Dictatul de la Viena a reprezentat lovitura cea mai dură din unul dintre cei mai negri ani din istoria României.

În contextul celui de-Al Doilea Război Mondial, țara noastră pierduse deja Basarabia și Bucovina de Nord, în urma ultimatumului sovietic de la finalul lui iunie 1940.

Dar, în august, România s-a confruntat cu pretențiile unei Ungarii fasciste, condusă de amiralul Horthy, la o bună parte din teritoriul Transilvaniei.

În acea zi, ministrul de Externe, Mihail Manoilescu, a leșinat în clipa în care a văzut harta cu raptul teritorial aprobat de Germania hitleristă și Italia lui Mussolini.

Dictatul de la Viena, impus Romîniei de Germania nazistă și de Italia lui Mussolini

La 30 august 1940, România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei – (43.492 km²) – în favoarea Ungariei horthyste.

Zona cedată ca urmare a actului a rămas cunoscută în istorie ca Transilvania de Nord.

Ungaria își făcuse cunoscute pretențiilr teritoriale asupra vecinilor, chiar înainte de declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial. 

Citește și: România, vândută Rusiei înainte de Ialta, în 1944. Actul de la Moscova semnat la o sticlă de whisky

Astfel, în urma Primului Dictat de la Viena (2 noiembrie 1938), Ungaria obținuse o porțiune din Slovacia – ținut supranumit „Felvidék” („Provincia de Sus”), în timpul Imperiului Austro-Ungar.

De asemenea, la mijlocul lunii martie 1939, ocupase Ucraina Subcarpatică (Rutenia) autonomă, adică regiunea Transcarpatia de astăzi din Ucraina. 

Dar marele „of” al politicii expansioniste maghiare era Transilvania, unită cu România la 1 decembrie 1918, act recunoscut în plan internațional prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 ce a urmat Primului Război Mondial.

În acest sens, încă din ianuarie 1940, la Veneţia au avut loc convorbiri între miniştrii de Externe ai Italiei şi Ungariei, conţii Galeazzo Ciano şi István Csâky.

Acesta din urmă a arătat că ţara sa avea un program maximal şi unul minimal în privinţa revendicării Transilvaniei.

Aflându-se în sfera lor de influenţă şi pentru a-i menţine în orbita Axei, Adolf Hitler a decis să facă pe plac Ungariei şi să-i dea ce-şi doreşte, adică o bună parte din Transilvania.

Pretenţiile Ungariei erau deosebit de mari, dar, culmea, Hitler a limitat aceste pretenţii, dar nu din dragoste pentru poporul român, ci din rațiuni strategice.

Citește și: Recunoașteți personajul? Drama teribilă a actorului care l-a jucat pe Carol al II-lea. Cum a murit?

Una ar fi grija pentru petrolul românesc, esenţial pentru maşina de război germană în est, alta avea legătură cu noile realităţi politice. URSS trecuse de partea Angliei împotriva nemţilor, iar România putea servi şi ca aliat, dar şi ca bază germană.

„Ruşii sunt foarte aproape de câmpurile noastre de petrol (n.r. – de cele din România), doar la 30-50 de minute. Se poate să trebuiască să stabilim un cuib pentru vulturii noştri”, spunea Hitler în aceea perioadă.

Tocmai de aceea, el nu dorea să dezmembreze prea mult România. Trebuia însă să-i mulţumească şi pe unguri. Iniţial a cerut ca românii şi ungurii să se întâlnească şi să cadă de acord

În cadrul tratativelor româno-ungare de la Turnu Severin (16-24 august), Ungaria a revendicat mai mult de jumătate din teritoriul Transilvaniei.

Mai precis, a pretins 69.000 km2, cu 3,9 milioane locuitori (dintre care 2,2 milioane români).

Ungaria pretindea o bucată mult mai mare din Transilvania

„Teritoriul revendicat cuprindea spaţiul transilvan de la nord de Mureş, trecând Ungariei Aradul, Alba Iulia şi Braşovul, dar lăsând României Blajul, Mediaşul şi Sighişoara”, preciza regretatul istoric Florin Constantiniu în lucrarea „O istorie sinceră a poporului român”.

Tratativele au eşuat însă, iar ungurii erau decişi să invadeze România.

Văzând că cele două părţi nu ajung la o concluzie, Hitler a decis să facă el ordine în partea aceasta de Europă, dat fiind că avea nevoie de ambele țări ca aliate pentru viitoarea ofensivă din est contra URSS.

În acest context tensionat, Germania și Italia au redactat actul care consființea cedarea de către România a unei părți a Transilvaniei către Ungaria.

Pe 29 august 1940, o delegație din care făceau parte ministrul de externe al României, Mihail Manoilescu și ardealeanul Valer Pop, fost ministru al Justiției în diferite guverne anterioare, s-a deplasat la Viena pentru a lua la cunoștință hotărârea lui Hitler și Mussolini și a semna documentul respectiv.

Miniştrii de externe german Joachim von Ribbentrop şi italian, Galeazzo Ciano, au cerut la Viena, în mod ultimativ, guvernului român să comunice până la ora 24.00, în noaptea de 29/30 august, dacă acceptă sau nu „arbitrajul”.

Regele Carol al II-lea a convocat de urgență Consiliul de Coroană, care s-a întrunit la orele 3 noaptae, la care au participat membri ai guvernului condus de prim-ministrul Ion Gigurtu și alțe personalități ale vieții politice și culturale românești.

Deși discuțiile au fost aprinse și contradictorii, la fel ca în cazul acceptării ultimatumului dat de URSS, în iunie, 21 de participanţi s-au pronunţat pentru acceptarea „arbitrajului”, 10 au fost contra, iar unul s-a abţinut.

Astfel, României i-au fost luate nordul Transilvaniei, începând de la Oradea, partea de sud-vest, şi Maramureş, partea de nord, înglobând Clujul şi judeţele de-a lungul versanţilor vestici ai Carpaţilor, până în apropiere de Braşov.

În total, 43.492 km pătraţi din teritoriul naţional şi 2.667.000 de locuitori, din care 50,2% români, 37% unguri, 5,7% evrei şi 2,8% secui.

În mod cinic, Germania şi Italia au garantat inviolabilitatea noilor frontiere ciuntite ale României.

Citește și:De câte ori a invadat Rusia teritoriul României? Ecaterina cea Mare, prima care a intrat în Moldova

Când i-a fost prezentată harta cu noile granițe ale României, ministrul de Externe român a leșinat.

Episodul a fost relatat chiar de Mihail Manoilescu, în cartea sa, „Dictatul de la Viena. Memorii iulie-august 1940”, apărută laEditura Enciclopedică, în 1991, potrivit ebooks.unibuc.ro.

România a pierdut o treime din teritoriu și populație, în 1940

„Am observat întâi că este o harta românească. Am desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să nu înţeleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei căutau tăietura de la graniţa de vest pe care cu toţii o aşteptam.

Mi-am dat seama însă că este altceva. Am urmărit cu ochii graniţa care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată şi am înţeles că cuprindea şi Clujul …

Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că graniţa coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Braşovul! O mică uşurare: Braşovul rămâne la noi.

Când am privit în toată grozăvia împărţirea Transilvaniei, am înţeles că puterile care îmi erau mult slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenuşiu, din cenuşiu, negru …

În clipa aceea, mi-am pierdut cunoştinţa. Nu mai trăisem o asemenea senzaţie fizică decât cu 22 de ani în urmă, când o injecţie cu novocaină la o operaţie mă făcuse să trec pentru o clipă pe lumea cealaltă, de unde mi-am revenit cu ajutoare medicale date in extremis.

Acum aveam pentru a doua oară impresia netă că am trecut dincolo. Cineva a cerut pentru mine un pahar cu apă. Dornberg (n.r. – șeful Protocolului Ministerului de Externe german între 1938-1945) a deschis uşa alergând prin mulţimea care umplea sălile strigând: „un pahar cu apă, un pahar cu apă…”.

Peste un minut mi l-au adus. Valer Pop mi l-a dat în silă să-l beau. Am început să văd din nou şi am avut puterea să duc mai departe calvarul.

Mi s-au prezentat actele spre semnare. Am scos tocul meu cu cerneală verde, cu care scrisesem atâtea lucruri frumoase şi atâtea gânduri bune pentru ţara mea. Am iscălit tot fără să mai citesc. Valer Pop citea pentru mine.

De altfel, nu mai era nimic de verificat: actele erau cunoscute, harta tot aşa”, scria chiar Mihail Manoilescu.

La 30 august 1940, la Palatul Belvedere din Viena, Mihail Manoilescu a semnat actul respectiv, în timp ce Valer Pop a refuzat să-și pună semnătura pe el.

Consiliul de Coroană a fost convocat din nou la Bucureşti, iar în faţa ameninţării Germaniei şi a trupelor ruseşti de-a lungul Prutului, a distrugerii complete a României, şi considerând că avea de ales „între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui”, a hotărât, cu 19 voturi pentru, 10 contra şi o abţinere, acceptarea deciziei de la Viena.

Astfel, după nici 22 de ani, România Mare dispărea înghițită de jocurile cinice ale politicii.

Spre deosebire de Basarabia și de nordul Bucovinei, partea din Transilvania „răpită” în 1940 s-a întors la România după Al Doilea Război Mondial. E drept, această revenire avea să aibe un preț uriaș pe alte planuri.

Pierderile suferite de România în 1940, ca urmare a cedării Basarabiei, Bucovinei de Nord, Transilvaniei de Nord şi Dobrogei de Sud au fost imense, însumând peste o treime din suprafața țării și din numărul de locuitori.

De asemenea, țara noastră a pierdut 38,5% din resursele de aur, 87,6% din cele de argint, 64,7% din producţia de cupru, 97,6% din cea de plumb, rezervele de zinc, conform art-emis.ro.

În același timp, suprafața agricolă s-a redus de la 13.874.000 ha, cât era în 1938, la 8.809.000 ha, în septembrie 1940, iar aproape 7 milioane de români au rămas sub stăpânire străină. 

La doar o săptămâna de la tragicul rapt teritorial, la 6 septembrie 1940, Carol al II-lea, sub presiunea populației, a armatei și a altor politicieni, a abandonat tronul în favoarea fiului său, Mihai I, – pe care-l detronase în iunie 1930 – conducerea statului român fiindu-i încredințată, însă, generalului Ion Antonescu, numit prim-ministru cu două zile mai devreme.

Citește și: „Casa Mică”, locul unde Regele Mihai l-a arestat pe Ion Antonescu, la 23 august 1944. Ce s-a întâmplat cu ea?

Ultimul glonț în trupul fostei Românii Mari a fost tras la 7 septembrie 1940, prin semnarea, la Craiova, a tratatului care prevedea cedarea Cadrilaterului (judeţele Durostor şi Caliacra) către Bulgaria.

Ulterior, după răsturnarea guvernului Antonescu la 23 august 1944 și întoarcerea armelor contra Germaniei naziste, armată romană a participat în toamna anului 1944 la luptele pentru eliberarea Transilvaniei de Nord.

Uniunea Sovietică a acceptat că Transilvania de Nord să fie redată României, cu condiția instaurării la București a unui guvern procomunist.

Administrația civilă românească a revenit în Transilvania abia în martie 1945, după formarea guvernului condus de dr. Petru Groza, 

În decursul Conferinței de Pace de la Paris, guvernul Ungariei a urmărit să păstreze o parte a teritoriului primit prin Dictatul de la Viena.

Demersul a rămas fără rezultat, încât articolul 1, punctul 2, al tratatului de pace cu Ungaria și articolul 2 al tratatului de pace cu România prevăd nulitatea acordului încheiat prin „arbitrajul” de la Viena, din 30 august 1940, și restabilirea frontierei existențe la 1 ianuarie 1938 între România și Ungaria.