. Dincolo de un anumit punct, succesiunea aparițiilor și
deplasărilor începe să coboare, nu să ridice, nivelul de
reprezentare al unui stat precum România. Prestigiul unei
universități nu compensează absența accesului politic, iar
frecvența prezenței nu poate înlocui randamentul diplomatic. De
la un anumit nivel, nu ministrul trebuie să caute fiecare scenă, ci
partenerii trebuie să caute întâlnirea cu el.

Dincolo
de relațiile prioritare, restanțele sunt și mai vizibile. Cazul
Libiei este revelator. Rezilierea contractelor pentru sediul și
reședința Ambasadei României a fost o decizie administrativă
justificată și, probabil, mult întârziată. Ea nu înseamnă însă
închiderea misiunii sau întreruperea relațiilor diplomatice:
România păstrează un ambasador acreditat, dar activitatea misiunii
este desfășurată din Tunis. Problema politică este alta. În timp
ce mai multe state europene și-au restabilit prezența la Tripoli,
Bucureștiul nu a prezentat niciun calendar și nicio strategie
pentru revenirea efectivă în Libia. Nu contractele de închiriere
trebuiau apărate, ci prezența și proiectul politic. Deocamdată,
nu se vede niciunul.

Nici
în relația cu China, Asia de Sud-Est, America Latină sau Orientul
Mijlociu nu se distinge vreo inițiativă românească
recognoscibilă. Absența este cu atât mai evidentă în Orientul
Mijlociu, unde mai multe state arabe manifestă un dinamism
diplomatic, economic și investițional pronunțat. Sunt regiuni
întregi care lipsesc nu numai din agenda deplasărilor, ci și din
orizontul conceptual al politicii externe românești.

Toate
aceste elemente compun harta diplomatică a ultimului an. Pe ea se
distinge un culoar clar: Bruxelles–Chișinău–Kiev, respectiv
sprijinul pentru Republica Moldova și Ucraina și alinierea mai
pronunțată la politica europeană. Este o opțiune politică
recognoscibilă, dar nu este încă o politică externă în întregul
său. În afara acestui culoar apar puncte dispersate — deplasări,
contacte și apariții — fără o linie care să le unească și
fără o inițiativă care să le dea sens. După un an,
România are un culoar diplomatic. Nu are încă o hartă.